...spre un viitor „gustos”
Într-o dimineață senină de august dorința, dar mai ales nevoia, m-au condus spre acea agenție „secretă”, făcătoare de minuni în ale job-urilor. Furat de gânduri, griji și socoteli aproape că am și uitat că este 15 august, adică ziua onomastică a mamei. Am preferat să mai aștept până la a o felicita pentru a încununa apelul telefonic poate cu un mic „cadou” - un job pentru mine. În incinta de 3 pe 3 a acelei „agenții de turism” liniștea a pus stăpânire pe ambianță. Deși treptat s-a umplut de români și italieni dornici în a-și găsi fericirea profesională, nici musca nu se auzea. Din când în când își mai făceau simțită prezența acustică sirenele mașinilor aparținând Metropolitan Police care mergeau în Tottenham pentru a „înăbuși” odată revolta despre care am mai scris.
Din păcate, într-un târziu, liniștea este perturbată atât la propriu cât și la figurat de prezența a două femei, românce de fel, venite parcă la club nu la găsirea unui job. Minute în șir au disecat mesajele primite de una dintre ele de la un albanez care, probabil, o voia de soție (măcar pentru un weekend)... întrucât, nu-i așa, cum-necum bani să iasă dacă tot au venit în Londra. Plecat la 3000 de km de prostia și meltenismul din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, am avut ghinionul să dau nas în nas cu „solii” lor (ai prostiei și meltenismului) în stare pură. De la „tradiționalul” - „ce să-i zic fată să-l impresionez?” la pasarea mobilului unui amic de-al lor din încăpere care avea rol de translator... oripilant de amuzant.
După aproape 4 ore de așteptare asiduuă am fost chemat la „apel”. În cealaltă cameră aceleași două figuri italiene, cunoscute și cu câteva zile înainte, mă priveau disprețuitor. Le răspundeam cu aceeași monedă, evident. După scurte discuții legate de plecarea mea la acel patron hidos italian din Leicester Square, sunt îndrumat în zona Earl's Court pentru a lucra tot într-o bucătărie, ca și „kitchen porter, dar dacă îmi place, după o perioadă pot face salate”, așa cum mi s-a explicat mot-a-mot. Zis și făcut, am luat hârtia și am zburat într-acolo.
La ora 14:50 am călcat pragul pizzeriei-restaurant „La Pappardella”, care avea să-mi devină pentru următoarele luni adevărat mentor în multe aspecte ale vieții. Trebuia să iau legătura cu o persoană cu un nume aproape imposibil, așa că m-am scutit de efort și am înmânat „trimiterea” primului angajat ieșit în cale. Întâmpinat de două zâmbete frumoase a unor ospătărițe ce emanau voie bună și confort psihic, într-un mediu destul de restrâns pentru un restaurant, m-am simțit bine de la început... cum se zice „prima impresie nu a lăsat de dorit”. În cele din urmă am cunoscut toată echipa alături de care aveam să muncesc în următoarele luni, foarte tânără, entuziastă și foarte primitoare, spre surprinderea mea. Tot timpul aveam senzația că parcă eram așteptat de multă vreme. Ceea ce mi s-a zis și la „trimitere” s-a confirmat și aici, și anume că într-o vreme pot avansa ca „salad-chef”... ceea ce, normal, m-a bucurat.
Având în vedere că treaba e administrată de un evreu, bucătăria în sine a ieșit în evidență prin acuratețea cu care fiecare lucru era așezat la locul lui, prin atenția la detaliu... și nu numai în privința mâncărurilor, cât mai ales în privința ordinei lucrurilor, așezării diferitelor accesorii de bucătărie, totul făcut cu cap, cu un scop. Așa cum avea și evreul să sublinieze mai târziu „tot ce zic și tot ce fac are un scop”... un tip cerebral care la început a știut să se facă agreat ca și superior.
Neavând alternativă oricum, am acceptat cu bucurie noul serviciu, și totodată mi-am făcut și mie, dar mai ales mamei un frumos cadou.
Va urma... primul weekend la muncă în Insulă, prima „masă mare”, într-un „cuvânt”: o primă săptămână de coșmar.
luni, 5 decembrie 2011
joi, 1 decembrie 2011
Draperii peste trecut...
Mimez că sunt fericit... mimez că exist într-o entitate plină de viață, energică și dezinhibată. Mă strecor zi de zi printre „buruieni” crezându-mă imun, protejat. Pășesc neîncetat într-un viitor mai nesigur decât mi l-am imaginat vreodată.
Aștept... rabd și fierb în suc propriu în expectativa acelui sâmbure de speranță ce-mi poate călăuzi pasul drept, apoi stângul, și tot așa... vreau să fiu recunoscător cuiva, vreau să retrăiesc, vreau să mulțumesc noului răsărit pentru trecutul ce a apus.
Sufăr... sau nu, îndur... sau sunt fără scrupule, lupt... sau de ce să mai lupt. Tocmai am încheiat o toamnă de... uitat. Urmează cea mai grea perioadă din viața mea, urmează o altă viață, urmează ce n-aș fi vrut să urmeze. Nimic nu e mai amar ca un Crăciun petrecut departe de casă, nimic nu e mai crunt ca un sfârșit de an la braț cu singurătatea.
Mimez că nu mă gândesc la ce va urma... aștept noaptea să-mi alunge gândurile... sufăr ... pentru că nu va putea...
Aștept... rabd și fierb în suc propriu în expectativa acelui sâmbure de speranță ce-mi poate călăuzi pasul drept, apoi stângul, și tot așa... vreau să fiu recunoscător cuiva, vreau să retrăiesc, vreau să mulțumesc noului răsărit pentru trecutul ce a apus.
Sufăr... sau nu, îndur... sau sunt fără scrupule, lupt... sau de ce să mai lupt. Tocmai am încheiat o toamnă de... uitat. Urmează cea mai grea perioadă din viața mea, urmează o altă viață, urmează ce n-aș fi vrut să urmeze. Nimic nu e mai amar ca un Crăciun petrecut departe de casă, nimic nu e mai crunt ca un sfârșit de an la braț cu singurătatea.
Mimez că nu mă gândesc la ce va urma... aștept noaptea să-mi alunge gândurile... sufăr ... pentru că nu va putea...
duminică, 20 noiembrie 2011
Odă unui camarad... de viață
„The antidote for fifty enemies is one true friend” - Aristotle
12 ani au trecut de când în acea clasă goală, la prima ora a dimineții, ne-am strâns mâna prima oară. 12 ani în care am copilărit aproape împreună, ne-am maturizat în același timp, am evoluat pe scara societății laolaltă. Prin tone de râsete, kilograme de acorduri Backstreet Boys sau o pasiune comună - „culcalatorul” - am conturat amândoi o prietenie greu de imaginat pentru anul 2011. Trecut-au vremurile când ne amuzam copios zilnic la „Gilbert” sau săptămânal la „Liar Liar”, apus-au zilele când înregistrai apelurile pe fix pentru ca mai apoi să ne distrăm teribil... din păcate am trimis după șifonierul vieții amintirile de tip „American Pie”, „Gabi” sau „Rodica”...
Parcă mai ieri sărbătoream împreună cu Laura, Bobiță, mătușa „nebună” (Dumnezeu s-o ierte) și nu numai, ziua când ai împlinit 16 ani (prima la care am avut onoarea să fiu martor)... parcă în secunda precedentă râdeam ca bezmeticii după ce te „aranjasem” cu tort pe față la „Classic”, de majorat... parcă dintotdeauna s-ar fi întâmplat aceste lucruri.
Astăzi, când viața ne pune la grele încercări zilnic, când clipa, dar mai ales familia și prietenii sunt mai scumpi decât orice, noi am izbutit să menținem o amiciție la cote ridicate, niciodată amenințată de vreo ceartă măcar mai acătării... azi, când lumea tehnologiei a prins un avânt considerabil, și odată cu ea și vastele tale cunoștințe în domeniu (pentru care ai tot respectul meu), iar drumurile vieții ne-au aruncat în diverse părți, nu pot decât să-mi doresc să-ți fac aceste urări și la venerabila vârstă de 100 de ani...
Cu mari regrete că nu te pot felicita personal în acest an, și că nu pot închina un pahar în cinstea faptului că împlinești 27 de ani, sper ca aceste rânduri să le porți plin de sănătate și voie bună în „culcalator” mereu, ca un simbolic cadou din partea celui mai bun prieten al tău... un sincer și călduros...
„Decât” LA MULȚI ANI, ANDY
12 ani au trecut de când în acea clasă goală, la prima ora a dimineții, ne-am strâns mâna prima oară. 12 ani în care am copilărit aproape împreună, ne-am maturizat în același timp, am evoluat pe scara societății laolaltă. Prin tone de râsete, kilograme de acorduri Backstreet Boys sau o pasiune comună - „culcalatorul” - am conturat amândoi o prietenie greu de imaginat pentru anul 2011. Trecut-au vremurile când ne amuzam copios zilnic la „Gilbert” sau săptămânal la „Liar Liar”, apus-au zilele când înregistrai apelurile pe fix pentru ca mai apoi să ne distrăm teribil... din păcate am trimis după șifonierul vieții amintirile de tip „American Pie”, „Gabi” sau „Rodica”...
Parcă mai ieri sărbătoream împreună cu Laura, Bobiță, mătușa „nebună” (Dumnezeu s-o ierte) și nu numai, ziua când ai împlinit 16 ani (prima la care am avut onoarea să fiu martor)... parcă în secunda precedentă râdeam ca bezmeticii după ce te „aranjasem” cu tort pe față la „Classic”, de majorat... parcă dintotdeauna s-ar fi întâmplat aceste lucruri.
Astăzi, când viața ne pune la grele încercări zilnic, când clipa, dar mai ales familia și prietenii sunt mai scumpi decât orice, noi am izbutit să menținem o amiciție la cote ridicate, niciodată amenințată de vreo ceartă măcar mai acătării... azi, când lumea tehnologiei a prins un avânt considerabil, și odată cu ea și vastele tale cunoștințe în domeniu (pentru care ai tot respectul meu), iar drumurile vieții ne-au aruncat în diverse părți, nu pot decât să-mi doresc să-ți fac aceste urări și la venerabila vârstă de 100 de ani...
Cu mari regrete că nu te pot felicita personal în acest an, și că nu pot închina un pahar în cinstea faptului că împlinești 27 de ani, sper ca aceste rânduri să le porți plin de sănătate și voie bună în „culcalator” mereu, ca un simbolic cadou din partea celui mai bun prieten al tău... un sincer și călduros...
„Decât” LA MULȚI ANI, ANDY
luni, 7 noiembrie 2011
Ora de istorie
Am decis ca după o perioadă destul de lungă de zbucium emoțional și nu numai, să-mi fac o mică atenție. Simțeam nevoia să văd ceva cu adevărat frumos, să vizitez ceva tipic londonez, să stau și să contemplu la ceva ce în România nu cred că ar exista vreodată. Nici nu mi-a fost greu să aleg din variantele propuse de Așil pentru vizitare: National Gallery sau Imperial War Museum, a doua opțiune fiind un „must-be” de mai multe luni, de când mi s-a povestit „conținutul”. O sâmbătă însorită și banală de august avea să se transforme într-o adevărată aventură emoțională pentru mine, eu fiind în general „mișcat” cu greu de un muzeu.
La sud de Tamisa (renumitul fluviu împarte orizontal capitala britanică în jumătate), în apropierea renumitelor Big Ben și Big Eye, se înalță pe Lambeth Road o adevărată capodoperă... Imperial War Museum. Este mai mult decât un muzeu. Este mai mult decât o instituție... dacă „trăiești” în concordanță cu ceea ce îți oferă muzeul, nu ai cum să nu rămâi marcat. Deschis în 1917 și susținut doar din donații (Prințul William fiind patronul fundației Imperial War Museum Foundation), muzeul reprezintă istoria detaliată... succint.
Într-o curte imensă, cu diferite spații de recreere și chiar fast-food-uri ambulante, te întâmpină două tunuri de aparținând Royal Navy în Primul și Al Doiea Război Mondial. Este vorba de tunuri de pe navele HMS Ramillies și HMS Roberts, ce au făcut parte din flota de război britanică. Mergând în continuare pe alee, în apropierea intrării propriu-zise în muzeu, te trec deja fiori văzând o bucată de aproximativ 2 metri înălțime din Zidul Berlinului. Lume multă, zarvă, copiii fiind principalii „responsabili” pentru „fondul sonor”... ce știu ei... deși au secțiune ce le este „dedicată”, micuții nu par a fi prea entuziasmați de aceasta, ci mai degrabă de imensele tancuri ce te așteaptă în holul principal.
Este o sală cât jumătate din sala Teatrului Dramatic din Galați, dar ceva mai înaltă plină ochi cu „jucării” la scară naturală, în principal din cele două războaie mondiale: tancuri, mașini blindate, tunuri, sau avioane, rachete, ghiulele și torpile ce-ți atârnă amenințător deasupra capului. Toate aceastea creează un prolog al unei aventuri ce nu are cum să nu te atragă. Între tancuri este chiar „încropit” și un mic talcioc în care se vând suveniruri militare, ce-i drept la preț de... muzeu londonez. Niște scări, ce prin eleganța lor ne rup puțin de realitatea primei jumătăți a secolului trecut, au darul de a ne conduce spre lucruri atât de cunoscute, și totuși atât de bine scoase în evidență aici: Holocaustul, Primul și Al doilea Război Mondial, Lumea după 1945 sunt arterele pe care vizitatorul este „suit” ușor în „mașina timpului”.
Fiind un fan înfocat al nazismului și tot ce ține de acest termen, Așil m-a îndrumat să vizitez prima dată Muzeul Holocaustului. Zeci de tablouri cu scrieri din acea vreme, inscripții și diferite texte cu litere de-o șchioapă despre începuturile acestei teribile perioade a omenirii, toate completate la fiecare cameră cu câte un comentariu tip documentar, la un mic TV, din partea celor care direct sau indirect au avut de a face cu acele vremuri crunte. Aceste documentare difuzate ar trebui interzise minorilor, la cât de bine este prezentată realitatea acelor timpuri. De altfel, este singura aripă a marelui Imperial War Museum unde fotografiatul este strict interzis. În celelalte locuri, nu numai că este permis, dar este și gratuit. Muzeul Holocaustului prezintă în cel mai mic detaliu toate cele întâmplate, de la uniforme, la biografii ale liderilor naziști, de la „experiența vagonului” la o machetă imensă a lagărului de la Auschwitz. Experiența vagonului este punctul culminant al parcurgerii acestui muzeu al terorii. O încăpere a fost transformată într-un mic peron, în care, lângă tine este un vagon nazist de dimensiuni naturale, iar sunetele ambientale sunt exact aceleași pe care le auzeau și evreii ce urmau a fi urcați în vagon și duși spre lagăre: țipete, plânsete, zarvă multă, într-un cuvânt disperare... te aștepți ca oricând să fii luat pe sus și urcat în vagon de către vreun soldat nazist. A fost zona cea mai emoționantă a I.W.M-ului...
Mergând pe culoarele timpului în Primul Război Mondial, pe care sunt afișate uniformele purtate de ofițerii mai multor națiuni în acea vreme, arme, vehicule, altceva extraordinar ne iese în cale: experiența tranșeului. Dacă „experiența vagonului” am considerat-o punctul culminant al Muzeului Holocaustului, „experiența tranșeului” o consider zenitul vizitei în acest paradis istoric. În spatele unei banale uși este conservat mai bine ca oriunde „mirosul” de război, „adierea” morții, pentru că efectiv, vreme de 10 minute (mers normal cu opriri scurte), ești sub pământ, urmărind soldatul dispecer care vorbește cu baza, asistând la „discuția” altor camarazi de arme, sau ascultând cum un soldat singuratic își citește, la gura focului, scrisoarea adresată celor dragi. Toate aceste „personaje” din ceară sunt „îmbrăcate” într-un ambient fonic tipic de front: obuze auzindu-se în depărtări, țipetele de luptă ale soldaților, sau după caz în funcție de unde se afla fiecare „soldat retras”. Există chiar și încăpere în care este extraordinar simulat (static) tratamentul pe care îl primește un soldat rănit. Experiența tranșeului este ceva ce-ți taie răsuflarea.
Din păcate, datorită faptului că era sâmbătă, era o coadă prea mare la „experiența frontului”, pe care, spre rușinea mea, nici până astăzi nu am vizitat-o. Dar sunt convins că este ceva cel puțin la fel de interesant pe cât au fost celelalte două. Cel de-al Doilea Război Mondial are și el punctele sale de atracție, pe lângă vitrinele cu arme și uniforme, în capul listei stau „Sala Bernard Montgomery”, statuia vulturului nazist dat jos de sovietici în 1945 sau, ceva mai „autentic”, vizita în casa anilor interbelici. Este macheta la scară reală a unei case din anii 1920-1930, aici incluzând și mirosul tipic de lemn vechi care îți scârțâie sub picioare la orice pas. O casă atât de simplă, dar care oferea multă căldură și liniște.
Alte două secțiuni foarte emoționante ale muzeului sunt „Children's War" și „Great Britain in War”. O sumedenie de jucării ale copiilor din acei ani, povești despre cum reacționau copiii la atacurile cu bombe cu gaz ale naziștilor, și cum Underground-ul, atât de populat astăzi era atunci, în vreme de război, o adevărată fortăreață pentru populație.
O vizită la Imperial War Museum este o vizită înapoi în timp, o parcurgere a istoriei la modul fast-forward, o experiență de neuitat. Este o rupere de rutina zilnică, reprezintă un tablou pe cât de odios pentru omenire, pe atât de captivant.
Va urma...
La sud de Tamisa (renumitul fluviu împarte orizontal capitala britanică în jumătate), în apropierea renumitelor Big Ben și Big Eye, se înalță pe Lambeth Road o adevărată capodoperă... Imperial War Museum. Este mai mult decât un muzeu. Este mai mult decât o instituție... dacă „trăiești” în concordanță cu ceea ce îți oferă muzeul, nu ai cum să nu rămâi marcat. Deschis în 1917 și susținut doar din donații (Prințul William fiind patronul fundației Imperial War Museum Foundation), muzeul reprezintă istoria detaliată... succint.
Într-o curte imensă, cu diferite spații de recreere și chiar fast-food-uri ambulante, te întâmpină două tunuri de aparținând Royal Navy în Primul și Al Doiea Război Mondial. Este vorba de tunuri de pe navele HMS Ramillies și HMS Roberts, ce au făcut parte din flota de război britanică. Mergând în continuare pe alee, în apropierea intrării propriu-zise în muzeu, te trec deja fiori văzând o bucată de aproximativ 2 metri înălțime din Zidul Berlinului. Lume multă, zarvă, copiii fiind principalii „responsabili” pentru „fondul sonor”... ce știu ei... deși au secțiune ce le este „dedicată”, micuții nu par a fi prea entuziasmați de aceasta, ci mai degrabă de imensele tancuri ce te așteaptă în holul principal.
Este o sală cât jumătate din sala Teatrului Dramatic din Galați, dar ceva mai înaltă plină ochi cu „jucării” la scară naturală, în principal din cele două războaie mondiale: tancuri, mașini blindate, tunuri, sau avioane, rachete, ghiulele și torpile ce-ți atârnă amenințător deasupra capului. Toate aceastea creează un prolog al unei aventuri ce nu are cum să nu te atragă. Între tancuri este chiar „încropit” și un mic talcioc în care se vând suveniruri militare, ce-i drept la preț de... muzeu londonez. Niște scări, ce prin eleganța lor ne rup puțin de realitatea primei jumătăți a secolului trecut, au darul de a ne conduce spre lucruri atât de cunoscute, și totuși atât de bine scoase în evidență aici: Holocaustul, Primul și Al doilea Război Mondial, Lumea după 1945 sunt arterele pe care vizitatorul este „suit” ușor în „mașina timpului”.
Fiind un fan înfocat al nazismului și tot ce ține de acest termen, Așil m-a îndrumat să vizitez prima dată Muzeul Holocaustului. Zeci de tablouri cu scrieri din acea vreme, inscripții și diferite texte cu litere de-o șchioapă despre începuturile acestei teribile perioade a omenirii, toate completate la fiecare cameră cu câte un comentariu tip documentar, la un mic TV, din partea celor care direct sau indirect au avut de a face cu acele vremuri crunte. Aceste documentare difuzate ar trebui interzise minorilor, la cât de bine este prezentată realitatea acelor timpuri. De altfel, este singura aripă a marelui Imperial War Museum unde fotografiatul este strict interzis. În celelalte locuri, nu numai că este permis, dar este și gratuit. Muzeul Holocaustului prezintă în cel mai mic detaliu toate cele întâmplate, de la uniforme, la biografii ale liderilor naziști, de la „experiența vagonului” la o machetă imensă a lagărului de la Auschwitz. Experiența vagonului este punctul culminant al parcurgerii acestui muzeu al terorii. O încăpere a fost transformată într-un mic peron, în care, lângă tine este un vagon nazist de dimensiuni naturale, iar sunetele ambientale sunt exact aceleași pe care le auzeau și evreii ce urmau a fi urcați în vagon și duși spre lagăre: țipete, plânsete, zarvă multă, într-un cuvânt disperare... te aștepți ca oricând să fii luat pe sus și urcat în vagon de către vreun soldat nazist. A fost zona cea mai emoționantă a I.W.M-ului...
Mergând pe culoarele timpului în Primul Război Mondial, pe care sunt afișate uniformele purtate de ofițerii mai multor națiuni în acea vreme, arme, vehicule, altceva extraordinar ne iese în cale: experiența tranșeului. Dacă „experiența vagonului” am considerat-o punctul culminant al Muzeului Holocaustului, „experiența tranșeului” o consider zenitul vizitei în acest paradis istoric. În spatele unei banale uși este conservat mai bine ca oriunde „mirosul” de război, „adierea” morții, pentru că efectiv, vreme de 10 minute (mers normal cu opriri scurte), ești sub pământ, urmărind soldatul dispecer care vorbește cu baza, asistând la „discuția” altor camarazi de arme, sau ascultând cum un soldat singuratic își citește, la gura focului, scrisoarea adresată celor dragi. Toate aceste „personaje” din ceară sunt „îmbrăcate” într-un ambient fonic tipic de front: obuze auzindu-se în depărtări, țipetele de luptă ale soldaților, sau după caz în funcție de unde se afla fiecare „soldat retras”. Există chiar și încăpere în care este extraordinar simulat (static) tratamentul pe care îl primește un soldat rănit. Experiența tranșeului este ceva ce-ți taie răsuflarea.
Din păcate, datorită faptului că era sâmbătă, era o coadă prea mare la „experiența frontului”, pe care, spre rușinea mea, nici până astăzi nu am vizitat-o. Dar sunt convins că este ceva cel puțin la fel de interesant pe cât au fost celelalte două. Cel de-al Doilea Război Mondial are și el punctele sale de atracție, pe lângă vitrinele cu arme și uniforme, în capul listei stau „Sala Bernard Montgomery”, statuia vulturului nazist dat jos de sovietici în 1945 sau, ceva mai „autentic”, vizita în casa anilor interbelici. Este macheta la scară reală a unei case din anii 1920-1930, aici incluzând și mirosul tipic de lemn vechi care îți scârțâie sub picioare la orice pas. O casă atât de simplă, dar care oferea multă căldură și liniște.
Alte două secțiuni foarte emoționante ale muzeului sunt „Children's War" și „Great Britain in War”. O sumedenie de jucării ale copiilor din acei ani, povești despre cum reacționau copiii la atacurile cu bombe cu gaz ale naziștilor, și cum Underground-ul, atât de populat astăzi era atunci, în vreme de război, o adevărată fortăreață pentru populație.
O vizită la Imperial War Museum este o vizită înapoi în timp, o parcurgere a istoriei la modul fast-forward, o experiență de neuitat. Este o rupere de rutina zilnică, reprezintă un tablou pe cât de odios pentru omenire, pe atât de captivant.
Va urma...
miercuri, 2 noiembrie 2011
First week, first smell of loneliness - the end...
În căutare de job, în căutare de chirie, în căutare de liniște fizică, dar mai ales psihică... deja cvasi-serviciul găsit în Leicester Square m-a terminat din multe puncte de vedere. Nu mai spun că la ora 1 noaptea eu așteptam un autobuz, abandonat de orice urmă de speranță, de iluzie, de legătură cu ceea ce mi se spusese în urmă cu mai puțin de o săptămână. Deja toate erau pe apa Tamisei, și mă gândeam foarte serios dacă se merită să mai lupt, să mai cheltui bani prin hoteluri, hosteluri, moteluri sau, la nervi, bordeluri...
Era totuși prea mult aproape o săptămână de stat și de supraviețuit în acest ritm, cu mese numai la McDonald's sau prin alte locații destul de dubioase sau de mutat ca țiganul cu cortul. Și printre multele telefoane date la diferite gazde care mai de care mai pretențioase atât financiar cât și ca reguli de „bucătărie internă”, am dat peste anunțul din geam al unui indian, din zona Golders Green. Ceea ce am considerat la început ca fiind un banal apel în urma căruia să închid descurajat și deznădăjduit, avea să se dovedească a fi un act „divin”. La celălalt capăt o voce ușor timidă dar clară a unui indian dă vești bune. În zona Hendon, oferă o cameră dublă pentru 85 de lire pe săptămână, cu toate taxele incluse, plus toate facilitățile. Parcă simțeam că eram în Rai auzind aceste vorbe. Însă omul avea două întrebări de pus, întrebări pe care mi le-a repetat și la întâlnirea față în față: dacă sunt fumător sau bețiv profesionist. Mie nu-mi venea să cred ce aud, ulterior ce văd, lui parcă nu-i venea a crede că alcoolul și tutunul sunt pentru mine dușmanii „number one”. Zis și făcut, am bătut palma și am rezolvat, odată pentru ... o perioadă bună de timp problema chiriei. Nici zona nu este deloc rea. Hendon este un cartier din nordul Londrei, nu foarte mare, dar în care sunt concentrate destule lucruri care să te facă să eviți centrul aglomerat și destul de îndepărtat. În săptămânile următoare aveam să aflu că locuiesc cam la 40-45 de minute de zona centrală a capitalei, mers cu metroul (cu autobuzul este crimă și pedeapsă... deși amicul Așil zice, pe bună dreptate, că înveți Londra din autobuz, pierzi lejer o oră-două din viață până ajungi acasă, la muncă sau oriunde ai avea nevoie).
Și cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca să simt că am tras într-adevăr lozul câștigător, chiar de Sf. Maria, pe 15 august, am primit și o veste bună la capitolul job. De această dată după mai multă „trudă”. Însă mai întâi m-am bucurat de primul weekend cu adevărat liniștit în noua casă. Întâmpinat de un miros stătut, o combinată de dulceag și sărat intens, ceva specific caselor de indieni, dar și de o familie foarte respectuoasă, civilizată și pusă la punct, am pășit oarecum mirat de ce pot vedea... o casă cu etaj, cochetă, aranjată cu gust, de o curățenie fără pereche, iar mai apoi, o cameră spațioasă, luminată, dotată cu aproape toate necesare. Un pat imens, de chiar trei persoane, lasă destul spațiu liber încât să ții o mică petrecere. Baia curată, bucătăria la dispoziție oricând, mai puțin când gătește soția lui. Un adevărat jackpot după îndelungi frustrări. Regulile stabilite de Mr. Joshi, un indian de un 1.65, simpatic prin corectitudinea și acuratețea gândirii, sunt simple: fără fumat, fără beții, fără musafiri dupa ora 22. Cu așa reguli și așa casă, tot să stai aici o viață. Nici cartierul nu e de lepădat. Unul foarte liniștit cu două parcuri în apropiere, stațiile de metrou și autobuz la doi pași, 2 supermarket-uri la îndemână, aș zice că e o copie în miniatură a orașului natal.
După așa o săptămână, ieșirea în explorarea Londrei a venit ca un balon de oxigen. Primul „popas”, Imperial War Museum...
Va urma... ce m-a fascinat, ce m-a întristat, ce m-a bucurat și, într-un cuvânt, trăirile dintr-un muzeu ce nu trebuie ratat când se ajunge în Londra.
Era totuși prea mult aproape o săptămână de stat și de supraviețuit în acest ritm, cu mese numai la McDonald's sau prin alte locații destul de dubioase sau de mutat ca țiganul cu cortul. Și printre multele telefoane date la diferite gazde care mai de care mai pretențioase atât financiar cât și ca reguli de „bucătărie internă”, am dat peste anunțul din geam al unui indian, din zona Golders Green. Ceea ce am considerat la început ca fiind un banal apel în urma căruia să închid descurajat și deznădăjduit, avea să se dovedească a fi un act „divin”. La celălalt capăt o voce ușor timidă dar clară a unui indian dă vești bune. În zona Hendon, oferă o cameră dublă pentru 85 de lire pe săptămână, cu toate taxele incluse, plus toate facilitățile. Parcă simțeam că eram în Rai auzind aceste vorbe. Însă omul avea două întrebări de pus, întrebări pe care mi le-a repetat și la întâlnirea față în față: dacă sunt fumător sau bețiv profesionist. Mie nu-mi venea să cred ce aud, ulterior ce văd, lui parcă nu-i venea a crede că alcoolul și tutunul sunt pentru mine dușmanii „number one”. Zis și făcut, am bătut palma și am rezolvat, odată pentru ... o perioadă bună de timp problema chiriei. Nici zona nu este deloc rea. Hendon este un cartier din nordul Londrei, nu foarte mare, dar în care sunt concentrate destule lucruri care să te facă să eviți centrul aglomerat și destul de îndepărtat. În săptămânile următoare aveam să aflu că locuiesc cam la 40-45 de minute de zona centrală a capitalei, mers cu metroul (cu autobuzul este crimă și pedeapsă... deși amicul Așil zice, pe bună dreptate, că înveți Londra din autobuz, pierzi lejer o oră-două din viață până ajungi acasă, la muncă sau oriunde ai avea nevoie).
Și cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca să simt că am tras într-adevăr lozul câștigător, chiar de Sf. Maria, pe 15 august, am primit și o veste bună la capitolul job. De această dată după mai multă „trudă”. Însă mai întâi m-am bucurat de primul weekend cu adevărat liniștit în noua casă. Întâmpinat de un miros stătut, o combinată de dulceag și sărat intens, ceva specific caselor de indieni, dar și de o familie foarte respectuoasă, civilizată și pusă la punct, am pășit oarecum mirat de ce pot vedea... o casă cu etaj, cochetă, aranjată cu gust, de o curățenie fără pereche, iar mai apoi, o cameră spațioasă, luminată, dotată cu aproape toate necesare. Un pat imens, de chiar trei persoane, lasă destul spațiu liber încât să ții o mică petrecere. Baia curată, bucătăria la dispoziție oricând, mai puțin când gătește soția lui. Un adevărat jackpot după îndelungi frustrări. Regulile stabilite de Mr. Joshi, un indian de un 1.65, simpatic prin corectitudinea și acuratețea gândirii, sunt simple: fără fumat, fără beții, fără musafiri dupa ora 22. Cu așa reguli și așa casă, tot să stai aici o viață. Nici cartierul nu e de lepădat. Unul foarte liniștit cu două parcuri în apropiere, stațiile de metrou și autobuz la doi pași, 2 supermarket-uri la îndemână, aș zice că e o copie în miniatură a orașului natal.
După așa o săptămână, ieșirea în explorarea Londrei a venit ca un balon de oxigen. Primul „popas”, Imperial War Museum...
Va urma... ce m-a fascinat, ce m-a întristat, ce m-a bucurat și, într-un cuvânt, trăirile dintr-un muzeu ce nu trebuie ratat când se ajunge în Londra.
luni, 31 octombrie 2011
De-al de... bucătărind
Miercuri, 10 august. În „sala” de așteptare din agenția „de turism” care oferă „bilete” spre locuri de muncă sunt a doua persoană. Oricum ordinea nu contează, se intră după cum vor „rubicondele”. Sau după ce cer patronii de la capătul firului. În așteptarea telefonului „salvator”, sirenele se aud afară una după alta. Mașinile de poliție se perindă alarmant și, te gândești la ce-i mai rău când apare și convoiul de dube cu gratii, aparținând tot Metropolitan Police. Am ajuns în Londra în pline manifestații. În nord, în zona Tottenham, un polițist a ucis un tânăr de culoare într-o urmărire... de aici au pornit „riot-urile” cum zic localnicii, mai întâi în Londra, apoi în Manchester sau Birmingham. Magazine sau locuințe sparte, zeci de mașini sau chiar câteva clădiri incendiate... destul cât să provoace multă panică în rândul cetățenilor. Totuși, neavând contact cu așa ceva, decât fonic prin intermediul sirenelor ce se auzeau foarte des, în orice punct al Londrei aș fi fost, aveam impresia că aceste manifestări au loc în alt oraș.
Cu gândul la ce rute ocolitoare să găsesc pentru a ajunge la hostel și cum să evit cu orice preț Tottenham, mi-am auzit numele. Intru într-un birou micuț, deja mă simt ca la un interviu foarte important. Mi s-a zis de prin diferite surse că, la început, mai mult de „kitchen porter” nu voi găsi, dar încercam să impun respect măcar prin verticalitate dacă nu prin... naționalitate. De parcă ar fi contat atât de mult, femeile respective s-au impacientat când le-am zis că n-am experiență în bucătăreală, pentru că pur și simplu n-am avut ocazia, acasă, să stau mai mult de 10 minute lângă aragaz sau chiuvetă. Un C.V. încropit la fața locului cu numele complet, experiență fictivă și o recomandare că sunt „cel mai șmecher din orice bucătărie” este rețeta pentru obținerea unui astfel de job.
Piața Leicester Square este imensă. Nu neapărat ca suprafață, ci mai mult ca și cantitate a ofertelor. Zeci de terase și magazine, cluburi pentru toate buzunarele, un cinematograf Odeon imens, M&M World printre altele... la doi pași este „sora” Covent Garden... de departe această zonă este inima Londrei. Aici avea să fie primul meu job în Insulă, la una din aceste terase. O pizzerie italiană, infectă din toate punctele de vedere. De la poziționare, la personal, la șef până la ultimii bucătari. Mă felicit că nu i-am reținut numele. La intrarea în pizzerie, despre care eu am crezut că este intrarea la WC public sau în cel mai bun caz, intrarea pe scara de urgență, m-a întâmpinat Daniele. Un italian de o aroganță ieșită din comun, cu un nas cât mâna mea... o copie fidelă a criticului Ego din animația Ratatouille. După ce mi-a prezentat viitorul loc de muncă, m-a chemat în 3 ore, pentru tura de după-amiază. Aici am luat contact pentru prima oară cu alți români din Londra, pe care, evident, nu-i știam. De prin Harghita, Iași sau Bacău era un porter, bucătar și, respectiv, ospătar. Cu aroganța-i pe post de breloc, și având o voce de semi-eunuc, Daniele a „mâncat” într-o engleză faultată rău: „if him and him tell me you're good, you get the job, if not not... ok?”... „settled” am zis.
Bucătăria mică și îmbâcsită, vestiarul aflat la cucurigu, pe la etajul al treilea la care se ajungea pe niște scări în spirală de ziceam că urc la Ileana Cosânzeana... „vestiar” impropriu spus, că ne schimbam (doar de pantaloni) printre saci de făină, cutii de paste sau de sos de roșii. Jos, în câmpul muncii, bucătarii (cei de după-amiază italieni, ce macaroana lor) își lăsau tigăile în care găteau lângă aragaz. Faza tare era că locul în care spălam vasele era în altă încăpere, după colț. Deci, la 10 tigăi luat, spălat, șters, dus înapoi, așezat pe raftul de deasupra aragazului în așa fel încât să nu se înfierbânte „cozile” tigăilor de la căldura degajată de aragaz, totul într-un timp record cerut de „Ego”, consuma în realitate aproximativ 5 minute per tigaie. La un moment dat, devenise enervant pentru toată lumea să apărem noi cu tigăile cerând voie să trecem să le punem pe raft, când pe aragaz se făceau mâncăruri la foc automat. Colegul „de suferință”, un harghitean de treabă, dar cu moacă de pervers, Iulică, avea vechime... o zi. Dar se mișca de parcă toată viața lucrase în domeniu. Zecile de farfurii, care după ora 21, erau cu sutele, ce veneau din restaurant, erau lăsate de ospătari tot după un colț, într-un holișor în care nu s-a investit nici măcar o liră pentru un amărât de bec. Colac peste pupăză, la intrarea „la chiuvete” era și o treaptă ce trebuia ștearsă din când în când, altfel devenea patinoar. Inutil de spus că bateriile de la chiuvete cădeau și arătau de parcă erau din Al Doilea Război Mondial. Ceea ce m-a scârbit de tot a fost la urmă, când deși restaurantul se închidea la 12 noaptea, „Ego” a mai primit doi clienți la ora 23.50 și făcea gât la mine că din cauza mea (că mă așteaptă să dau cu mopul în bucătărie) pleacă la 5 dimineața. Am rezolvat problema cu un „fuck off” scurt și dus am fost... nici lui, dar mai ales nici mie, nu mi-a părut rău că nu am mai venit a doua zi.
Însă, așa cum se zice, că după furtună se face senin (vorba băieților de la Bosquito), după îndelungi și disperate căutări, vineri, 12 august, am găsit chiria mult visată. Aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere... lucrurile începeau să intre pe un făgaș normal oarecum.
Va urma...
Cu gândul la ce rute ocolitoare să găsesc pentru a ajunge la hostel și cum să evit cu orice preț Tottenham, mi-am auzit numele. Intru într-un birou micuț, deja mă simt ca la un interviu foarte important. Mi s-a zis de prin diferite surse că, la început, mai mult de „kitchen porter” nu voi găsi, dar încercam să impun respect măcar prin verticalitate dacă nu prin... naționalitate. De parcă ar fi contat atât de mult, femeile respective s-au impacientat când le-am zis că n-am experiență în bucătăreală, pentru că pur și simplu n-am avut ocazia, acasă, să stau mai mult de 10 minute lângă aragaz sau chiuvetă. Un C.V. încropit la fața locului cu numele complet, experiență fictivă și o recomandare că sunt „cel mai șmecher din orice bucătărie” este rețeta pentru obținerea unui astfel de job.
Piața Leicester Square este imensă. Nu neapărat ca suprafață, ci mai mult ca și cantitate a ofertelor. Zeci de terase și magazine, cluburi pentru toate buzunarele, un cinematograf Odeon imens, M&M World printre altele... la doi pași este „sora” Covent Garden... de departe această zonă este inima Londrei. Aici avea să fie primul meu job în Insulă, la una din aceste terase. O pizzerie italiană, infectă din toate punctele de vedere. De la poziționare, la personal, la șef până la ultimii bucătari. Mă felicit că nu i-am reținut numele. La intrarea în pizzerie, despre care eu am crezut că este intrarea la WC public sau în cel mai bun caz, intrarea pe scara de urgență, m-a întâmpinat Daniele. Un italian de o aroganță ieșită din comun, cu un nas cât mâna mea... o copie fidelă a criticului Ego din animația Ratatouille. După ce mi-a prezentat viitorul loc de muncă, m-a chemat în 3 ore, pentru tura de după-amiază. Aici am luat contact pentru prima oară cu alți români din Londra, pe care, evident, nu-i știam. De prin Harghita, Iași sau Bacău era un porter, bucătar și, respectiv, ospătar. Cu aroganța-i pe post de breloc, și având o voce de semi-eunuc, Daniele a „mâncat” într-o engleză faultată rău: „if him and him tell me you're good, you get the job, if not not... ok?”... „settled” am zis.
Bucătăria mică și îmbâcsită, vestiarul aflat la cucurigu, pe la etajul al treilea la care se ajungea pe niște scări în spirală de ziceam că urc la Ileana Cosânzeana... „vestiar” impropriu spus, că ne schimbam (doar de pantaloni) printre saci de făină, cutii de paste sau de sos de roșii. Jos, în câmpul muncii, bucătarii (cei de după-amiază italieni, ce macaroana lor) își lăsau tigăile în care găteau lângă aragaz. Faza tare era că locul în care spălam vasele era în altă încăpere, după colț. Deci, la 10 tigăi luat, spălat, șters, dus înapoi, așezat pe raftul de deasupra aragazului în așa fel încât să nu se înfierbânte „cozile” tigăilor de la căldura degajată de aragaz, totul într-un timp record cerut de „Ego”, consuma în realitate aproximativ 5 minute per tigaie. La un moment dat, devenise enervant pentru toată lumea să apărem noi cu tigăile cerând voie să trecem să le punem pe raft, când pe aragaz se făceau mâncăruri la foc automat. Colegul „de suferință”, un harghitean de treabă, dar cu moacă de pervers, Iulică, avea vechime... o zi. Dar se mișca de parcă toată viața lucrase în domeniu. Zecile de farfurii, care după ora 21, erau cu sutele, ce veneau din restaurant, erau lăsate de ospătari tot după un colț, într-un holișor în care nu s-a investit nici măcar o liră pentru un amărât de bec. Colac peste pupăză, la intrarea „la chiuvete” era și o treaptă ce trebuia ștearsă din când în când, altfel devenea patinoar. Inutil de spus că bateriile de la chiuvete cădeau și arătau de parcă erau din Al Doilea Război Mondial. Ceea ce m-a scârbit de tot a fost la urmă, când deși restaurantul se închidea la 12 noaptea, „Ego” a mai primit doi clienți la ora 23.50 și făcea gât la mine că din cauza mea (că mă așteaptă să dau cu mopul în bucătărie) pleacă la 5 dimineața. Am rezolvat problema cu un „fuck off” scurt și dus am fost... nici lui, dar mai ales nici mie, nu mi-a părut rău că nu am mai venit a doua zi.
Însă, așa cum se zice, că după furtună se face senin (vorba băieților de la Bosquito), după îndelungi și disperate căutări, vineri, 12 august, am găsit chiria mult visată. Aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere... lucrurile începeau să intre pe un făgaș normal oarecum.
Va urma...
duminică, 30 octombrie 2011
First week, first smell of loneliness - ep. 3
Este trecut de miezul nopții... este o noapte caldă de duminică, început de august, început de probleme, sfârșit de distracție. Alături de Așil am luat la talpă o stradă pe cât de bine luminată, pe atât de înțesată cu tot felul de magazine - Regent Street. Am părăsit celebra zonă Leicester Square - Piccadilly Circus, cu destinația Marble Arch. O altă locație cel puțin la fel de renumită a capitalei britanice, prin prisma acestui „mic” arc de triumf. Proiectată în 1825 și finalizată în 1833, construcția avea menirea să fie una din porțile spre Palatul Buckingham. În 1851, Marble Arch a fost mutat în actuala locație (la intersecția Oxford Street, Edgware Road și Park Lane), iar gurile rele spun că motivul l-a reprezentat faptul că regina nu putea trece pe sub Arc cu al său convoi, lucru „dezmințit” la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, în 1953. Însă la acea oră târzie din noapte, m-a interesat respectiva speță mai mult decât deloc.
Începutul primei săptămâni britanice m-a găsit cu nervii întinși la maxim din toate motivele din lume. Primul: la părăsirea camerei din Hellenic, s-a rupt troler-ul. Dar nu că s-a rupt puțin într-un loc, ci efectiv mânerul a cedat celor 22 de kg, de parcă ar fi fost din hârtie. Cu „doza” normală de înjurături, dar și cu 25 de lire am luat un troler în cele din urmă. Apoi, la invitația lor, am fost acasă la prietenii cu care petrecusem cu o seară înainte. Mezina familiei, Claudia, s-a oferit să mă ajute să găsesc chirie și job, colindând cu mine prin zona unde locuia. În sudul Londrei, ca și în alte zone mai îndepărtate de centru, se simte aerul estului. Multă zarvă tip bazar, multă mizerie, mulți străini de prin părțile arabe ale Asiei. Chiar execrabil de mulți. Cu tot cu mirosuri și tradiții specifice. Pentru o clipă uiți că ești în Londra, capitală de stat european. Bineînțeles că n-am timp de „cercetat” acest amănunt. La unul din multele geamuri ale unor magazine „mici cu de toate” (magazine tip off-license, mici supermarket-uri cu prețuri însă „obscene”, unde vânzătorii sunt, normal, indieni - e mai ușor de nominalizat, chiar dacă ei pot fi din Pakistan, India sau Sri Lanka... ideea e alta) observăm o înghesuială neobișnuită. Cam 5 persoane „călare” stau și-și iau notițe de zor. Geamul este plin ochi cu bilețele pe care sunt trecute anunțuri de chirii sau job-uri. Majoritatea anunțurilor sunt utile, te poți „lega” de ceva, altele cer doar femei în chirie, altele cu anunțuri în care fete își oferă serviciile de cleaning (românce sau poloneze), iar o altă categorie de bilete are anunțuri de-a dreptul obscene în care, dacă am timp și bani, îmi sunt oferite plăceri „nebănuite”. După 2-3 telefoane pentru chirii, vizitez împreună cu Claudia o casă într-un cartier vecin. Gazda este o femeie de culoare, bine făcută, urât mirositoare, aidoma locuinței. Ne schimbăm la față într-o clipă, dar camera, situată la etaj, arată decent pentru 85 de lire pe săptămână. La parter, ni se arată o cameră ceva mai mare, „double room” cum se zice prin părțile astea, pentru 95 de lire. Bună afacere, doar că mirosul tipic și respingător a avut un cuvânt mai greu de spus.
Zona Finsbury Park este gazda unei agenții pe cât de ciudate, pe atât de folositoare. Într-o încăpere cu o idee mai mare decât camera în care mă cazasem la Hellenic Hotel, se petrec lucruri „murdare”, dar utile. Două italience rubiconde primesc telefoane între orele 10-16 de la diferiți patroni din oraș care caută forță de muncă. Intri, te înscrii pe o listă de așteptare în care-ți lași câteva date plus niscavaia experiență, iei un loc și-ți petreci de la 10 minute la... 6 ore așteptându-ți norocul. Totul sub titulatura unei agenții de turism. Lângă, un salon Thai cu personal est-asiatic... drăguț.
Destul de frustrat pe faptul că la ora 19 încă nu știam unde voi înnopta, dar și pe faptul că amicul Așil dădea explicații cu pipeta, deși la plecarea din Galați spusese altceva, am luat trolerul „de urechi” și am poposit la alt stabiliment din zona Hammersmith, Belushi's Hostel. Alt hotel, alți bani, altă distracție. Dar să dau Cezarului ce-i al Cezarului, la acest hostel plata pe 4 nopți a făcut-o integral amicul. O locație rezonabilă, doar că în cameră mai aveam între 6-8 colegi de prin diferite țări, cu diferite apucături... destul de neconfortabil mă simțeam când, venind în cameră la 12-1 noaptea de la bar (pentru că doar la bar era wireless și trebuia profitat) câțiva dormeau sau mișunau prin cameră sumar îmbrăcați.
La agenția mai-sus menționată m-a „lovit” norocul după mai puțin de o oră. Găsisem primul job pe aici, ca si „kitchen porter” la o pizzerie italiană din Leicester Square. Mai pe românește, la spălat vase. O experiență succintă, oribilă, cu „aromă” de sclavagism, dar, totodată, cu destule foloase...
Va urma...
Începutul primei săptămâni britanice m-a găsit cu nervii întinși la maxim din toate motivele din lume. Primul: la părăsirea camerei din Hellenic, s-a rupt troler-ul. Dar nu că s-a rupt puțin într-un loc, ci efectiv mânerul a cedat celor 22 de kg, de parcă ar fi fost din hârtie. Cu „doza” normală de înjurături, dar și cu 25 de lire am luat un troler în cele din urmă. Apoi, la invitația lor, am fost acasă la prietenii cu care petrecusem cu o seară înainte. Mezina familiei, Claudia, s-a oferit să mă ajute să găsesc chirie și job, colindând cu mine prin zona unde locuia. În sudul Londrei, ca și în alte zone mai îndepărtate de centru, se simte aerul estului. Multă zarvă tip bazar, multă mizerie, mulți străini de prin părțile arabe ale Asiei. Chiar execrabil de mulți. Cu tot cu mirosuri și tradiții specifice. Pentru o clipă uiți că ești în Londra, capitală de stat european. Bineînțeles că n-am timp de „cercetat” acest amănunt. La unul din multele geamuri ale unor magazine „mici cu de toate” (magazine tip off-license, mici supermarket-uri cu prețuri însă „obscene”, unde vânzătorii sunt, normal, indieni - e mai ușor de nominalizat, chiar dacă ei pot fi din Pakistan, India sau Sri Lanka... ideea e alta) observăm o înghesuială neobișnuită. Cam 5 persoane „călare” stau și-și iau notițe de zor. Geamul este plin ochi cu bilețele pe care sunt trecute anunțuri de chirii sau job-uri. Majoritatea anunțurilor sunt utile, te poți „lega” de ceva, altele cer doar femei în chirie, altele cu anunțuri în care fete își oferă serviciile de cleaning (românce sau poloneze), iar o altă categorie de bilete are anunțuri de-a dreptul obscene în care, dacă am timp și bani, îmi sunt oferite plăceri „nebănuite”. După 2-3 telefoane pentru chirii, vizitez împreună cu Claudia o casă într-un cartier vecin. Gazda este o femeie de culoare, bine făcută, urât mirositoare, aidoma locuinței. Ne schimbăm la față într-o clipă, dar camera, situată la etaj, arată decent pentru 85 de lire pe săptămână. La parter, ni se arată o cameră ceva mai mare, „double room” cum se zice prin părțile astea, pentru 95 de lire. Bună afacere, doar că mirosul tipic și respingător a avut un cuvânt mai greu de spus.
Zona Finsbury Park este gazda unei agenții pe cât de ciudate, pe atât de folositoare. Într-o încăpere cu o idee mai mare decât camera în care mă cazasem la Hellenic Hotel, se petrec lucruri „murdare”, dar utile. Două italience rubiconde primesc telefoane între orele 10-16 de la diferiți patroni din oraș care caută forță de muncă. Intri, te înscrii pe o listă de așteptare în care-ți lași câteva date plus niscavaia experiență, iei un loc și-ți petreci de la 10 minute la... 6 ore așteptându-ți norocul. Totul sub titulatura unei agenții de turism. Lângă, un salon Thai cu personal est-asiatic... drăguț.
Destul de frustrat pe faptul că la ora 19 încă nu știam unde voi înnopta, dar și pe faptul că amicul Așil dădea explicații cu pipeta, deși la plecarea din Galați spusese altceva, am luat trolerul „de urechi” și am poposit la alt stabiliment din zona Hammersmith, Belushi's Hostel. Alt hotel, alți bani, altă distracție. Dar să dau Cezarului ce-i al Cezarului, la acest hostel plata pe 4 nopți a făcut-o integral amicul. O locație rezonabilă, doar că în cameră mai aveam între 6-8 colegi de prin diferite țări, cu diferite apucături... destul de neconfortabil mă simțeam când, venind în cameră la 12-1 noaptea de la bar (pentru că doar la bar era wireless și trebuia profitat) câțiva dormeau sau mișunau prin cameră sumar îmbrăcați.
La agenția mai-sus menționată m-a „lovit” norocul după mai puțin de o oră. Găsisem primul job pe aici, ca si „kitchen porter” la o pizzerie italiană din Leicester Square. Mai pe românește, la spălat vase. O experiență succintă, oribilă, cu „aromă” de sclavagism, dar, totodată, cu destule foloase...
Va urma...
vineri, 28 octombrie 2011
First week, first smell of loneliness - ep. 2
...Închis. Frustrat. Dezamăgit. Pesimist. Așa m-am simțit în prima noapte de străinătate. Deja tot ce visasem, tot ce crezusem, tot ce mi se spusese se năruia asemenea unui castel de nisip luat de valuri. Ajuns într-o cameră de dimensiunile unei cămări, ce valora 35 de lire pe noapte, am constat stupefiat că abia intra trolerul, iar dacă îl deschideam deja blocam accesul. Înjurând printre dinți și în voie prin minte, a venit ziua de duminică, 7 august, când am luat contact cu adevărata capitală engleză. Avea să fie începutul unei lungi săptămâni prin care am trecut de la agonie la extaz și în care am luat cu exactitate măsura unor cuvinte spuse fără acoperire.
Obișnuit cu distanțele liliputane de prin Galați, am încercat matinal să iau Londra la picior, neascultând de sfaturile prietenilor ce deja stau pe aici, care mă îndrumau spre mijloacele de transport în comun. Însă primul impact cu realitatea „altora” a fost prea puternic pentru a lăsa priveliștea „live” pe cea din double-decker. De la traficul „pe invers”, la zebre marcate doar prin puncte, coșuri de gunoi personalizate pentru fiecare district sau parcuri nesfârșite, orice colț privit cu atenție ștergea aproape în totalitate cele trăite în noaptea precedentă.
Având o mare „calitate” (sau defect pentru unele), și anume cea de microbist „incendiat” (nu înfocat), prima destinație a fost cel mai apropiat stadion din zona în care rezidam temporar. Nu a fost nici arena celor de la Chelsea sau mărețul Emirates, cu atât mai puțin faimosul Wembley... ci Loftus Stadium, mai concret stadionul celor de la Queens Park Rangers, proaspăt intrați în Premier League. Nici aici nu mi-am putut ascunde mirarea când am văzut că fiecare tribună are intrare și casă de bilete proprie, dar mai ales hartă detaliată a complexului, pentru orice „patruped”. Ceea ce mă duce cu gândul puțin înapoi, la acel „underground”... care pe cât de sofisticat este, pe atât de simplu pe înțelesul tuturor este afișat. Atât în diferite stații, cât și în vagon sau pe o hartă de buzunar... animal să fii și nu te-ai rătăci.
Nu puteau lipsi din meniul zilei primele vizite la Big Ben, Big Eye, Westminster, Tamisa (se subînțelege din primele trei obiective enunțate), Trafalgar Square, dar și cosmopolitele zone Leicester Square sau Covent Garden. Nu putea lipsi, ca „aperitiv” și renumita ploaie britanică, în rafale, rece, dar atât de „parfumată”... aceasta m-a „găsit” la adăpostul unui copac ciudat prin unicitatea sa. De forma unei ciuperci imense și localizat în vestitul Hyde Park, arborele poate „găzdui” lejer 30 de persoane sub coroană, iar vreme de 10 minute îți și garantează hainele uscate în cazul unei ploi „nervoase”.
Am încheiat prima zi plină în Londra tipic... londonez. Într-un pub împreună cu alți câțiva buni amici, care locuiesc de mai multă vreme aici. Totul într-o atmosferă deschisă, plăcută, un bun-venit ce mi l-au adresat altfel... dar trăiam pe două fronturi. Era ultima noapte „hellenică”, iar pentru următoarea noapte nu știam încă unde aveam să stau. Deja găsirea unui job sau stabilirea pe pământ englez cădeau în coada listei cu priorități. Mă simțeam vinovat într-un fel pentru doza de naivitate de care dădusem dovadă, dar pe de altă parte, învățam din greșeli și cunoșteam caractere... căci până la urmă singur mi-am luat crucea în brațe, singur o duc până la capăt.
Va urma...
Obișnuit cu distanțele liliputane de prin Galați, am încercat matinal să iau Londra la picior, neascultând de sfaturile prietenilor ce deja stau pe aici, care mă îndrumau spre mijloacele de transport în comun. Însă primul impact cu realitatea „altora” a fost prea puternic pentru a lăsa priveliștea „live” pe cea din double-decker. De la traficul „pe invers”, la zebre marcate doar prin puncte, coșuri de gunoi personalizate pentru fiecare district sau parcuri nesfârșite, orice colț privit cu atenție ștergea aproape în totalitate cele trăite în noaptea precedentă.
Având o mare „calitate” (sau defect pentru unele), și anume cea de microbist „incendiat” (nu înfocat), prima destinație a fost cel mai apropiat stadion din zona în care rezidam temporar. Nu a fost nici arena celor de la Chelsea sau mărețul Emirates, cu atât mai puțin faimosul Wembley... ci Loftus Stadium, mai concret stadionul celor de la Queens Park Rangers, proaspăt intrați în Premier League. Nici aici nu mi-am putut ascunde mirarea când am văzut că fiecare tribună are intrare și casă de bilete proprie, dar mai ales hartă detaliată a complexului, pentru orice „patruped”. Ceea ce mă duce cu gândul puțin înapoi, la acel „underground”... care pe cât de sofisticat este, pe atât de simplu pe înțelesul tuturor este afișat. Atât în diferite stații, cât și în vagon sau pe o hartă de buzunar... animal să fii și nu te-ai rătăci.
Nu puteau lipsi din meniul zilei primele vizite la Big Ben, Big Eye, Westminster, Tamisa (se subînțelege din primele trei obiective enunțate), Trafalgar Square, dar și cosmopolitele zone Leicester Square sau Covent Garden. Nu putea lipsi, ca „aperitiv” și renumita ploaie britanică, în rafale, rece, dar atât de „parfumată”... aceasta m-a „găsit” la adăpostul unui copac ciudat prin unicitatea sa. De forma unei ciuperci imense și localizat în vestitul Hyde Park, arborele poate „găzdui” lejer 30 de persoane sub coroană, iar vreme de 10 minute îți și garantează hainele uscate în cazul unei ploi „nervoase”.
Am încheiat prima zi plină în Londra tipic... londonez. Într-un pub împreună cu alți câțiva buni amici, care locuiesc de mai multă vreme aici. Totul într-o atmosferă deschisă, plăcută, un bun-venit ce mi l-au adresat altfel... dar trăiam pe două fronturi. Era ultima noapte „hellenică”, iar pentru următoarea noapte nu știam încă unde aveam să stau. Deja găsirea unui job sau stabilirea pe pământ englez cădeau în coada listei cu priorități. Mă simțeam vinovat într-un fel pentru doza de naivitate de care dădusem dovadă, dar pe de altă parte, învățam din greșeli și cunoșteam caractere... căci până la urmă singur mi-am luat crucea în brațe, singur o duc până la capăt.
Va urma...
joi, 27 octombrie 2011
First week, first smell of loneliness - ep. 1
....Mă uit la ceas... e ora 20.30, și deși am survolat Londra vreo 10 minute pentru a avea intrare pe imensa pistă de pe Heathrow, ne-am încadrat în timpul de 3 ore și jumătate de zbor... precizie nu glumă. Deși am lângă mine unul dintre cei mai buni prieteni, deja mă simt prizonier. Ceva mă ține în loc din a mă exterioriza, din exalta, ceva din mine simte că viitorul nu e chiar atât de roz pe cât îl vedeam în decembrie. După un check-out la care am crezut că stau minim o jumătate de oră la coadă, dar care a durat 5 minute (deși aveam în față mai mult de 20 de persoane), am tras primele cadre pe tărâm britanic. Niște fotografii la repezeală, urâte ca vremea de afară, vrând să imortalizeze câteva arteziene excelent sincronizate din „sânul” aeroportului.
Ne îmbarcăm într-un „underground”, adică metrou în toată regula. Sistemul e sofisticat (cel puțin pentru un novice ca mine) cu un panou touch-screen pe care Așil jonglează cu butoanele aidoma angajatului căuia i-a intrat pe card al 13-lea salariu. Toată mașinăria înlocuiește un întreg sistem românesc... coadă, casieră ciufută, ieșirea din rând, și în primul rând economie de timp. În mai puțin de 30 de secunde s-a produs un bilet pentru care, la noi, în mod normal, pierdeam 10 minute din viață minim. Nu mai contează că e în jur de 6 lire, deja orice conversie liră-leu devine inutilă. Aici viața e-n lire, nu e o liră (instrument muzical, pentru cei ce s-au gândit numai la bani...)
Primul contact cu civilizația. Primul pas în underground și deja sunt înconjurat acustic de cuvântul „sorry”... mai ceva ca la un „Iartă-mă” britanic, lumea din jur își cere scuze „cu tona” pentru tălpile aplicate involuntar partenerilor de drum. Într-un metrou full, doar eu cu al meu troler de 22 de kg lipseam.
Ajungem într-o stație cu un nume aproape imposibil (la prima vedere), Hammersmith. Constat că e a doua stație de metrou cât mall-ul AFI din București, dar deja comparația este jignitoare pentru metropola engleză și ai săi locuitori. Ceea ce simțeam nasol cu privire la noua „casă” s-a adeverit. Prima noapte (și probabil restul weekend-ului, căci era sâmbătă) petrecută la hotel. Nu s-a potrivit deloc socoteala pronunțată acasă de amicul Așil (din necunoscute motive) așa că acea „cazare asigurată” era... asigurată de Hellenic Hotel pentru prima noapte.
Va urma...
Ne îmbarcăm într-un „underground”, adică metrou în toată regula. Sistemul e sofisticat (cel puțin pentru un novice ca mine) cu un panou touch-screen pe care Așil jonglează cu butoanele aidoma angajatului căuia i-a intrat pe card al 13-lea salariu. Toată mașinăria înlocuiește un întreg sistem românesc... coadă, casieră ciufută, ieșirea din rând, și în primul rând economie de timp. În mai puțin de 30 de secunde s-a produs un bilet pentru care, la noi, în mod normal, pierdeam 10 minute din viață minim. Nu mai contează că e în jur de 6 lire, deja orice conversie liră-leu devine inutilă. Aici viața e-n lire, nu e o liră (instrument muzical, pentru cei ce s-au gândit numai la bani...)
Primul contact cu civilizația. Primul pas în underground și deja sunt înconjurat acustic de cuvântul „sorry”... mai ceva ca la un „Iartă-mă” britanic, lumea din jur își cere scuze „cu tona” pentru tălpile aplicate involuntar partenerilor de drum. Într-un metrou full, doar eu cu al meu troler de 22 de kg lipseam.
Ajungem într-o stație cu un nume aproape imposibil (la prima vedere), Hammersmith. Constat că e a doua stație de metrou cât mall-ul AFI din București, dar deja comparația este jignitoare pentru metropola engleză și ai săi locuitori. Ceea ce simțeam nasol cu privire la noua „casă” s-a adeverit. Prima noapte (și probabil restul weekend-ului, căci era sâmbătă) petrecută la hotel. Nu s-a potrivit deloc socoteala pronunțată acasă de amicul Așil (din necunoscute motive) așa că acea „cazare asigurată” era... asigurată de Hellenic Hotel pentru prima noapte.
Va urma...
miercuri, 26 octombrie 2011
Sadly good-byes, welcome new life...
De azi încep scrierea retroactivă a câtorva evenimente importante petrecute sau trăite în viața mea, de la ultima postare până în prezent. Luna iulie o rezum doar prin faptul că a fost, conform așteptărilor, cea mai nebună lună din an, până în prezent, întrucât întoarcerea „fratelui” rătăcitor din Anglia, unul dintre cei mai buni prieteni Adi Așil, a coroborat cu debutul unei noi etape din viața mea.
Pe ritmurile unor superbe acorduri de pian ale lui Franz Schubert (mulțumesc Iuliana) voi începe scurte relatări privind debutul vieții mele din diaspora.
6 august 2011. Ultima noapte de România. Aici am închis un capitol al vieții mele. Ceea ce părea o glumă în decembrie 2010, astăzi devine realitate. Îmi părăsesc cuibul spre a-mi înfăptui unele vise ce aici (Galațiul, România sunt încă „aici” până la ora 17) cer sacrificii uriașe și nu le-am putut realiza acasă. Regrete pe deoparte, bucurii și speranțe pe de alta, m-au însoțit în două mașini spre gară. Tristețea, emoțiile, lacrimile îmi sunt parteneri de voiaj în această călătorie ce, din păcate, vreau să fie cât mai lungă. Conduc. E ultima oară când conduc mașina familiei, acest Matiz din 2004, pe care l-am condus de sute de ori, azi îi spun și lui „bun rămas”. În cealaltă mașină, alți doi prieteni buni, Cristi și Așil asigură trecerea acestui imens hotar mai lină. Nu mai contenesc cu vorba, încerc să vorbesc cu ai mei despre alte lucruri decât bagaje, ce voi face în Londra sau, și mai adânc, când mă voi întoarce. Un drum pe care-l voiam interminabil, s-a sfârșit foarte repede la ora 6 dimineața... drumul spre gară. Avem tren la 7, dar în sufletul meu mă rog să fie 10 metri de zăpadă, cabluri rupte de potop și apocalipsa în Bărăgan pentru a mai rămâne puțin. Însă realist gândind, luam situația cu bărbăție în față, îmi acceptam deciziile cu respect, onoare și responsabilitate. E alegerea mea până la urmă. Coadă la bilete la tren. Întrucât am lăsat cu Așil să le cumpărăm pe ultima sută, îndurăm o coadă tipic „comunistă” de 7-8 recalcitranți plus 2 casieri ai C.F.R.-ului destul de aprinși matinal. Biletele-s luate. Lacrimile mamei se preumblă tot mai avântate spre sol, semn că simte că nu va veni acea zăpadă... nu mai e loc de dat înapoi. Ceea ce s-a confirmat odată cu rezervarea biletelor de avion, acum prinde contur când am biletul de tren în mână. Alături de ai mei, celălalt bun prieten, Cristi, rămâne acasă. Rămân alături de el zeci de amintiri de la fotbal, de la „o bere la foișor” sau de la „o tură pe scări dimineața la 8, căci mai târziu e căldura de foc”... amintiri neprețuite. Discuțiile ating cote amuzante, întreținute de tatăl meu, de glume ale subsemnatului, totul într-un nod ce nu va putea fi niciodată dezlegat. Nu acum, cel puțin... E 6.55, trebuie să ne suim într-un tren ce insistent amenință să plece la timp... într-un tren albastru și rece... într-un tren al vieții în care niciodată nu am vrut să mă urc. Dintr-odată toate râsetele sunt sparte la propriu de un „ai grijă de tine, mami”... sufletul mi-e sfărâmat atunci, mă uit la Așil, râdem și le zicem „stați liniștiți, ne auzim în câteva ore, va fi bine!”... plecăm... Cristi zâmbește amar, ai mei abia se pot uita la gigantul de fier care își vede de treaba lui spre București... micul Paris, sau trambulina către noua viață.
Pe acordurile „imnului” verii mele „Tot mai sus”, această odă pentru curaj, benzină pentru demaraj, îmi rezem capul pe spătarul care acum devine prietenos de cald odată cu ajungerea în prima stație Barboși... ultima va fi Londra... e totuși august. Ajungem în București, neașteptat de repede pentru mine (deși am făcut vreo 4-5 ore bune), semn că gândurile s-au așezat lângă Așil pentru a mă conduce într-o destinație total străină.
Gara de Nord. O știu aproape ca-n... talpă. Pentru că acolo mă uit la fel de „des”, în 2010 am trecut prin această gară de 3 ori (două vizite ale lui F.C. Liverpool la București, și semi-maratonul din octombrie). De această dată „șederea” pe peron a fost ceva mai lungă, acompaniați fiind și de viitoarea iubită a lui Așil, Any. Ora 13 e ora plecării spre Otopeni, cu un alt tren. E ceva mai rapid, mai modern, ceva ce prevestește schimbarea de care mă voi lovi în câteva ore. Încă îmi sună ciudat, să gândesc că în câteva ore voi cunoaște alt tărâm (mie, care nu am mai părăsit vreodată țara). Încep să mă simt atât de mic în fața timpului și să-i simt din plin cruzimea. Cele trei ore de așteptare pe aeroport până la decolare, au fost o nimica toată.
Primii pași în avion (British Airlines, vă rog...), deja prima întânire cu vorbitorii limbii lui Shakespeare... personalul din aeronavă este britanic. Cu o precizie de... Big Ben, avionul decolează la ora 17, iar eu sunt însoțit de mesajele de încurajare din partea unor prieteni dragi, de care cu greu m-am despărțit în zilele precedente.
Mi s-a zis că decolarea și aterizarea sunt cele mai intense părți ale unei călătorii cu avionul, deci să fiu pregătit. Sincer, nu mi s-a părut ceva senzațional, e poate acel sentiment (o idee mai intens) pe care-l ai când telecabina trece de un stâlp de susținere a cablurilor, atât și nimic mai bun. Piloți de elită. În rest monotonie, ghinionul fiind că am avut locuri în dreptul aripii. Fotografii la nori, un somn de jumătate de oră, o mâncare de 5 stele și trei episoade de „Roboți” au distrus monotonia ce se „cazase” între noi la 10 mii de metri. Mâncarea, cum ziceam, a fost de British Airlines, adică excelentă. Într-o casoletă de aluminiu în care nu încape conținutul unei pungi de semințe Nutline, au apărut un fel de aripioare de pui îndulcite cu 2-3 cartofi blajini dar suculenți, o maioneză fină și o pâine de o mâncai la desert, toate fiind „asezonate” cu un vin alb fin, atât de fin încât am acceptat să văd, dar mai ales am și râs la „Roboți” cu Așil. După încă o jumătate de oră de „odihnă a ochilor” s-a zărit noua „casă”... 3 ore și jumătate de zbor au luat sfârșit într-un aeroport Heathrow full și pe o vreme neprietenoasă, de toamnă târzie... ora 22.30 acum, pardon ora 20.30 e în Londra... am reglat ceasul și starea de spirit: a început noua viață!
Pe ritmurile unor superbe acorduri de pian ale lui Franz Schubert (mulțumesc Iuliana) voi începe scurte relatări privind debutul vieții mele din diaspora.
6 august 2011. Ultima noapte de România. Aici am închis un capitol al vieții mele. Ceea ce părea o glumă în decembrie 2010, astăzi devine realitate. Îmi părăsesc cuibul spre a-mi înfăptui unele vise ce aici (Galațiul, România sunt încă „aici” până la ora 17) cer sacrificii uriașe și nu le-am putut realiza acasă. Regrete pe deoparte, bucurii și speranțe pe de alta, m-au însoțit în două mașini spre gară. Tristețea, emoțiile, lacrimile îmi sunt parteneri de voiaj în această călătorie ce, din păcate, vreau să fie cât mai lungă. Conduc. E ultima oară când conduc mașina familiei, acest Matiz din 2004, pe care l-am condus de sute de ori, azi îi spun și lui „bun rămas”. În cealaltă mașină, alți doi prieteni buni, Cristi și Așil asigură trecerea acestui imens hotar mai lină. Nu mai contenesc cu vorba, încerc să vorbesc cu ai mei despre alte lucruri decât bagaje, ce voi face în Londra sau, și mai adânc, când mă voi întoarce. Un drum pe care-l voiam interminabil, s-a sfârșit foarte repede la ora 6 dimineața... drumul spre gară. Avem tren la 7, dar în sufletul meu mă rog să fie 10 metri de zăpadă, cabluri rupte de potop și apocalipsa în Bărăgan pentru a mai rămâne puțin. Însă realist gândind, luam situația cu bărbăție în față, îmi acceptam deciziile cu respect, onoare și responsabilitate. E alegerea mea până la urmă. Coadă la bilete la tren. Întrucât am lăsat cu Așil să le cumpărăm pe ultima sută, îndurăm o coadă tipic „comunistă” de 7-8 recalcitranți plus 2 casieri ai C.F.R.-ului destul de aprinși matinal. Biletele-s luate. Lacrimile mamei se preumblă tot mai avântate spre sol, semn că simte că nu va veni acea zăpadă... nu mai e loc de dat înapoi. Ceea ce s-a confirmat odată cu rezervarea biletelor de avion, acum prinde contur când am biletul de tren în mână. Alături de ai mei, celălalt bun prieten, Cristi, rămâne acasă. Rămân alături de el zeci de amintiri de la fotbal, de la „o bere la foișor” sau de la „o tură pe scări dimineața la 8, căci mai târziu e căldura de foc”... amintiri neprețuite. Discuțiile ating cote amuzante, întreținute de tatăl meu, de glume ale subsemnatului, totul într-un nod ce nu va putea fi niciodată dezlegat. Nu acum, cel puțin... E 6.55, trebuie să ne suim într-un tren ce insistent amenință să plece la timp... într-un tren albastru și rece... într-un tren al vieții în care niciodată nu am vrut să mă urc. Dintr-odată toate râsetele sunt sparte la propriu de un „ai grijă de tine, mami”... sufletul mi-e sfărâmat atunci, mă uit la Așil, râdem și le zicem „stați liniștiți, ne auzim în câteva ore, va fi bine!”... plecăm... Cristi zâmbește amar, ai mei abia se pot uita la gigantul de fier care își vede de treaba lui spre București... micul Paris, sau trambulina către noua viață.
Pe acordurile „imnului” verii mele „Tot mai sus”, această odă pentru curaj, benzină pentru demaraj, îmi rezem capul pe spătarul care acum devine prietenos de cald odată cu ajungerea în prima stație Barboși... ultima va fi Londra... e totuși august. Ajungem în București, neașteptat de repede pentru mine (deși am făcut vreo 4-5 ore bune), semn că gândurile s-au așezat lângă Așil pentru a mă conduce într-o destinație total străină.
Gara de Nord. O știu aproape ca-n... talpă. Pentru că acolo mă uit la fel de „des”, în 2010 am trecut prin această gară de 3 ori (două vizite ale lui F.C. Liverpool la București, și semi-maratonul din octombrie). De această dată „șederea” pe peron a fost ceva mai lungă, acompaniați fiind și de viitoarea iubită a lui Așil, Any. Ora 13 e ora plecării spre Otopeni, cu un alt tren. E ceva mai rapid, mai modern, ceva ce prevestește schimbarea de care mă voi lovi în câteva ore. Încă îmi sună ciudat, să gândesc că în câteva ore voi cunoaște alt tărâm (mie, care nu am mai părăsit vreodată țara). Încep să mă simt atât de mic în fața timpului și să-i simt din plin cruzimea. Cele trei ore de așteptare pe aeroport până la decolare, au fost o nimica toată.
Primii pași în avion (British Airlines, vă rog...), deja prima întânire cu vorbitorii limbii lui Shakespeare... personalul din aeronavă este britanic. Cu o precizie de... Big Ben, avionul decolează la ora 17, iar eu sunt însoțit de mesajele de încurajare din partea unor prieteni dragi, de care cu greu m-am despărțit în zilele precedente.
Mi s-a zis că decolarea și aterizarea sunt cele mai intense părți ale unei călătorii cu avionul, deci să fiu pregătit. Sincer, nu mi s-a părut ceva senzațional, e poate acel sentiment (o idee mai intens) pe care-l ai când telecabina trece de un stâlp de susținere a cablurilor, atât și nimic mai bun. Piloți de elită. În rest monotonie, ghinionul fiind că am avut locuri în dreptul aripii. Fotografii la nori, un somn de jumătate de oră, o mâncare de 5 stele și trei episoade de „Roboți” au distrus monotonia ce se „cazase” între noi la 10 mii de metri. Mâncarea, cum ziceam, a fost de British Airlines, adică excelentă. Într-o casoletă de aluminiu în care nu încape conținutul unei pungi de semințe Nutline, au apărut un fel de aripioare de pui îndulcite cu 2-3 cartofi blajini dar suculenți, o maioneză fină și o pâine de o mâncai la desert, toate fiind „asezonate” cu un vin alb fin, atât de fin încât am acceptat să văd, dar mai ales am și râs la „Roboți” cu Așil. După încă o jumătate de oră de „odihnă a ochilor” s-a zărit noua „casă”... 3 ore și jumătate de zbor au luat sfârșit într-un aeroport Heathrow full și pe o vreme neprietenoasă, de toamnă târzie... ora 22.30 acum, pardon ora 20.30 e în Londra... am reglat ceasul și starea de spirit: a început noua viață!
vineri, 1 iulie 2011
Editing my life
Expunerea este mereu modestă. Luminozitatea - în funcție de împrejurări. Claritate - destul de bună. Asupra lucrurilor. Nuanțez efectele ce au rezultat dintr-o cauză neobișnuită. Sau obișnuit de frecventă. Mă joc prin culori. Cele ale vieții. Trăiesc în alb-negru, intru într-o accentuată penumbră, iar când am ocazia, trec de la o culoare la alta făcând invidios chiar și un cameleon.
Nu m-am jucat prea mult cu ustensilele pentru editat fotografii, am adorat și admirat naturalul, originalul. Sunt adeptul lucrului bine făcut din prima. Dar la o a doua privire, parcă un strop de inovativ nu strică. Pata noului ce, în mod normal, nu s-ar găsi, oferă dinamism și o expresivitate accentuată unui moment imortalizat prea la suprafață.
Cam așa trăiesc. Între umbre și lumini puternice, între culoare și non-culoare, mă uzitez de un contrast mai puternic pentru a mă distinge de cei ... încețoșați. Am început treaba serioasă a editării acum, la intrarea pe turnantă. Pe ultima sută am trecut de la stadiul de „random” la cel de „prelucrat”. Pentru că și noul aduce frumos, poate chiar o tentă de complexitate.
Viața mi-a oferit lumina, iar acum mă „joc” cu ea. Cu lumina. Am adus culoarea când te-am privit în ochi, am nuanțat-o când am zis că te iubesc, și de la o zi la alta, o saturez. Nu prea mult că strică. Voi deschide photobook-ul nou, abia scos de la raft, în care noua viață își va așterne fotografiile poate pentru totdeauna. Mi-am strâns visele într-un troler și mi-am luat la inimă speranța, adunându-le pe toate la mijloc. În centru. Am vignetat...
Editez... mă joc... pasiunea nu cunoaște frontiere...
Nu m-am jucat prea mult cu ustensilele pentru editat fotografii, am adorat și admirat naturalul, originalul. Sunt adeptul lucrului bine făcut din prima. Dar la o a doua privire, parcă un strop de inovativ nu strică. Pata noului ce, în mod normal, nu s-ar găsi, oferă dinamism și o expresivitate accentuată unui moment imortalizat prea la suprafață.
Cam așa trăiesc. Între umbre și lumini puternice, între culoare și non-culoare, mă uzitez de un contrast mai puternic pentru a mă distinge de cei ... încețoșați. Am început treaba serioasă a editării acum, la intrarea pe turnantă. Pe ultima sută am trecut de la stadiul de „random” la cel de „prelucrat”. Pentru că și noul aduce frumos, poate chiar o tentă de complexitate.
Viața mi-a oferit lumina, iar acum mă „joc” cu ea. Cu lumina. Am adus culoarea când te-am privit în ochi, am nuanțat-o când am zis că te iubesc, și de la o zi la alta, o saturez. Nu prea mult că strică. Voi deschide photobook-ul nou, abia scos de la raft, în care noua viață își va așterne fotografiile poate pentru totdeauna. Mi-am strâns visele într-un troler și mi-am luat la inimă speranța, adunându-le pe toate la mijloc. În centru. Am vignetat...
Editez... mă joc... pasiunea nu cunoaște frontiere...
miercuri, 29 iunie 2011
Replici...
Ce mai înseamnă să iubești? Ce mai înseamnă să ții la cineva încât ai fi în stare să răstorni lumea? Ce înseamnă să mergi la culcare în fiecare noapte cu cineva în suflet, în minte, ca acea persoană să fie mai activă în creierul adormit mai ceva ca funcțiile vitale? Pentru unii enorm, ei răspund cu aceeași monedă și viața devine mai frumoasă din a doua secundă. Clepsidra se întoarce. Pentru alții înseamnă sentimente ascunse... înseamnă iubire în taină... înseamnă tăcere și cenzură. Cenzură a sentimentelor.
Aceasta din urmă doare. M-am simțit trădat de propriul eu încă odată și cuget acum. M-am întors în patul gol, am pus capul pe perna rece, iar tu continuai să exiști în acel vis. Dar erai cu spatele la mine și cu fața spre ușă... mi-ai zis că vei reveni. Într-un an sau ceva de genul...
Lacrima ajunsă demult în barbă nu mai are nicio semnificație. Nu mai are niciun înțeles. Pentru tine, pentru noi, eventual pentru mine. M-am obișnuit cu gândul unei decolări din lumea asta, și poate din viața ta. Sună a ceva ce a murit înainte să se nască. N-ar trebui să sune așa, dar pesimismul m-a îmbrăcat iar în această zi de vară tomnatecă. Cenzura, bariera în calea sentimentelor, lacătul pus așa-ziselor cuvinte „mari” sunt drumul spre încă un loc misterios din viața ta. Pe care mi-aș dori enorm să-l cunosc, mai devreme de un an, mâine, azi... acum.
Acum nu se poate însă. Acum e loc de speranță, rugăciune și „să vedem”. Iubirea arde în continuare și va arde și de la mii de km distanță în viitor... dar în acest ritm arde întreținută doar de dioxid de carbon.
Te aștept să-i insuflăm oxigen... să o menținem arzând pentru eternitate... te iubesc !
Aceasta din urmă doare. M-am simțit trădat de propriul eu încă odată și cuget acum. M-am întors în patul gol, am pus capul pe perna rece, iar tu continuai să exiști în acel vis. Dar erai cu spatele la mine și cu fața spre ușă... mi-ai zis că vei reveni. Într-un an sau ceva de genul...
Lacrima ajunsă demult în barbă nu mai are nicio semnificație. Nu mai are niciun înțeles. Pentru tine, pentru noi, eventual pentru mine. M-am obișnuit cu gândul unei decolări din lumea asta, și poate din viața ta. Sună a ceva ce a murit înainte să se nască. N-ar trebui să sune așa, dar pesimismul m-a îmbrăcat iar în această zi de vară tomnatecă. Cenzura, bariera în calea sentimentelor, lacătul pus așa-ziselor cuvinte „mari” sunt drumul spre încă un loc misterios din viața ta. Pe care mi-aș dori enorm să-l cunosc, mai devreme de un an, mâine, azi... acum.
Acum nu se poate însă. Acum e loc de speranță, rugăciune și „să vedem”. Iubirea arde în continuare și va arde și de la mii de km distanță în viitor... dar în acest ritm arde întreținută doar de dioxid de carbon.
Te aștept să-i insuflăm oxigen... să o menținem arzând pentru eternitate... te iubesc !
marți, 28 iunie 2011
Noi...
N-am văzut noapte mai senină ca noaptea când ne-am plimbat prima dată unul lângă celălalt. Când faleza părea un covor infinit de catifea pe care ai noștri pași puteau călca nestingheriți. Am fi putut merge până la fața nevăzută a Lunii, am fi putut trimite bezele spre alte galaxii, am fi putut cuprinde toată Dunărea într-un pumn și toți ne-ar fi zâmbit, toți ne-ar fi lăsat loc spre o dragoste anunțată ca fiind eternă.
Oare folosesc cuvinte mari? Oare zic iar „hop” înainte să sărim? Poate... dar de acum mă știi, de acum mă cunoști, de acum îți sunt acea carte de pe noptiera vieții la care poți avea acces când dorește inima ta. Sunt acel calendar zilnic ce-ți spune cât mai este până ne vom revedea, ești acea busolă din viața mea care mi-a arătat și îmi arată încotro să mă îndrept. Evident, la braț cu tine. Nu mă pot ascunde niciodată față de tine, nu vreau să fac asta, nu vreau să nu știi vreodată ce simt.
Iertate ne-au fost păcatele de către bunul Dumnezeu, de vreme ce am primit așa dar din partea Lui. Darul de a ne simți unul în mâna celuilalt, darul de a simți din nou iubirea, darul a zări zorile cândva de neajuns. Nu am cuvinte să-I mulțumesc, nu am cuvinte să îți spun... cât te iubesc! Cât îl iubesc pe acest „NOI”...
Oare folosesc cuvinte mari? Oare zic iar „hop” înainte să sărim? Poate... dar de acum mă știi, de acum mă cunoști, de acum îți sunt acea carte de pe noptiera vieții la care poți avea acces când dorește inima ta. Sunt acel calendar zilnic ce-ți spune cât mai este până ne vom revedea, ești acea busolă din viața mea care mi-a arătat și îmi arată încotro să mă îndrept. Evident, la braț cu tine. Nu mă pot ascunde niciodată față de tine, nu vreau să fac asta, nu vreau să nu știi vreodată ce simt.
Iertate ne-au fost păcatele de către bunul Dumnezeu, de vreme ce am primit așa dar din partea Lui. Darul de a ne simți unul în mâna celuilalt, darul de a simți din nou iubirea, darul a zări zorile cândva de neajuns. Nu am cuvinte să-I mulțumesc, nu am cuvinte să îți spun... cât te iubesc! Cât îl iubesc pe acest „NOI”...
Back in Hell... or not?
Aproape că am încheiat un ciclu interminabil de operații. Am ajuns la o stare de saturație în ceea ce privește vizitarea spitalelor în ultimii trei ani, încât abia dacă mai am puterea să scriu despre asta. Pe scurt, m-am aflat la o altă răscruce în viața mea, a nu știu câta în ultima lună. Cea mai „productivă” lună a acestui an, de departe pare a câștiga luna iunie.
Am intrat în trecuta săptămâna cu multă fericire, cu multă bucurie, cu multă încântare, am părăsit-o cu destulă deznădejde. Am trecut de la o stare la alta în mai puțin de 72 de ore, o metamorfoză la care cu greu m-am adaptat sufletește... acum mă plimbam cu tine prin parc, apoi eram pe patul de spital sub controlul perfuziilor și al medicilor (veniți parcă din Occident - ca și comportament).
Scurta, dar consistenta tresărire a inimii avută în prologul săptămânii a fost ceva de poveste. Începusem să cred că îngerii nu mai există, începusem să văd viața în doi (chiar dacă e o expresie prea „avansată” pentru noi) numai după 11-12 noaptea, la adăpostul șoaptelor și al întunericului, dar și al undelor prin satelit deloc prietenoase. Am simțit iubirea atingându-mi sufletul via difuzor, și, firesc, ca orice iubire, am început să o simt doar învelită în mantia nopții, de la sute de km depărtare.
Întâlnirea cu privirea ta, reuniunea cu zâmbetul tău, a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea. Cuvintele nu sunt îndeajuns pentru a descrie ce am simțit, dar gesturile și ceea ce ai văzut, probabil că au fost pentru o perioadă pe cât de scurtă, pe atât de plină de dragoste și căldură.
Invers proporțional cu ceea ce am simțit la a treia întâlnirea cu spitalul. A treia operație pe același loc, aceleași vechi obiceiuri, aceleași tabieturi medicale, aceleași saloane, aceiași pacienți ursuzi și urât mirositori, aceiași doctori, dar parcă mai apăsați de lipsa celor 25 de procente din bugetul personal. Dar alt sentiment în suflet. Așa cum mi-ai zis te-am ținut „lângă mine” pe durata întregii săptămâni cât am fost dincolo de acele uși „albe” și nici nu am simțit infinitatea nopții de la reanimare sau răceala venei după o doză de NaCl.
M-am întors... la viața de dinainte de săptămâna trecută, la viața de dinainte să mă pot bucura de căldura buzelor tale, la viața de „cuplu” prin satelit. M-am întors în Iadul zilnic care mi-a aruncat, tot zilele trecute, cel mai bun prieten în brațele unor altor medici (multă sănătate, Andy!). Dar am revenit cu aceeași bucurie în suflet că te-am găsit tot acolo... acolo unde te voi păstra cât voi trăi... în inima mea.
Te iubesc căci îmi iubesc viața, iar tu, de acum, ești viața mea...
Am intrat în trecuta săptămâna cu multă fericire, cu multă bucurie, cu multă încântare, am părăsit-o cu destulă deznădejde. Am trecut de la o stare la alta în mai puțin de 72 de ore, o metamorfoză la care cu greu m-am adaptat sufletește... acum mă plimbam cu tine prin parc, apoi eram pe patul de spital sub controlul perfuziilor și al medicilor (veniți parcă din Occident - ca și comportament).
Scurta, dar consistenta tresărire a inimii avută în prologul săptămânii a fost ceva de poveste. Începusem să cred că îngerii nu mai există, începusem să văd viața în doi (chiar dacă e o expresie prea „avansată” pentru noi) numai după 11-12 noaptea, la adăpostul șoaptelor și al întunericului, dar și al undelor prin satelit deloc prietenoase. Am simțit iubirea atingându-mi sufletul via difuzor, și, firesc, ca orice iubire, am început să o simt doar învelită în mantia nopții, de la sute de km depărtare.
Întâlnirea cu privirea ta, reuniunea cu zâmbetul tău, a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea. Cuvintele nu sunt îndeajuns pentru a descrie ce am simțit, dar gesturile și ceea ce ai văzut, probabil că au fost pentru o perioadă pe cât de scurtă, pe atât de plină de dragoste și căldură.
Invers proporțional cu ceea ce am simțit la a treia întâlnirea cu spitalul. A treia operație pe același loc, aceleași vechi obiceiuri, aceleași tabieturi medicale, aceleași saloane, aceiași pacienți ursuzi și urât mirositori, aceiași doctori, dar parcă mai apăsați de lipsa celor 25 de procente din bugetul personal. Dar alt sentiment în suflet. Așa cum mi-ai zis te-am ținut „lângă mine” pe durata întregii săptămâni cât am fost dincolo de acele uși „albe” și nici nu am simțit infinitatea nopții de la reanimare sau răceala venei după o doză de NaCl.
M-am întors... la viața de dinainte de săptămâna trecută, la viața de dinainte să mă pot bucura de căldura buzelor tale, la viața de „cuplu” prin satelit. M-am întors în Iadul zilnic care mi-a aruncat, tot zilele trecute, cel mai bun prieten în brațele unor altor medici (multă sănătate, Andy!). Dar am revenit cu aceeași bucurie în suflet că te-am găsit tot acolo... acolo unde te voi păstra cât voi trăi... în inima mea.
Te iubesc căci îmi iubesc viața, iar tu, de acum, ești viața mea...
joi, 9 iunie 2011
Sounds like Tabata
Secundele se scurg greu. A naibii de greu. Primele repetări sunt cele mai ușoare. Te întrebi "își bat joc de mine japonezii ăștia?" Și se continuă repetările. Dintr-odată pauzele de 10 secunde sunt tot mai scurte și ai impresia că faci totul la foc automat. Ultimele repetări au fost moartea... probabil voi resimți febra încă vreo săptămână de acum încolo.
Genuflexiunile în general sunt preferatele mele. Îți întăresc mușchii femurali în principal, apoi gamba în secundar. Nu mai zic de fesieri. Dar acum cu acest Tabata style, finalul e criminal. Toată tactica stă în efectuarea cât mai rapidă a multor genuflexiuni în 20 de secunde, apoi o pauză de 10 secunde, totul de 8 ori. Exercițiul are darul de a te face să asudezi mai mult într-un interval foarte scurt de timp, și, evident, să dai jos ceafa de porc asimilată. Problema mea a fost că trebuia apoi să alerg și 6.5 km pentru a respecta programul de antrenament pentru semi-maraton.
Nici gama de exerciții pentru Tabata nu era diversă: genuflexiuni, flotări, alergat viteză, scări sau tracțiuni. Este un exercițiu foarte eficient dacă îl faci cu cap. Eu l-am făcut fără cap și acum merg ca un handicapat. Dar tot ce-i rău va fi în beneficiul meu ulterior, așa că nu mă plâng. Ci chiar îl recomand... sub diverse forme.
Inutil de spus că alergarea de 6.5 km s-a transformat într-una de 6 km și aia în două reprize... rușinos pentru standardele impuse de mine, dar așa-i când nu e cap. Data viitoare va fi mai bine, dar tehnica japoneză de slăbit, Tabata, rămâne cea mai eficientă cale de a transpira mult și cu... cap.
Genuflexiunile în general sunt preferatele mele. Îți întăresc mușchii femurali în principal, apoi gamba în secundar. Nu mai zic de fesieri. Dar acum cu acest Tabata style, finalul e criminal. Toată tactica stă în efectuarea cât mai rapidă a multor genuflexiuni în 20 de secunde, apoi o pauză de 10 secunde, totul de 8 ori. Exercițiul are darul de a te face să asudezi mai mult într-un interval foarte scurt de timp, și, evident, să dai jos ceafa de porc asimilată. Problema mea a fost că trebuia apoi să alerg și 6.5 km pentru a respecta programul de antrenament pentru semi-maraton.
Nici gama de exerciții pentru Tabata nu era diversă: genuflexiuni, flotări, alergat viteză, scări sau tracțiuni. Este un exercițiu foarte eficient dacă îl faci cu cap. Eu l-am făcut fără cap și acum merg ca un handicapat. Dar tot ce-i rău va fi în beneficiul meu ulterior, așa că nu mă plâng. Ci chiar îl recomand... sub diverse forme.
Inutil de spus că alergarea de 6.5 km s-a transformat într-una de 6 km și aia în două reprize... rușinos pentru standardele impuse de mine, dar așa-i când nu e cap. Data viitoare va fi mai bine, dar tehnica japoneză de slăbit, Tabata, rămâne cea mai eficientă cale de a transpira mult și cu... cap.
luni, 6 iunie 2011
Trădarea sufletului
Printre pașii surzi, pierduți
Cuvinte reci tu îmi asmuți
Mă faci să fiu un taciturn,
Dar te iubesc, să știi, oricum...
Te iubesc și te visez
Tac, ascult și cercetez
Mă-nfrățesc cu al tău puls
Șovăiesc, dar tac... ca uns.
Așteptarea ta mă doare
Iubirea crește tot mai mare
Sufletul mi-e o vâltoare
Pătruns de al tău fior...
De nepăsare.
Mă duc, mă așez, mă culc,
Nu mai am ce să ascult
Nu mai e nimic ca nou
Tu ești un înger... eu am fost bou.
Cuvinte reci tu îmi asmuți
Mă faci să fiu un taciturn,
Dar te iubesc, să știi, oricum...
Te iubesc și te visez
Tac, ascult și cercetez
Mă-nfrățesc cu al tău puls
Șovăiesc, dar tac... ca uns.
Așteptarea ta mă doare
Iubirea crește tot mai mare
Sufletul mi-e o vâltoare
Pătruns de al tău fior...
De nepăsare.
Mă duc, mă așez, mă culc,
Nu mai am ce să ascult
Nu mai e nimic ca nou
Tu ești un înger... eu am fost bou.
Construiți din iluzie
O ușă închisă brusc, trântită în nas speranței, tocmai a fost pusă la pământ. Ea, speranța a triumfat, în ciuda aparențelor, în ciuda lucrurilor verosimile ce ni se afișau "in your face" cum zic amicii mei, englezii... evident, lăsându-ne fără replică. A supraviețuit, supraviețuiește. Un suflet minunat a biruit în fața crudei sorți ce i se arăta. O minune a fost înfăptuită, iar stupefacția și bucuria noastră au fost nemărginite.
Pare că, odată cu această zi de luni, începe o nouă eră. Începe ceva ce n-am crezut că va mai fi vreodată, ceva viu, ceva ce tinde să prindă culoare, ceva pentru suflet. Nu știi cui să mulțumești, pe cine să iei în brațe, cui să te rogi în semn de mulțumire. Probabil Celui de Sus, dar nefiind atât de "atașați" de El, ne e greu să facem asta. Dar trebuie recunoscut și "meritul" Lui. Trebuie recunoscut și meritul medicilor, dar trebuie supraapreciat și meritul ei de a-și fi dorit să nu ne părăsească.
Continuăm să așteptăm. Făcând o comparație infinit mai puțin "valoroasă", mă simt ca în finalul meciului Oțelul - Timișoara, care a consfințit faptul că Oțelul a câștigat primul campionat din istorie. Finalul se anunță apoteotic. Nu cu surle și trâmbițe, cum ar zice incorect unii, dar cu o imensă bucurie sufletească. Te așteptăm cu drag, bunică, mulțumind în același timp divinității și celor care au făcut ca acest coșmar să se apropie de sfârșit.
Pare că, odată cu această zi de luni, începe o nouă eră. Începe ceva ce n-am crezut că va mai fi vreodată, ceva viu, ceva ce tinde să prindă culoare, ceva pentru suflet. Nu știi cui să mulțumești, pe cine să iei în brațe, cui să te rogi în semn de mulțumire. Probabil Celui de Sus, dar nefiind atât de "atașați" de El, ne e greu să facem asta. Dar trebuie recunoscut și "meritul" Lui. Trebuie recunoscut și meritul medicilor, dar trebuie supraapreciat și meritul ei de a-și fi dorit să nu ne părăsească.
Continuăm să așteptăm. Făcând o comparație infinit mai puțin "valoroasă", mă simt ca în finalul meciului Oțelul - Timișoara, care a consfințit faptul că Oțelul a câștigat primul campionat din istorie. Finalul se anunță apoteotic. Nu cu surle și trâmbițe, cum ar zice incorect unii, dar cu o imensă bucurie sufletească. Te așteptăm cu drag, bunică, mulțumind în același timp divinității și celor care au făcut ca acest coșmar să se apropie de sfârșit.
joi, 2 iunie 2011
Rege pentru o zi
Asaltat cu mesaje încă de la primele minute ale zilei... calendaristice. Cum miezul nopții m-a prins iar treaz, facebook-ul a fost primul martor al acestor felicitări. Cele de pe 1 iunie nu se pun, pentru că niciodată nu mi-am găsit explicația pentru care cineva ar felicita pe altcineva înainte... dacă nu pleacă de unde nu mai poate comunica. Mă rog... se acceptă orice felicitare, venită oricând, dar un semn de întrebare rămâne.
Anul acesta, cei 26 de ani împliniți sunt într-o umbră deasă. Ceea ce a început pentru mine pe 29 mai, încă nu s-a terminat, în niciun fel, așa că nu-mi pot permite să mă bucur pe deplin de sărbătoare. Rămân doar întrebări, speranțe, rugi adresate Celui de Sus pentru ca situația dramatică în care ne-am găsit în acea duminică dimineața să se remedieze.
Altfel, este singura zi în care, în mod normal, te simți cel mai important om de pe Pământ, ai impresia că toți se uită la tine, că toți se comportă cu tine ca și cu un "bibelan de porțelou". Probabil vor mai continua mesajele, felicitările, iar asta nu mă va întrista. Dimpotrivă îmi va da măsura în care cineva (cunoscut sau mai puțin cunoscut) mă apreciază în vreun fel posibil.
Pe această cale, vreau să le mulțumesc tuturor care m-au felicitat sau care mă vor felicita până la sfârșitul zilei, dar și celor care nu o vor face, pentru că îmi oferi răspunsul la întrebarea "cine mai merită în ziua de astăzi?"
Anul acesta, cei 26 de ani împliniți sunt într-o umbră deasă. Ceea ce a început pentru mine pe 29 mai, încă nu s-a terminat, în niciun fel, așa că nu-mi pot permite să mă bucur pe deplin de sărbătoare. Rămân doar întrebări, speranțe, rugi adresate Celui de Sus pentru ca situația dramatică în care ne-am găsit în acea duminică dimineața să se remedieze.
Altfel, este singura zi în care, în mod normal, te simți cel mai important om de pe Pământ, ai impresia că toți se uită la tine, că toți se comportă cu tine ca și cu un "bibelan de porțelou". Probabil vor mai continua mesajele, felicitările, iar asta nu mă va întrista. Dimpotrivă îmi va da măsura în care cineva (cunoscut sau mai puțin cunoscut) mă apreciază în vreun fel posibil.
Pe această cale, vreau să le mulțumesc tuturor care m-au felicitat sau care mă vor felicita până la sfârșitul zilei, dar și celor care nu o vor face, pentru că îmi oferi răspunsul la întrebarea "cine mai merită în ziua de astăzi?"
marți, 24 mai 2011
We are the champions...
Mai sunt ceva mai mult de 17 minute, iar 13 mii de oameni fierb la figurat, și încă puțin, și la propriu. Nocturna nou-instalată și ai săi lucși sunt beznă totală în comparație cu ceea ce e în sufletul zecilor de mii de fani gălățeni, dornici de a-l vedea parcă pentru prima dată pe Dumnezeu. Buș, nu președintele american, ci Laurențiu al nostru, scapă pe dreapta, centrează iar Marius Pena (cine altul) își pune capul la contribuție pentru a trimite Galațiul direct în istorie. O pagină din istoria fotbalului autohton pe care n-o credeam scrisă vreodată, și sincer să zic, nimeni de pe aici. Practic, a fost clipa care a adus fiesta în Galați și funeraliile în Timișoara... așa ca să se audă în toată țara.
Duminică, 22 mai. Mai este o oră și începe. Cum ce începe... fiesta. Parcă niciodată nu a avut Galațiul o așa reuniune cu buna dispoziție, nici în zilele lui bune, de Sf. Andrei. Lumea freamătă prin oraș, pe unde lucrez eu bate vântul. Și nu e vântul crizei. E adierea plăcută a vântului de Champions League. Niciodată simțit în oricare din vreun fel posibil prin împrejurimi.
Sunt în jur de 6.000 de suflete adunate pe faleza superioară, care și așa stă să „inunde” Dunărea... acum sunt sigur că o va face. Dar nu... se ține bine pe „picioare” Paradisul lui Nicolae. Contingentul continuă să crească, iar până la ora startului premierii sunt 10.000 de fani... unii adevărați, alții de ocazie. Aud pe lângă mine „Ole, ole, mulțumim Oțelule” din piepturi pentru care îmi pariez viața că până la golul lui Pena din acea memorabilă zi de 15 mai, n-aveau vreo treabă cu „sportul rege”. De altfel, câteva cucoane se dau de gol când pleacă (istovite de căldură și arzându-le gura după o bericioaică) până să ajungă la podium „extretereștrii” noștri.
După un tur grandios (măcar prin noul adus orașului), campionii noștri ajung la faleză, în uralele miilor de fani. Își primesc binemeritatele medalii și trofeul suprem al câștigării campionatului, iar miile de oameni îi aplaudă frenetic pe artizanii Dorinel, Para, Vigli, Pena, Marius Stan sau ceilalți eroi. N-aveai cum să nu remarci că singura persoană huiduită a fost Ionel Borș. Pesemne că majoritatea își câștigă sau își câștiga pâine pe platforma Arcelor Mittal. Nici Valentin Alexandru de pe la FRF sau Dan Filotti de la sport.ro (post stelist până la ultima celulă) nu au primit vreo fluierătură.
Urmează artificiile... frumoase, nimic spectaculos față de alte ocazii, dar așa cum a remarcat toată lumea, îndepărtate. Vorba unuia de lângă mine „le-au pus la naiba, la Tulcea, de parcă Tulcea a luat campionatul”. Hâtri vor fi mereu, important este să-i pășim ca pe ... „plăcinte”. A urmat Holograf, și în ciuda faptului că e o formație senzațională, nu prea a contat. Au mai rămas oameni, dar grosul era deja acasă, sau la terasele improvizate din zonă... atmosfera s-a dus, vine Champions League. Via supercupă.
Mulțumim, campionilor !
Duminică, 22 mai. Mai este o oră și începe. Cum ce începe... fiesta. Parcă niciodată nu a avut Galațiul o așa reuniune cu buna dispoziție, nici în zilele lui bune, de Sf. Andrei. Lumea freamătă prin oraș, pe unde lucrez eu bate vântul. Și nu e vântul crizei. E adierea plăcută a vântului de Champions League. Niciodată simțit în oricare din vreun fel posibil prin împrejurimi.
Sunt în jur de 6.000 de suflete adunate pe faleza superioară, care și așa stă să „inunde” Dunărea... acum sunt sigur că o va face. Dar nu... se ține bine pe „picioare” Paradisul lui Nicolae. Contingentul continuă să crească, iar până la ora startului premierii sunt 10.000 de fani... unii adevărați, alții de ocazie. Aud pe lângă mine „Ole, ole, mulțumim Oțelule” din piepturi pentru care îmi pariez viața că până la golul lui Pena din acea memorabilă zi de 15 mai, n-aveau vreo treabă cu „sportul rege”. De altfel, câteva cucoane se dau de gol când pleacă (istovite de căldură și arzându-le gura după o bericioaică) până să ajungă la podium „extretereștrii” noștri.
După un tur grandios (măcar prin noul adus orașului), campionii noștri ajung la faleză, în uralele miilor de fani. Își primesc binemeritatele medalii și trofeul suprem al câștigării campionatului, iar miile de oameni îi aplaudă frenetic pe artizanii Dorinel, Para, Vigli, Pena, Marius Stan sau ceilalți eroi. N-aveai cum să nu remarci că singura persoană huiduită a fost Ionel Borș. Pesemne că majoritatea își câștigă sau își câștiga pâine pe platforma Arcelor Mittal. Nici Valentin Alexandru de pe la FRF sau Dan Filotti de la sport.ro (post stelist până la ultima celulă) nu au primit vreo fluierătură.
Urmează artificiile... frumoase, nimic spectaculos față de alte ocazii, dar așa cum a remarcat toată lumea, îndepărtate. Vorba unuia de lângă mine „le-au pus la naiba, la Tulcea, de parcă Tulcea a luat campionatul”. Hâtri vor fi mereu, important este să-i pășim ca pe ... „plăcinte”. A urmat Holograf, și în ciuda faptului că e o formație senzațională, nu prea a contat. Au mai rămas oameni, dar grosul era deja acasă, sau la terasele improvizate din zonă... atmosfera s-a dus, vine Champions League. Via supercupă.
Mulțumim, campionilor !
sâmbătă, 21 mai 2011
Printre iluzii
Merg. Prin ploaie, prin căldura dogoritoare, printre vise... nu mai contenesc să mă opresc. N-aș avea de ce, căci drumul e lung, nu-i văd capătul. E al naibii de periculos. Mă văd la tot pasul doborât de diferite obstacole, dar, uimitor, reușesc să stau în picioare. Nici nu mai pot alerga. Nu mai am chef, căci sunt copleșit de sentimente, de gânduri, de iluzii - pe alocuri - deșarte, de mărăcinii deznădejdii.
Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce erai odată. De ceea ce eram odată amândoi. De ceea ce am fi vrut să fim pentru eternitate. Din păcate, nici nu am vreo speranță că visul de atunci va deveni realitate. Sau poate din fericire, întrucât o viață nouă prinde bine la toată lumea, deși poate suna dur... gustul amar al distanțării noastre poate fi simțit la orice pas. Chiar și când alerg printre picăturile de ploaie. Azi am făcut acest lucru, ceea ce s-a vrut a fi o nouă tentativă de a mă rupe de trecut, de a mă rupe de tine, de a mă rupe definitiv de „noi”. Ușor-ușor reușesc, dar până la succesul final mai este cale lungă de străbătut, așa cum am mai menționat. Asta și pentru că după doi pași înainte, mai fac unul (sau uneori mai mulți) înapoi.
Cred încă tine. Este stupefiant după atâta timp și după atâtea întâmplări să spun asta. Cred în măsura în care noua noastră viață, învelită în mantaua amiciției, ne poate aduce cel puțin la fel de multe satisfacții câte ne-a adus și viața noastră „anterioară”. Mă înșel atât de amarnic de multe ori. Psihic, mă tragi în jos, și când mă ridic, mă ademenești din nou cu muza ta, făcându-mă să pic din nou. Sună a masochism, dar îmi place... în pofida lucrurilor „necurate” pe care le încasez zilnic de la tine, te accept în eul meu pentru ce ai fost odată...
Acea „iubire adevărată” ce lumina those „Black Nights”...
Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce erai odată. De ceea ce eram odată amândoi. De ceea ce am fi vrut să fim pentru eternitate. Din păcate, nici nu am vreo speranță că visul de atunci va deveni realitate. Sau poate din fericire, întrucât o viață nouă prinde bine la toată lumea, deși poate suna dur... gustul amar al distanțării noastre poate fi simțit la orice pas. Chiar și când alerg printre picăturile de ploaie. Azi am făcut acest lucru, ceea ce s-a vrut a fi o nouă tentativă de a mă rupe de trecut, de a mă rupe de tine, de a mă rupe definitiv de „noi”. Ușor-ușor reușesc, dar până la succesul final mai este cale lungă de străbătut, așa cum am mai menționat. Asta și pentru că după doi pași înainte, mai fac unul (sau uneori mai mulți) înapoi.
Cred încă tine. Este stupefiant după atâta timp și după atâtea întâmplări să spun asta. Cred în măsura în care noua noastră viață, învelită în mantaua amiciției, ne poate aduce cel puțin la fel de multe satisfacții câte ne-a adus și viața noastră „anterioară”. Mă înșel atât de amarnic de multe ori. Psihic, mă tragi în jos, și când mă ridic, mă ademenești din nou cu muza ta, făcându-mă să pic din nou. Sună a masochism, dar îmi place... în pofida lucrurilor „necurate” pe care le încasez zilnic de la tine, te accept în eul meu pentru ce ai fost odată...
Acea „iubire adevărată” ce lumina those „Black Nights”...
vineri, 20 mai 2011
Un ochi plânge, altul râde...
Pe nesimțite s-a mai scurs un an. Un nou sezon fotbalistic și-a scris istoria în aproape întregul continent. Cortina s-a lăsat peste majoritatea campionatelor și în urma reprezentației a zeci de echipe câteva repere absolut fantastice vor trebui povestite la nepoți.
Oțelul Galați, în opinia mea, ține capul de afiș al acestor povești ce păreau mai degrabă utopice în urmă cu 9 luni. Asemenea basmelor cu zâne, zmei și balauri, băieții noștri de la Dunăre au îmbrăcat haina cavalerului sosit pe calul său alb și a adus mult râvnitul trofeu pentru prima dată în istorie în Moldova. După Grecia lui Rehhagel de la Europenele din 2004, Oțelul a însemnat cea mai nebună și mai frumoasă pagină din istoria recentă a fotbalului, o dovadă că numai prin muncă, ambiție și răbdare se poate atinge orice obiectiv, indiferent cât de greu ar părea. Bucuria adusă pe malurile Dunării bătrâne nu va cunoaște niciodată limite în acest sfârșit de primăvară atât de bogat și de înfloritor pentru orice microbist gălățean. Asta după ce în 2003 retrograda, dar se salva cu ajutorul fuziunii ploieștene, iar în anii următori își propunea mereu salvarea din zona nisipurilor mișcătoare. Trăiesc, personal, Everestul bucuriei unui microbist, cucerit și în 2005 când echipa de suflet, Liverpool, triumfa în finala Champions League.
Cât despre „cormorani”, nu a fost un sezon de poveste... ba dimpotrivă. De uitat instantaneu, odată cu finalul disputei cu Aston Villa de duminică. Plecată la drum cu pretenții mari și un nou antrenor în persoana lui Roy Hodgson, trupa de pe Anfield, din păcate, nu s-a ridicat deloc la nivelul așteptărilor fanilor din întreaga lume, ajungând la un moment dat în trista situație de a se salva de la retrogradare. A fost nevoia de venirea lunii ianuarie și de infuzia de sânge proaspăt atât pe banca tehnică, când s-a întors „regele” Dalglish, cât și în teren odată cu aducerea lui Suarez și Carroll și plecarea mult hulitului Fernando Torres. Revenirea în clasament a fost evidentă, iar cu o etapă înainte de final, „cormoranii” se luptă pentru poziția a cincea cu Tottenham, pentru a salva un sezon mizerabil cu o calificare în Europa League. Asta în timp ce rivalii de la Manchester United s-au încoronat pentru a 19-a oară campioni, depășind cu un titlu chiar pe Liverpool.
În Franța, Lille a pus capăt hegemoniei marseillezo-lyoneze, câștigând după 57 de ani titlul, după ce a dominat aproape în întregime tot campionatul. La fel s-a întâmplat și în Germania cu Borussia Dortmund, campioană după 9 ani, sau în Italia cu Milan, triumfătoare în fața rivalilor de la Internazionale Milano după 8 sezoane.
Pentru că îmi place enorm să țin statistica aproape întregii Europe fotbalistice, n-am putut să nu remarc hăul de puncte cu care F.C. Porto în Portugalia (21 de puncte față de locul 2, Benfica) și F.C. Copenhaga în Danemarca (26 de puncte față de locul 2, Odense, cu 3 etape înainte de final) s-au impus în țările lor, asta în timp ce Glasgow Rangers și Celtic Glasgow în Scoția s-au luptat până în ultima etapă pentru titlul de campioană.
Însă cele mai dramatice dispute au avut loc sau se vor disputa în Belgia, Olanda și, respectiv Turcia. Racing Genk a câștigat cu o jumătate de punct campionatul belgian în detrimentul lui Standard Liege, iar Ajax Amsterdam și-a adjudecat titlul în „finala” cu Twente Enschede din ultima rundă. Fenerbahce și Trabzonspor se vor duela de la distanță în ultima etapă în campionatul turcesc, ambele aflându-se la egalitate de puncte după 33 de jocuri.
În concluzie, un nou tur de forță anual al Bătrânului Continent a luat sfârșit, cu toate bunele și cu toate relele sale (mai ales când mă gândesc la drama lui Mihăiță Neșu), nu rămâne pentru mine decât satisfacția că Oțelul a luat campionatul în România, dar și că fotbalul devine din ce în ce mai mult sportul cel mai adulat de pe Mapamond.
Oțelul Galați, în opinia mea, ține capul de afiș al acestor povești ce păreau mai degrabă utopice în urmă cu 9 luni. Asemenea basmelor cu zâne, zmei și balauri, băieții noștri de la Dunăre au îmbrăcat haina cavalerului sosit pe calul său alb și a adus mult râvnitul trofeu pentru prima dată în istorie în Moldova. După Grecia lui Rehhagel de la Europenele din 2004, Oțelul a însemnat cea mai nebună și mai frumoasă pagină din istoria recentă a fotbalului, o dovadă că numai prin muncă, ambiție și răbdare se poate atinge orice obiectiv, indiferent cât de greu ar părea. Bucuria adusă pe malurile Dunării bătrâne nu va cunoaște niciodată limite în acest sfârșit de primăvară atât de bogat și de înfloritor pentru orice microbist gălățean. Asta după ce în 2003 retrograda, dar se salva cu ajutorul fuziunii ploieștene, iar în anii următori își propunea mereu salvarea din zona nisipurilor mișcătoare. Trăiesc, personal, Everestul bucuriei unui microbist, cucerit și în 2005 când echipa de suflet, Liverpool, triumfa în finala Champions League.
Cât despre „cormorani”, nu a fost un sezon de poveste... ba dimpotrivă. De uitat instantaneu, odată cu finalul disputei cu Aston Villa de duminică. Plecată la drum cu pretenții mari și un nou antrenor în persoana lui Roy Hodgson, trupa de pe Anfield, din păcate, nu s-a ridicat deloc la nivelul așteptărilor fanilor din întreaga lume, ajungând la un moment dat în trista situație de a se salva de la retrogradare. A fost nevoia de venirea lunii ianuarie și de infuzia de sânge proaspăt atât pe banca tehnică, când s-a întors „regele” Dalglish, cât și în teren odată cu aducerea lui Suarez și Carroll și plecarea mult hulitului Fernando Torres. Revenirea în clasament a fost evidentă, iar cu o etapă înainte de final, „cormoranii” se luptă pentru poziția a cincea cu Tottenham, pentru a salva un sezon mizerabil cu o calificare în Europa League. Asta în timp ce rivalii de la Manchester United s-au încoronat pentru a 19-a oară campioni, depășind cu un titlu chiar pe Liverpool.
În Franța, Lille a pus capăt hegemoniei marseillezo-lyoneze, câștigând după 57 de ani titlul, după ce a dominat aproape în întregime tot campionatul. La fel s-a întâmplat și în Germania cu Borussia Dortmund, campioană după 9 ani, sau în Italia cu Milan, triumfătoare în fața rivalilor de la Internazionale Milano după 8 sezoane.
Pentru că îmi place enorm să țin statistica aproape întregii Europe fotbalistice, n-am putut să nu remarc hăul de puncte cu care F.C. Porto în Portugalia (21 de puncte față de locul 2, Benfica) și F.C. Copenhaga în Danemarca (26 de puncte față de locul 2, Odense, cu 3 etape înainte de final) s-au impus în țările lor, asta în timp ce Glasgow Rangers și Celtic Glasgow în Scoția s-au luptat până în ultima etapă pentru titlul de campioană.
Însă cele mai dramatice dispute au avut loc sau se vor disputa în Belgia, Olanda și, respectiv Turcia. Racing Genk a câștigat cu o jumătate de punct campionatul belgian în detrimentul lui Standard Liege, iar Ajax Amsterdam și-a adjudecat titlul în „finala” cu Twente Enschede din ultima rundă. Fenerbahce și Trabzonspor se vor duela de la distanță în ultima etapă în campionatul turcesc, ambele aflându-se la egalitate de puncte după 33 de jocuri.
În concluzie, un nou tur de forță anual al Bătrânului Continent a luat sfârșit, cu toate bunele și cu toate relele sale (mai ales când mă gândesc la drama lui Mihăiță Neșu), nu rămâne pentru mine decât satisfacția că Oțelul a luat campionatul în România, dar și că fotbalul devine din ce în ce mai mult sportul cel mai adulat de pe Mapamond.
joi, 19 mai 2011
Alungând tristețea... împreună
Despre tristețe, subiecte amare, zile întunecate și suflete înlăcrimate am tot menționat anterior, și s-a tot menționat în istoria cuvintelor. Dar nici un cuvânt parcă nu-l găsesc a fi mai prețios decât cel de îmbărbătare a unui prieten căzut psihic la pământ, de încurajare a unui suflet inocent aflat la ananghie. M-am lovit de multe greutăți până în prezent, ce-i drept incomensurabile cu ce au întâlnit alții, dar de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, m-am simțit abandonat, m-am simțit năuc în fața vijeliei de necazuri. Doar părinții sau prietenii foarte apropiați mi-au oferit sprijin. Dar, repet, greutățile au fost ușor de depășit...
Dar ce facem când norii de furtună nu mai contenesc să plece? Ce facem când zilele negre sunt mai dense decât moleculele de cerneală din tiparniță? Ce vorbe să ni se spună când avem impresia că orice zi este un chin, orice noapte e ca sarea pusă pe rana deschisă? Eu cred în puterea cuvântului. Cred în puterea cuvântării sincere. Chiar dacă nu poate fi adresată privindu-te în ochi, deși ochii aceia mereu veseli, mereu oglindind bucuria sufletului, acum plâng și nu se regăsesc. Fizic, mi-e aproape imposibil să le redau pe moment fericirea, să le redau speranța că mâine va fi o zi însorită. Psihic însă, te pot convinge că prin furtuni și prin ploi se poate trece doar cu o minte puternică și cu o manta, mereu binevenită, numită prietenie. Cuvintele, orele, zâmbetele purtate și schimbate între noi, acei doi copii dornici să batem record după record, din toate punctele de vedere, au darul de a te îndepărta măcar puțin de noroiul zilnic. De mlaștina durerii ce vrea să te tragă parcă definitiv în ale sale adâncuri.
Nu pot suporta gândul că tu, prieten drag, suferi. Nu pot accepta acest zâmbet fals, fals din pricina durerii interioare, și nu din alte motive. Nu-ți pot alunga durerea, nu mă pot pune cu destinul. Nimeni nu a reușit. Dar vreau să te iau cu mine în barca speranței și să ne plimbăm amândoi cât mai mult pe limanurile visării, ale uitării trecutului tumultuos. Îți voi dărui cel mai de preț și mai bun lucru pe care l-ai dori în astfel de momente: prietenia veșnică...
Fii tare, sunt lângă tine...
Dar ce facem când norii de furtună nu mai contenesc să plece? Ce facem când zilele negre sunt mai dense decât moleculele de cerneală din tiparniță? Ce vorbe să ni se spună când avem impresia că orice zi este un chin, orice noapte e ca sarea pusă pe rana deschisă? Eu cred în puterea cuvântului. Cred în puterea cuvântării sincere. Chiar dacă nu poate fi adresată privindu-te în ochi, deși ochii aceia mereu veseli, mereu oglindind bucuria sufletului, acum plâng și nu se regăsesc. Fizic, mi-e aproape imposibil să le redau pe moment fericirea, să le redau speranța că mâine va fi o zi însorită. Psihic însă, te pot convinge că prin furtuni și prin ploi se poate trece doar cu o minte puternică și cu o manta, mereu binevenită, numită prietenie. Cuvintele, orele, zâmbetele purtate și schimbate între noi, acei doi copii dornici să batem record după record, din toate punctele de vedere, au darul de a te îndepărta măcar puțin de noroiul zilnic. De mlaștina durerii ce vrea să te tragă parcă definitiv în ale sale adâncuri.
Nu pot suporta gândul că tu, prieten drag, suferi. Nu pot accepta acest zâmbet fals, fals din pricina durerii interioare, și nu din alte motive. Nu-ți pot alunga durerea, nu mă pot pune cu destinul. Nimeni nu a reușit. Dar vreau să te iau cu mine în barca speranței și să ne plimbăm amândoi cât mai mult pe limanurile visării, ale uitării trecutului tumultuos. Îți voi dărui cel mai de preț și mai bun lucru pe care l-ai dori în astfel de momente: prietenia veșnică...
Fii tare, sunt lângă tine...
marți, 26 aprilie 2011
Singur cu mine...
O regulă de bază pe care trebuie să o respecte un atlet, în speță alergător, în timpul unei curse, este să nu se uite niciodată la rivalul de lângă el, din fața sau din spatele lui. Trebuie să privească doar în mintea sa. Culoarul din fața sa și bătăile inimii trebuie să-i fie ghidul către linia de sosire. Adept de câțiva ani a acestui minunat sport, am adaptat multe din regulile sale la viața de zi cu zi prin care mărșăluiesc, uneori, cu lentoarea unui melc...grăbit.
Unele reguli funcționează de minune, altele deloc, oricât aș încerca. O altă regulă „de aur” pe care vreau să o urmez începând cu zilele următoare este să-mi urmez țelul (linia de sosire) fără să mai privesc în urma sau împrejurul meu. Ajung încet-încet, pentru a „n” oară, la concluzia că tot pe cont propriu faci treaba să meargă, mai greu, dar mai eficient.
Am petrecut un Paște deplorabil. Poate ceva mai bine decât anteriorul Crăciun din cauză că „vacanța” a fost mai scurtă și m-am întors la muncă de luni. Un Paște ce-l vreau uitat cât mai repede. Nu că aș fi pățit ceva, dar apăsătoarea singurătate m-a făcut să mă decid că acesta îmi este destinul, cel puțin în viitorul apropiat.
Nu mă voi împotrivi destinului, nu voi încerca să fac să răsară soarele într-un tunel întunecat și rece pentru că nu voi putea... poate într-o zi voi găsi lumina de la capătul acestui labirint.
Drumul spre finish este lung, dar sunt dispus să-l parcurg cu nădejde și speranță, asemenea unui semi-maratonist ca mine, ce are o singură bucurie pură: că va alerga mereu pe culoarele vieții... atât la propriu cât și la figurat.
Unele reguli funcționează de minune, altele deloc, oricât aș încerca. O altă regulă „de aur” pe care vreau să o urmez începând cu zilele următoare este să-mi urmez țelul (linia de sosire) fără să mai privesc în urma sau împrejurul meu. Ajung încet-încet, pentru a „n” oară, la concluzia că tot pe cont propriu faci treaba să meargă, mai greu, dar mai eficient.
Am petrecut un Paște deplorabil. Poate ceva mai bine decât anteriorul Crăciun din cauză că „vacanța” a fost mai scurtă și m-am întors la muncă de luni. Un Paște ce-l vreau uitat cât mai repede. Nu că aș fi pățit ceva, dar apăsătoarea singurătate m-a făcut să mă decid că acesta îmi este destinul, cel puțin în viitorul apropiat.
Nu mă voi împotrivi destinului, nu voi încerca să fac să răsară soarele într-un tunel întunecat și rece pentru că nu voi putea... poate într-o zi voi găsi lumina de la capătul acestui labirint.
Drumul spre finish este lung, dar sunt dispus să-l parcurg cu nădejde și speranță, asemenea unui semi-maratonist ca mine, ce are o singură bucurie pură: că va alerga mereu pe culoarele vieții... atât la propriu cât și la figurat.
sâmbătă, 23 aprilie 2011
Apatia...
A venit Paștele. O nouă confirmare că timpul se scurge implacabil și pe nesimțite. Dar niciodată parcă nu am mai simțit o sărbătoare atât de apatică din multe puncte de vedere. Cum îmi place mai întâi să privesc în curtea proprie, constat, deloc surprins, că mai mult ca oricând nu mă mișcă deloc acest eveniment religios. Dimpotrivă, îmi dă o nouă ocazie să văd ce mulți „prieteni” își arată interesul spre propria persoană, și nu numai.
Odată cu venirea Paștelui, a crescut și doza de nesimțire din mulți, și implicit, din mine. În continuare trec ușor de la stări depresive, la stări euforice în care aduc elogii acestei vieți care, uneori, chiar este superbă. Sper că va fi, și probabil va fi, ultimul meu Paște petrecut pe meleagurile natale. M-am săturat de tot și de toate și vreau să-mi restartez viața prin alte părți... sigur nu va fi mai bine, cel puțin o vreme, dar în timp voi face să fie.
Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară, de toată răutatea, de toată indolența tuturor... mi-e scârbă de „curvele virgine” care parcă nu mai contenesc să se „înmulțească”. Și ca să nu fiu ipocrit, mi-e scârbă și de atitudinea mea, câteodată, de laș. Renunț ușor la unele bătălii, ce sigur ar avea rezultate bune duse într-un timp îndelungat. Dar totul are un sfârșit, inclusiv această stare latentă a lucrurilor.
Poate începerea unei noi vieți prin alte țări, este un remediu la această apatie generală ce m-a înconjurat, asemenea unui scut. Scut de care mă descotorosesc din ce în ce mai greu. Schimbările masive din viața mea sunt la început. Nu este un rezultat sigur, chiar ar putea fi mai rău. Dar ce mai contează... mă simt pregătit pentru acest mare „război”.
Singurele lucruri care îmi fac prezentul să pulseze sunt ascensiunea formidabilă a „cormoranilor” și apariția noului album al lui Andre, din 29 aprilie. Looking forward in beginning something new...
Odată cu venirea Paștelui, a crescut și doza de nesimțire din mulți, și implicit, din mine. În continuare trec ușor de la stări depresive, la stări euforice în care aduc elogii acestei vieți care, uneori, chiar este superbă. Sper că va fi, și probabil va fi, ultimul meu Paște petrecut pe meleagurile natale. M-am săturat de tot și de toate și vreau să-mi restartez viața prin alte părți... sigur nu va fi mai bine, cel puțin o vreme, dar în timp voi face să fie.
Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară, de toată răutatea, de toată indolența tuturor... mi-e scârbă de „curvele virgine” care parcă nu mai contenesc să se „înmulțească”. Și ca să nu fiu ipocrit, mi-e scârbă și de atitudinea mea, câteodată, de laș. Renunț ușor la unele bătălii, ce sigur ar avea rezultate bune duse într-un timp îndelungat. Dar totul are un sfârșit, inclusiv această stare latentă a lucrurilor.
Poate începerea unei noi vieți prin alte țări, este un remediu la această apatie generală ce m-a înconjurat, asemenea unui scut. Scut de care mă descotorosesc din ce în ce mai greu. Schimbările masive din viața mea sunt la început. Nu este un rezultat sigur, chiar ar putea fi mai rău. Dar ce mai contează... mă simt pregătit pentru acest mare „război”.
Singurele lucruri care îmi fac prezentul să pulseze sunt ascensiunea formidabilă a „cormoranilor” și apariția noului album al lui Andre, din 29 aprilie. Looking forward in beginning something new...
duminică, 17 aprilie 2011
Come back...
A trecut ceva timp. Nu mă așteptam să vină ziua în care nu voi avea puterea să scriu un cuvânt. Nu credeam că există clipe în care nu am această putere. Era și, uneori, este singura putere de care nu m-am simțit dezamăgit vreodată. Acum m-am simțit părăsit de ea. Și nu numai de ea...
Voința este alt aspect al existenței mele de care am dus o lipsă acută în ultima perioadă. Nu mi-am dorit asta, dar nu am avut nimic care să mă motiveze să vreau. Continui să cred în acel „ceva”, în acea „cineva”, continui să lupt cu timpul nemilos pentru a-mi îndeplini unul-două vise.
Am trăit sentimente atât de diferite în ultima lună... am mers de la o extremă la cealaltă, am crezut, acum sunt deznădăjduit. Din păcate, nici credința nu mă ajută prea mult, pentru că, vorba aia, „la omul sărac...” Mă simt tot mai bătrân, din punct de vedere psihic. Iar această debarasare de voință mă face să cred că nimic pe lumea asta nu m-ar mai trezi la viață.
Rămân însă la convingerea că este doar un vis ciudat. Cred în puterea mea de a-mi reașeza gândurile și viața totodată. Doar că uneori, nici momentele de singuri cu noi înșine nu sunt îndeajuns. Rămân la convingerea că un soare nu poate plânge așa cum nici o lună nu poate aduce zâmbete...
Mă retrag... din nou... în noaptea neagră, nici gândurile nu-mi mai sunt la locul lor. Nici visele nu mai sunt cum erau, nici lacrimile nu mai au același gust... doar prezența ta în inima mea a rămas o certitudine, doar speranța unei dulci revederi nu a murit... celelalte lucruri își dau ultima suflare.
Voința este alt aspect al existenței mele de care am dus o lipsă acută în ultima perioadă. Nu mi-am dorit asta, dar nu am avut nimic care să mă motiveze să vreau. Continui să cred în acel „ceva”, în acea „cineva”, continui să lupt cu timpul nemilos pentru a-mi îndeplini unul-două vise.
Am trăit sentimente atât de diferite în ultima lună... am mers de la o extremă la cealaltă, am crezut, acum sunt deznădăjduit. Din păcate, nici credința nu mă ajută prea mult, pentru că, vorba aia, „la omul sărac...” Mă simt tot mai bătrân, din punct de vedere psihic. Iar această debarasare de voință mă face să cred că nimic pe lumea asta nu m-ar mai trezi la viață.
Rămân însă la convingerea că este doar un vis ciudat. Cred în puterea mea de a-mi reașeza gândurile și viața totodată. Doar că uneori, nici momentele de singuri cu noi înșine nu sunt îndeajuns. Rămân la convingerea că un soare nu poate plânge așa cum nici o lună nu poate aduce zâmbete...
Mă retrag... din nou... în noaptea neagră, nici gândurile nu-mi mai sunt la locul lor. Nici visele nu mai sunt cum erau, nici lacrimile nu mai au același gust... doar prezența ta în inima mea a rămas o certitudine, doar speranța unei dulci revederi nu a murit... celelalte lucruri își dau ultima suflare.
luni, 14 martie 2011
Un alt final... Un nou început
Analizez unde am greșit. Deși de multe ori am impresia că nu am greșit, în majoritatea cazurilor, după ce trag linie, sunt principalul vinovat. Cel puțin în mintea mea, astea sunt verdictele proceselor mele de conștiință. Întotdeauna mă gândesc că era mai bine dacă procedam altfel decât am făcut-o deja. Iar dacă rezultatele au fost pozitive, nemțește mă cert cu mine însumi că trebuia să fie poate și mai bine.
Pierd încet-încet semnalul. Și nu fac referință la cel telefonic. Pierd semnalul unor timpuri demult apuse. Sună ciudat, dar acele timpuri tocmai începusem să le retrăiesc într-un fel sau altul. Dar, din diverse motive, dependente de acțiunile și gândirile mele, acele trăiri mi le îndepărtez. Sau îmi sunt luate pe bună dreptate. Treptat, rămân fără nicio speranță, mă învălui în deziluzie și în dezamăgire, iar depresia îmi redevine cel mai bun prieten. Bine ai revenit, dulce amărăciune!
Am promis unui chip angelic, că măcar pentru el nu voi mai fi trist. Măcar pentru acel surâs ce ține în viață speranța și alungă orice primejdie de finit. Pentru acel suflet în care tot Universul ar părea gămălia unui ac într-un noian de sentimente pure. Vreau să mă țin de promisiune, vreau să continui să navighez în aceste ape potrivnice, deși simt că mă scufund uneori. Poate că îmi și place să mai văd abisul din când în când. Să încerc să-i cutreier „cotloanele” în absurda încercare de a-i găsi capătul. Mi-am tulburat singur apele, gândurile, ca de obicei. Am „izbutit” din păcate să alung acea făptură pe care o ridicasem într-o vreme la rang dumnezeiesc. Mă doare că nu am reușit să mă fac văzut cu alți ochi, că nu am reușit să creez o altă impresie despre ceea ce vreau eu de la viață, în general. Mă doare că sunt asociat cu orice „nimeni-în-drum”.
Merg pe mâna mea în continuare, căci așa am avut parte de acele timpuri pierdute odată, cu multă încredere de sine, dar și ținându-mă de cuvântul dat orgoliului propriu. Destinul îmi este poteca prin această ceață deasă a timpului, și nu mă voi abate o clipă de la el.
Pierd încet-încet semnalul. Și nu fac referință la cel telefonic. Pierd semnalul unor timpuri demult apuse. Sună ciudat, dar acele timpuri tocmai începusem să le retrăiesc într-un fel sau altul. Dar, din diverse motive, dependente de acțiunile și gândirile mele, acele trăiri mi le îndepărtez. Sau îmi sunt luate pe bună dreptate. Treptat, rămân fără nicio speranță, mă învălui în deziluzie și în dezamăgire, iar depresia îmi redevine cel mai bun prieten. Bine ai revenit, dulce amărăciune!
Am promis unui chip angelic, că măcar pentru el nu voi mai fi trist. Măcar pentru acel surâs ce ține în viață speranța și alungă orice primejdie de finit. Pentru acel suflet în care tot Universul ar părea gămălia unui ac într-un noian de sentimente pure. Vreau să mă țin de promisiune, vreau să continui să navighez în aceste ape potrivnice, deși simt că mă scufund uneori. Poate că îmi și place să mai văd abisul din când în când. Să încerc să-i cutreier „cotloanele” în absurda încercare de a-i găsi capătul. Mi-am tulburat singur apele, gândurile, ca de obicei. Am „izbutit” din păcate să alung acea făptură pe care o ridicasem într-o vreme la rang dumnezeiesc. Mă doare că nu am reușit să mă fac văzut cu alți ochi, că nu am reușit să creez o altă impresie despre ceea ce vreau eu de la viață, în general. Mă doare că sunt asociat cu orice „nimeni-în-drum”.
Merg pe mâna mea în continuare, căci așa am avut parte de acele timpuri pierdute odată, cu multă încredere de sine, dar și ținându-mă de cuvântul dat orgoliului propriu. Destinul îmi este poteca prin această ceață deasă a timpului, și nu mă voi abate o clipă de la el.
duminică, 6 martie 2011
Mireasmă
E vreme de surâs,
Și nicidecum de plâns
E vremea pentru noi
Ș-un cânt din cel oboi
Un cânt cât mai frumos
Să sune lin, duios.
Și ca de-atâtea ori
În înmiresmate zori
Se umplu cu tine,
De veselie pline,
De veșnice trăiri
Frumoase amintiri.
Și singur le culeg
Acum, căci de pe drum
Ai dispărut în fum,
În nori de catifea.
Acum, mereu aș vrea
Să mă topesc în ea...
În îmbrățișarea ta!
Și nicidecum de plâns
E vremea pentru noi
Ș-un cânt din cel oboi
Un cânt cât mai frumos
Să sune lin, duios.
Și ca de-atâtea ori
În înmiresmate zori
Se umplu cu tine,
De veselie pline,
De veșnice trăiri
Frumoase amintiri.
Și singur le culeg
Acum, căci de pe drum
Ai dispărut în fum,
În nori de catifea.
Acum, mereu aș vrea
Să mă topesc în ea...
În îmbrățișarea ta!
miercuri, 2 martie 2011
Renașterea...
Deja am pășit în a treia zi a celei de-a treia luni din acest an. Încă se simte „influența” Babelor dar și ecoul Mărțișoarelor. Încă se mai dăruiesc, încă mai primesc mulțumiri, totul decurge aproape perfect. Ici colo câte o reprezentată a sexului frumos care a uitat de bunele maniere și de perioada în care ne aflăm, dar s-a trezit cu un „eject”, așa ca să-și vadă lungul nasului.
Mă simt mai primăvăratic. În spirit, căci în trup încă mă mai chinui să ies din hibernare. Încă mai caut forma sportivă de altădată, adică de acum 3 luni, când alergam lejer 10-12 km. Acum mă fac de râs și trag din greu la 5-6. Dar acesta este efectul serenității (nu neapărat a alimentației necorespunzătoare). Sunt pus pe fapte mari, am gânduri și așteptări cel puțin la fel de mari, așa că în 2-3 săptămâni rezolv și problema aceasta. Așa cum am reușit cât de cât să-mi împac sufletul.
Am reușit să-l fac să înțeleagă că nimic nu se ia de-a gata și că nici chiar așteptarea nu-i aduce fericirea. Încep să mă împac cu mine însumi și să pricep că o vorbă înțeleaptă face mai mult decât insistențele ce tindeau spre penibilitate, și pe care le abordam nu cu mult timp în urmă. Rămân adeptul calmului și un promotor al iubirii adevărate, dar toate la timpul lor.
Astăzi mă bucur de sosirea primăverii. Afară încă e zăpadă și gradele sunt sub 0, dar simpla ta prezență în mintea mea, îmi aduce sezonul cald mai aproape. Mi-e deja inima în luna lui Cuptor. Astăzi privesc viața mai realist ca niciodată. E a naibii de grea, e a naibii de greu. Mă gândesc la anii ce au trecut ca nebunii pe lângă mine și constat cu durere că nu prea am scrijelit nimic prin ei. Încet-încet, apropierea de majoritatea cunoscuților de-o seamă va rămâne doar în suflet. Se anunță vremuri tulburi și drumuri lungi. Se anunță furtuni, dar ascunzătoarea mea este inima ta. Și n-aș vrea să o părăsesc când iese soarele. Ci vreau să admirăm răsăritul și apusul împreună. Să fim un curcurbeu de sentimente peste bolta infinită a vieții.
Nu vreau să încep să visez iar departe, nu vreau să spun cuvinte mari. Vreau doar să simt din nou că pot trăi pentru ceva. Și nu mai e mult până acolo, voi avea în continuare răbdare. Voi aștepta ca bătaia inimii tale să se sincronizeze cu a mea și să începem cu acel „noi” atât de adorat și totuși atât de îndepărtat. Vreau să simt cum natura prinde viață doar la apariția ta, vreau să văd verdele crud oglindindu-se în fermecătorii tăi ochi. Vreau să ai o primăvară în care dragostea să renască din fiecare celulă a corpului tău, o primăvară în care toată energia ta pozitivă să se reverse asupra celor din jurul tău și, de ce nu, asupra sufletului meu. Pentru că doar tu ești floarea pentru care bate inima mea...
O primăvară frumoasă !
Mă simt mai primăvăratic. În spirit, căci în trup încă mă mai chinui să ies din hibernare. Încă mai caut forma sportivă de altădată, adică de acum 3 luni, când alergam lejer 10-12 km. Acum mă fac de râs și trag din greu la 5-6. Dar acesta este efectul serenității (nu neapărat a alimentației necorespunzătoare). Sunt pus pe fapte mari, am gânduri și așteptări cel puțin la fel de mari, așa că în 2-3 săptămâni rezolv și problema aceasta. Așa cum am reușit cât de cât să-mi împac sufletul.
Am reușit să-l fac să înțeleagă că nimic nu se ia de-a gata și că nici chiar așteptarea nu-i aduce fericirea. Încep să mă împac cu mine însumi și să pricep că o vorbă înțeleaptă face mai mult decât insistențele ce tindeau spre penibilitate, și pe care le abordam nu cu mult timp în urmă. Rămân adeptul calmului și un promotor al iubirii adevărate, dar toate la timpul lor.
Astăzi mă bucur de sosirea primăverii. Afară încă e zăpadă și gradele sunt sub 0, dar simpla ta prezență în mintea mea, îmi aduce sezonul cald mai aproape. Mi-e deja inima în luna lui Cuptor. Astăzi privesc viața mai realist ca niciodată. E a naibii de grea, e a naibii de greu. Mă gândesc la anii ce au trecut ca nebunii pe lângă mine și constat cu durere că nu prea am scrijelit nimic prin ei. Încet-încet, apropierea de majoritatea cunoscuților de-o seamă va rămâne doar în suflet. Se anunță vremuri tulburi și drumuri lungi. Se anunță furtuni, dar ascunzătoarea mea este inima ta. Și n-aș vrea să o părăsesc când iese soarele. Ci vreau să admirăm răsăritul și apusul împreună. Să fim un curcurbeu de sentimente peste bolta infinită a vieții.
Nu vreau să încep să visez iar departe, nu vreau să spun cuvinte mari. Vreau doar să simt din nou că pot trăi pentru ceva. Și nu mai e mult până acolo, voi avea în continuare răbdare. Voi aștepta ca bătaia inimii tale să se sincronizeze cu a mea și să începem cu acel „noi” atât de adorat și totuși atât de îndepărtat. Vreau să simt cum natura prinde viață doar la apariția ta, vreau să văd verdele crud oglindindu-se în fermecătorii tăi ochi. Vreau să ai o primăvară în care dragostea să renască din fiecare celulă a corpului tău, o primăvară în care toată energia ta pozitivă să se reverse asupra celor din jurul tău și, de ce nu, asupra sufletului meu. Pentru că doar tu ești floarea pentru care bate inima mea...
O primăvară frumoasă !
marți, 1 martie 2011
Mărțișor
Cad, tu mă ridici
Și-mi zici...
Nu-ți fie teamă, nu fi speriat
Va fi ceva de neuitat
Va fi ca-n orice altă seară
Un dulce vis de primăvară...
Și cred, citesc, te ascult
Cu inima la tine
Prin noapte eu mă uit,
Să plec n-aș vrea în astă seară
N-aș îndura așa povară
Să te uit, dulce vis de primăvară...
Tu, dulce vis de primăvară
Crezut-ai c-am uitat se pare,
Un prim vers, o întâie oară,
Chipul, zâmbetul tău
În inimă-mi vor poposi mereu...
Mi-e sufletul de plin,
Un gând cald, mereu senin
Mereu să fii ca-n astă seară
Un dulce vis de primăvară,
Te rog să fii, că altfel mor,
Al vieții mele Mărțișor...
Și-mi zici...
Nu-ți fie teamă, nu fi speriat
Va fi ceva de neuitat
Va fi ca-n orice altă seară
Un dulce vis de primăvară...
Și cred, citesc, te ascult
Cu inima la tine
Prin noapte eu mă uit,
Să plec n-aș vrea în astă seară
N-aș îndura așa povară
Să te uit, dulce vis de primăvară...
Tu, dulce vis de primăvară
Crezut-ai c-am uitat se pare,
Un prim vers, o întâie oară,
Chipul, zâmbetul tău
În inimă-mi vor poposi mereu...
Mi-e sufletul de plin,
Un gând cald, mereu senin
Mereu să fii ca-n astă seară
Un dulce vis de primăvară,
Te rog să fii, că altfel mor,
Al vieții mele Mărțișor...
duminică, 27 februarie 2011
Gând în noapte
... un singur drum ...
Ce faci, tu gând de catifea,
De ce mă duci mereu la ea?
De ce mă duci mereu râzând
Spre uitate vieți plângând?
Mă faci să cred că numai ea
Și sigur nu și-altcineva
M-ar face să nu mor cândva
Să nu uit cum este a visa.
Să nu uit cum este a spera
Spre ochii tăi, iubirea mea,
Spre chipul tău fermecător
Ce-mi umple a vieții mele dor.
Ce faci, tu gând de catifea,
Ce faci când noaptea mă gândesc
Cum ar fi să o iubesc?
M-ai dus din nou la ea... îți mulțumesc !
Ce faci, tu gând de catifea,
De ce mă duci mereu la ea?
De ce mă duci mereu râzând
Spre uitate vieți plângând?
Mă faci să cred că numai ea
Și sigur nu și-altcineva
M-ar face să nu mor cândva
Să nu uit cum este a visa.
Să nu uit cum este a spera
Spre ochii tăi, iubirea mea,
Spre chipul tău fermecător
Ce-mi umple a vieții mele dor.
Ce faci, tu gând de catifea,
Ce faci când noaptea mă gândesc
Cum ar fi să o iubesc?
M-ai dus din nou la ea... îți mulțumesc !
vineri, 25 februarie 2011
Refuz...
Rămân cu gândurile mele. Rămân să mă întreb de ce am mai rămas. Rămân doar ca să aflu în viitorul cât se poate de apropiat dacă mai are vreun rost. Dacă mai are vreun rost această luptă surdă dusă în stilul „singur împotriva tuturor” și, evident, niciodată cu șanse de câștig. A trecut și Dragobetele, a trecut și plagiatura de „Sf. Valentin”... nici nu le-am simțit. Nici n-am dorit pe deoparte. Pe de altă parte, n-am avut motive. Le-am căutat, m-am zbătut să le găsesc, dar într-un final am concluzionat pentru mine însumi că un drum fără orizont e mai bun decât o familie îndoliată.
Eșecul rămâne. Nu fac referință la vreun eșec anume. Ci la cel al cărui rezultat, singurătatea, doare cel mai tare. Vina îmi aparține în totalitate, dar acum nu vreau să dezvolt. Vreau doar să mă concentrez asupra acestui blog, asupra alergărilor pe care le-am reluat de azi și din când în când asupra fotografiatului. Aș vrea să transmit cuiva un mesaj. Nu un banal sms, ci un mesaj prin atitudinea mea. Aș vrea să transmit o stare de spirit, dar nu în sensul rău al cuvântului sau să fac pe cineva să se simtă vinovat. Vreau doar să mă vadă. Nu se știe când poate fi pentru ultima dată....
Fără îndoială, nu m-am gândit niciodat la „nasoale” la modul cel mai serios. Deși am fost de atâtea ori la pământ, chiar trântit și tăvălit serios în ultimul an, nu am avut niciodată puterea să fac acte necugetate. Deși am avut mintea foarte tulburată. Am considerat de multe ori ca fiind un act de lașitate, la urma urmei sunt lucruri mult mai grele în viață, și n-ar trebui acționat astfel. Ca atare, totul rămâne la stadiul de cuvinte pe blog. Cred că încă sunt destul de cerebral să nu merg într-atât de departe...
Urmează zile frumoase și mai puțin frumoase. Frumos e că programul îmi va permite să fac tot ce am zis mai sus că fac, plus o mică petrecere strecurată (la care invitația mi-a fost refuzată, normal luând în considerare „norocul” meu, dintr-un motiv pe care, la fel de normal, l-am înțeles). Frumos e că mi-am îmbogățit zestrea de prieteni. Cum ziceam anterior, într-o altă postare, sunt cel mai bun prieten al tuturor. Am dubii că sentimentul e reciproc în chiar toate cazurile. Dar e onorant pentru mine chiar și așa. Vine Mărțișorul, vin Babele, Moșii, Bunicii, Străbunicii, nu le-am avut niciodată cu d-astea. Evident m-au interesat la fel de mult pe cât de mult l-a interesat pe Obama de ultima mea relație - ca să rămân în aceeași notă. Nu-mi displac aceste sărbători, chiar mă bucură să le văd pe femei fericite, deși multe nu sunt, în ciuda acestor ocazii, iar altele nici n-ar merita. Dacă aș putea le-aș lua câte un mărțișor la fiecare.
Ziua vreau să o închei într-o notă optimistă, deși nu aș avea motive. Venirea weekend-ului nu mai e demult un motiv de bucurie pentru mine. Chiar din vremuri demult apuse. Dar mă voi duce la culcare (încă nu definitiv) cu gândul că undeva acolo sunt câteva persoane (de pe Bârlad până pe Tamisa) care mă acceptă așa cum sunt, și cărora le mulțumesc mult. Cum să-mi mai doresc altceva decât să le fac fiecare zi o sărbătoare atât cât pot...
Pe curând...
Eșecul rămâne. Nu fac referință la vreun eșec anume. Ci la cel al cărui rezultat, singurătatea, doare cel mai tare. Vina îmi aparține în totalitate, dar acum nu vreau să dezvolt. Vreau doar să mă concentrez asupra acestui blog, asupra alergărilor pe care le-am reluat de azi și din când în când asupra fotografiatului. Aș vrea să transmit cuiva un mesaj. Nu un banal sms, ci un mesaj prin atitudinea mea. Aș vrea să transmit o stare de spirit, dar nu în sensul rău al cuvântului sau să fac pe cineva să se simtă vinovat. Vreau doar să mă vadă. Nu se știe când poate fi pentru ultima dată....
Fără îndoială, nu m-am gândit niciodat la „nasoale” la modul cel mai serios. Deși am fost de atâtea ori la pământ, chiar trântit și tăvălit serios în ultimul an, nu am avut niciodată puterea să fac acte necugetate. Deși am avut mintea foarte tulburată. Am considerat de multe ori ca fiind un act de lașitate, la urma urmei sunt lucruri mult mai grele în viață, și n-ar trebui acționat astfel. Ca atare, totul rămâne la stadiul de cuvinte pe blog. Cred că încă sunt destul de cerebral să nu merg într-atât de departe...
Urmează zile frumoase și mai puțin frumoase. Frumos e că programul îmi va permite să fac tot ce am zis mai sus că fac, plus o mică petrecere strecurată (la care invitația mi-a fost refuzată, normal luând în considerare „norocul” meu, dintr-un motiv pe care, la fel de normal, l-am înțeles). Frumos e că mi-am îmbogățit zestrea de prieteni. Cum ziceam anterior, într-o altă postare, sunt cel mai bun prieten al tuturor. Am dubii că sentimentul e reciproc în chiar toate cazurile. Dar e onorant pentru mine chiar și așa. Vine Mărțișorul, vin Babele, Moșii, Bunicii, Străbunicii, nu le-am avut niciodată cu d-astea. Evident m-au interesat la fel de mult pe cât de mult l-a interesat pe Obama de ultima mea relație - ca să rămân în aceeași notă. Nu-mi displac aceste sărbători, chiar mă bucură să le văd pe femei fericite, deși multe nu sunt, în ciuda acestor ocazii, iar altele nici n-ar merita. Dacă aș putea le-aș lua câte un mărțișor la fiecare.
Ziua vreau să o închei într-o notă optimistă, deși nu aș avea motive. Venirea weekend-ului nu mai e demult un motiv de bucurie pentru mine. Chiar din vremuri demult apuse. Dar mă voi duce la culcare (încă nu definitiv) cu gândul că undeva acolo sunt câteva persoane (de pe Bârlad până pe Tamisa) care mă acceptă așa cum sunt, și cărora le mulțumesc mult. Cum să-mi mai doresc altceva decât să le fac fiecare zi o sărbătoare atât cât pot...
Pe curând...
joi, 24 februarie 2011
Scrisoare către infinit...
Dragă negru,
Te-ai simțit vreodată ca fiind cel mai inutil om de pe pământ? Te-ai simțit vreodată atât de incompatibil cu un semen al cărui caracter ți se potrivește mănușă? Ai vrut să mergi vreodată atât de departe pentru a-ți apropia pe cineva de lângă tine? În mine se transpun toate aceste răspunsuri. În inima mea, asemenea într-unui cuptor, se amestecă toate bucuriile dar mai ales deziluziile, necazurile, decepțiile și căderile fizice ale unei alte inimi atât de puternice și totuși atât de slăbite.
M-ai adus în situația în care să-ți aduc elogii. M-ai adus în situația în care să te preamăresc. Tu, negrule, m-ai adus în fața cruzii realități în care, poate cea mai bună făptură dintre cele ce există, trebuie să recunosc că ai acaparat-o. Mi-e atât de greu să scriu o literă de bine despre „tine”, darămite o scrisoare. Dar iată-mă, aici, în altarul „tău”, în miez de noapte, implorându-te pe tine, sol al infinității, să ne lași sufletele în pace. Să ne lași inimile să bată și să se bucure în voie. Să ne redai atât de necesarul licăr de lumină după care tânjim de aproape o viață.
Ești atotputernic. Ești pretutindeni. Ești stăpânul nopții, al Universului și al adâncului inimii mele. Ești ceea ce n-am vrut să văd vreodată, acest călău al viselor, al speranțelor, al frumosului... al albului. Te-am respectat mereu, dar de ce să nu respecți la rându-ți un om atât de bun. De ce stai pe capul lui zi de zi, dându-i numai frisoane, dându-i numai gânduri macabre? Aș vrea să zic cu tărie și cu bucurie în suflet că pentru negru este cântecul de lebădă. Aș vrea să pot să privesc un zâmbet adevărat din al tău chip, din care să se reverse lumina cerească și nu întunecimea sentimentelor. Din păcate, nu reșusesc.
Te rog să nu iei cu tine și ultima secundă de bucurie, ultima clipă de melancolie. Te rog să dispari din mintea ei, din mintea mea, să ne lași visele în pace, să ne lași măcar ultima fărâmă de iubire. Las-o să vorbească liber ore în șir, las-o să simtă pe deplin bucuria oricărui patruped mângâiat, las-o să-și întâlnească eroul, odată dispărut pentru eternitate...
Negrule, dispari din viitorul ei atât de alb...
Te-ai simțit vreodată ca fiind cel mai inutil om de pe pământ? Te-ai simțit vreodată atât de incompatibil cu un semen al cărui caracter ți se potrivește mănușă? Ai vrut să mergi vreodată atât de departe pentru a-ți apropia pe cineva de lângă tine? În mine se transpun toate aceste răspunsuri. În inima mea, asemenea într-unui cuptor, se amestecă toate bucuriile dar mai ales deziluziile, necazurile, decepțiile și căderile fizice ale unei alte inimi atât de puternice și totuși atât de slăbite.
M-ai adus în situația în care să-ți aduc elogii. M-ai adus în situația în care să te preamăresc. Tu, negrule, m-ai adus în fața cruzii realități în care, poate cea mai bună făptură dintre cele ce există, trebuie să recunosc că ai acaparat-o. Mi-e atât de greu să scriu o literă de bine despre „tine”, darămite o scrisoare. Dar iată-mă, aici, în altarul „tău”, în miez de noapte, implorându-te pe tine, sol al infinității, să ne lași sufletele în pace. Să ne lași inimile să bată și să se bucure în voie. Să ne redai atât de necesarul licăr de lumină după care tânjim de aproape o viață.
Ești atotputernic. Ești pretutindeni. Ești stăpânul nopții, al Universului și al adâncului inimii mele. Ești ceea ce n-am vrut să văd vreodată, acest călău al viselor, al speranțelor, al frumosului... al albului. Te-am respectat mereu, dar de ce să nu respecți la rându-ți un om atât de bun. De ce stai pe capul lui zi de zi, dându-i numai frisoane, dându-i numai gânduri macabre? Aș vrea să zic cu tărie și cu bucurie în suflet că pentru negru este cântecul de lebădă. Aș vrea să pot să privesc un zâmbet adevărat din al tău chip, din care să se reverse lumina cerească și nu întunecimea sentimentelor. Din păcate, nu reșusesc.
Te rog să nu iei cu tine și ultima secundă de bucurie, ultima clipă de melancolie. Te rog să dispari din mintea ei, din mintea mea, să ne lași visele în pace, să ne lași măcar ultima fărâmă de iubire. Las-o să vorbească liber ore în șir, las-o să simtă pe deplin bucuria oricărui patruped mângâiat, las-o să-și întâlnească eroul, odată dispărut pentru eternitate...
Negrule, dispari din viitorul ei atât de alb...
miercuri, 23 februarie 2011
Sfârșit... de Făurar
... vorbe care dor ...
Este poate cel mai greu text pe care l-am avut de scris până acum, în viața mea. Și culmea, cuvinte sunt destule, idei - doar una. Este poate cea mai grea zi după mulți ani. Pentru sufletul meu. Nu obișnuiesc să clasific trăirile și zilele mai bune cu cele mai puțin bune. Dar acum simt nevoia să o fac. Acum simt nevoia să diferențiez ceea ce doare cu adevărat. Mai tare decât o scădere salarială sau o lovitură în genunchiul și așa șubrezit.
A venit iarna. Sau, mai corect spus, a revenit iarna. Nu-mi vine să cred câte coincidențe s-au putut aduna într-o zi de sfârșit de Făurar. Nu-mi vin a crede ochilor multe, dar lucruri se petrec. Și rămân siderat degeaba, nu mă aleg decât cu depresie și stare de rău. O stare sufocantă, din care am senzația că îmi dau ultima suflare. Așa cum simțeam ieri dimineață în autobuzul despre care am crezut că mi-e „gropar”. Zăpada și gheața s-au așternut din nou peste orașul gri, peste inima devenită între timp albastră. Și chiar dacă săptămâna viitoare vine primăvara calendaristică, în interiorul meu va fi o iarnă polară mult timp de acum încolo. Nu degeaba mi-au plăcut de mic ploaia, balenele ucigașe și aurorele. Parcă îmi alesesem destinul în viață. Oricum am avut parte până acum de mult mai multe „furtuni” sentimentale decât de pixuri, ciocane sau pahare de vin, lucruri alese de pe acea tavă când cred că aveam 1 an.
A fost cutremur. Și nu mă refer la cel din Noua Zeelandă. Epicentrul aceluia a fost la 4 km. Eu am avut seismul personal. Cu epicentrul la aproape 200 de km, dar resimțit din plin. Nu pot să trec cu vederea o vorbă pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă. Vor fi păreri de rău, regrete, au fost lacrimi și cuvinte pierdute în noapte. O noapte de la sfârșit de Făurar. Nu mă deranjează lacrimile. Cu atât mai mult să fac public acest lucru. Nu este o rușine. Nu știu ce m-ar mai deranja. De multe ori am zis că voi deveni imun la șocuri de acest gen, la seisme de magnitudini incomensurabile. Nu reușesc. Nu izbutesc să învăț nimic. Continui să fiu orb. Să mă las orbit de chipul tău, de zâmbetul tău, de ființa ta. Sună masochist, dar îmi place.
Într-o situație similară, cu mult timp în urmă, mi s-a spus „La revedere, iubite! Bine ai venit, bun prieten!”. Voi accepta astfel situația, deși este extraordinar de greu. Voi accepta că încet-încet voi deveni cel mai bun prieten al tuturor. Nu mă deranjează, mă onorează chiar. Dar voi continua să lupt pentru inima mea, nu renunț așa ușor. Singurul lucru pe care îl voi face este să mă înarmez cu și mai multă răbdare, credință, speranță... voi crede mereu în iubire și în cineva acolo... o prezență atât de fină în visele mele.
Acum, așa cum și băieții de la 3 Sud Est au făcut-o... mă las purtat de vânt prin noapte...
Cu mult drag, iubire enigmatică...
Este poate cel mai greu text pe care l-am avut de scris până acum, în viața mea. Și culmea, cuvinte sunt destule, idei - doar una. Este poate cea mai grea zi după mulți ani. Pentru sufletul meu. Nu obișnuiesc să clasific trăirile și zilele mai bune cu cele mai puțin bune. Dar acum simt nevoia să o fac. Acum simt nevoia să diferențiez ceea ce doare cu adevărat. Mai tare decât o scădere salarială sau o lovitură în genunchiul și așa șubrezit.
A venit iarna. Sau, mai corect spus, a revenit iarna. Nu-mi vine să cred câte coincidențe s-au putut aduna într-o zi de sfârșit de Făurar. Nu-mi vin a crede ochilor multe, dar lucruri se petrec. Și rămân siderat degeaba, nu mă aleg decât cu depresie și stare de rău. O stare sufocantă, din care am senzația că îmi dau ultima suflare. Așa cum simțeam ieri dimineață în autobuzul despre care am crezut că mi-e „gropar”. Zăpada și gheața s-au așternut din nou peste orașul gri, peste inima devenită între timp albastră. Și chiar dacă săptămâna viitoare vine primăvara calendaristică, în interiorul meu va fi o iarnă polară mult timp de acum încolo. Nu degeaba mi-au plăcut de mic ploaia, balenele ucigașe și aurorele. Parcă îmi alesesem destinul în viață. Oricum am avut parte până acum de mult mai multe „furtuni” sentimentale decât de pixuri, ciocane sau pahare de vin, lucruri alese de pe acea tavă când cred că aveam 1 an.
A fost cutremur. Și nu mă refer la cel din Noua Zeelandă. Epicentrul aceluia a fost la 4 km. Eu am avut seismul personal. Cu epicentrul la aproape 200 de km, dar resimțit din plin. Nu pot să trec cu vederea o vorbă pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă. Vor fi păreri de rău, regrete, au fost lacrimi și cuvinte pierdute în noapte. O noapte de la sfârșit de Făurar. Nu mă deranjează lacrimile. Cu atât mai mult să fac public acest lucru. Nu este o rușine. Nu știu ce m-ar mai deranja. De multe ori am zis că voi deveni imun la șocuri de acest gen, la seisme de magnitudini incomensurabile. Nu reușesc. Nu izbutesc să învăț nimic. Continui să fiu orb. Să mă las orbit de chipul tău, de zâmbetul tău, de ființa ta. Sună masochist, dar îmi place.
Într-o situație similară, cu mult timp în urmă, mi s-a spus „La revedere, iubite! Bine ai venit, bun prieten!”. Voi accepta astfel situația, deși este extraordinar de greu. Voi accepta că încet-încet voi deveni cel mai bun prieten al tuturor. Nu mă deranjează, mă onorează chiar. Dar voi continua să lupt pentru inima mea, nu renunț așa ușor. Singurul lucru pe care îl voi face este să mă înarmez cu și mai multă răbdare, credință, speranță... voi crede mereu în iubire și în cineva acolo... o prezență atât de fină în visele mele.
Acum, așa cum și băieții de la 3 Sud Est au făcut-o... mă las purtat de vânt prin noapte...
Cu mult drag, iubire enigmatică...
luni, 21 februarie 2011
Algo pequeñito...
... Universul este pierdut în ochii tăi ...
Mă găsesc în fața unei noi provocări. Mă aflu în fața unei ființe nemaiîntâlnite. Mă aflu ÎN FAȚA TA! Deși acum ne desparte ceva distanță, deși suntem în locuri diferite din multe puncte de vedere, deși până și vremea este diferită de la tine până la mine, te simt. Te văd. Te aud. Te inspir. Inspir aerul tău primăvăratic... și este adorabil.
Apariția ta îmi oxigenează existența. Alura ta de lebădă, denotă bunătate și puritate. O bunătate greu de palpat, o puritate greu de crezut. Am vrut să mor odată. Acum am pentru ce să trăiesc. Mai apoi, am vrut să mă salvez. Dar m-am înecat în privirea ta. Am revenit cu picioarele pe pământ...
Da, sunt cu picioarele pe pământ. Și regret nespus. Dar poate visele sunt și aici, jos pe pământ. Nu totul se întâmplă acolo, în tărâmul iluziilor. Nu tot ce este minunat este ireal. Suflarea ta este cât se poate de reală. Tu ești cât se poate de pământeană. Și totuși cum... de ce?
De ce să fii atât de bună într-o lume atât de nebună? Cum reușești să mă contaminezi cu atâta bucurie, poftă de viață și beatitudine? Continui să mă întreb, continui să întreb... dar știu că nu rămân întrebări fără răspunsuri. Sunt atât de mic în fața ta. Mă plec pios în fața inimii tale și îi cer iertare... pentru că orice aș spune ar fi prea infim pentru grandoarea ei...
Viața mea e un dar prea mărunt pentru a-ți admira eternul tău surâs.
Cu mult drag, Everest al viselor mele...
Mă găsesc în fața unei noi provocări. Mă aflu în fața unei ființe nemaiîntâlnite. Mă aflu ÎN FAȚA TA! Deși acum ne desparte ceva distanță, deși suntem în locuri diferite din multe puncte de vedere, deși până și vremea este diferită de la tine până la mine, te simt. Te văd. Te aud. Te inspir. Inspir aerul tău primăvăratic... și este adorabil.
Apariția ta îmi oxigenează existența. Alura ta de lebădă, denotă bunătate și puritate. O bunătate greu de palpat, o puritate greu de crezut. Am vrut să mor odată. Acum am pentru ce să trăiesc. Mai apoi, am vrut să mă salvez. Dar m-am înecat în privirea ta. Am revenit cu picioarele pe pământ...
Da, sunt cu picioarele pe pământ. Și regret nespus. Dar poate visele sunt și aici, jos pe pământ. Nu totul se întâmplă acolo, în tărâmul iluziilor. Nu tot ce este minunat este ireal. Suflarea ta este cât se poate de reală. Tu ești cât se poate de pământeană. Și totuși cum... de ce?
De ce să fii atât de bună într-o lume atât de nebună? Cum reușești să mă contaminezi cu atâta bucurie, poftă de viață și beatitudine? Continui să mă întreb, continui să întreb... dar știu că nu rămân întrebări fără răspunsuri. Sunt atât de mic în fața ta. Mă plec pios în fața inimii tale și îi cer iertare... pentru că orice aș spune ar fi prea infim pentru grandoarea ei...
Viața mea e un dar prea mărunt pentru a-ți admira eternul tău surâs.
Cu mult drag, Everest al viselor mele...
duminică, 20 februarie 2011
Speranță...
... într-o zi te voi revedea ...
Stau și nu pot să cred că s-a mai dus o zi. Nu știu dacă am mai sesizat asta într-una din postările anterioare, dar eu sunt destul de marcat de rapiditatea scurgerii acestui nebun de timp. Am zis odată că îmi este aliat. Dar ce dușman mare îmi este în cele mai multe dintre situații... nu degeaba aud în stânga și în dreapta „trăiește-ți clipa”. Încerc din răsputeri să fac asta dar fără să mă abat de la calea aleasă. Calea Lui, calea ta, calea dreptății și a iubirii adevărate, dar, la fel de adevărat, din ce în ce mai utopice.
Am vrut să scriu despre alte lucruri azi. Aveam în cap să fac ceva în altă notă. Mă gândeam să scriu câteva chestii despre febra pariurilor sportive, despre acești coloși care ne storc de energie, de răbdare și de bani. Din fericire pentru mine, nu sunt un fanatic al acestui fenomen, dar cam odată pe lună intru și eu într-o casă de pariuri și las cam 10 lei. Ceva infim. La fel ca și câștigurile de care am avut parte de-a lungul timpului. Pentru mine chiar este o distracție. Dar voi relata într-un „număr” viitor despre viața unui parior în general.
Acum vreau să contemplu asupra tăcerii tale. Acum vreau să mă transpun în ființa ta. Vreau să fiu în locul tău când te doare ceva. Vreau să trec în sufletul tău atunci când ești rănită, pentru a nu simți ceva. Vreau să te alin, să te alint, să fiu ocrotitorul tău. Deși fugim de singurătate de multe ori, deși încercăm să evadăm din noi înșine de nenumărate ori, rareori reușim. Și nu pentru că n-am dori asta. Dar probabil teama de a nu greși, teama de nu resimți o durere mai mare, ne face să fim mai sfioși când dăm piept cu viața. Asta pățesc eu.
Trăiesc cu speranța că va veni ziua în care tot acest haos sentimental se va termina. Deși se spune că nu ajungi nicăieri în viață doar cu speranța, sunt convins că există momente în care speranța este unicul lucru de care mă leg, și care mă scoate la liman. Asta trăiesc acum. Trăiesc dintr-o speranță, trăiesc dintr-un vis. Știu că nu e deloc bine, că mă va durea când voi realiza că totul a fost un vis. Dar, ca să mă repet, rămân cu speranța și cu credința în Dumnezeu că visul va deveni realitate.
Contrar celor gândite de mine odată, aseară m-am rugat la El, așa cum am promis. Evident nu mi-a răspuns. Ba chiar pot zice că dacă a făcut-o, a răspuns mai puțin „satisfăcător” decât mă așteptam. Dar aștept. Rabd. Cred. Sper. Mă rog.
Îți mulțumesc ție că mă lași să sper. Mulțumesc Ție că mi-ai arătat pe cineva pentru care se merită să speri...
Cu drag...
Stau și nu pot să cred că s-a mai dus o zi. Nu știu dacă am mai sesizat asta într-una din postările anterioare, dar eu sunt destul de marcat de rapiditatea scurgerii acestui nebun de timp. Am zis odată că îmi este aliat. Dar ce dușman mare îmi este în cele mai multe dintre situații... nu degeaba aud în stânga și în dreapta „trăiește-ți clipa”. Încerc din răsputeri să fac asta dar fără să mă abat de la calea aleasă. Calea Lui, calea ta, calea dreptății și a iubirii adevărate, dar, la fel de adevărat, din ce în ce mai utopice.
Am vrut să scriu despre alte lucruri azi. Aveam în cap să fac ceva în altă notă. Mă gândeam să scriu câteva chestii despre febra pariurilor sportive, despre acești coloși care ne storc de energie, de răbdare și de bani. Din fericire pentru mine, nu sunt un fanatic al acestui fenomen, dar cam odată pe lună intru și eu într-o casă de pariuri și las cam 10 lei. Ceva infim. La fel ca și câștigurile de care am avut parte de-a lungul timpului. Pentru mine chiar este o distracție. Dar voi relata într-un „număr” viitor despre viața unui parior în general.
Acum vreau să contemplu asupra tăcerii tale. Acum vreau să mă transpun în ființa ta. Vreau să fiu în locul tău când te doare ceva. Vreau să trec în sufletul tău atunci când ești rănită, pentru a nu simți ceva. Vreau să te alin, să te alint, să fiu ocrotitorul tău. Deși fugim de singurătate de multe ori, deși încercăm să evadăm din noi înșine de nenumărate ori, rareori reușim. Și nu pentru că n-am dori asta. Dar probabil teama de a nu greși, teama de nu resimți o durere mai mare, ne face să fim mai sfioși când dăm piept cu viața. Asta pățesc eu.
Trăiesc cu speranța că va veni ziua în care tot acest haos sentimental se va termina. Deși se spune că nu ajungi nicăieri în viață doar cu speranța, sunt convins că există momente în care speranța este unicul lucru de care mă leg, și care mă scoate la liman. Asta trăiesc acum. Trăiesc dintr-o speranță, trăiesc dintr-un vis. Știu că nu e deloc bine, că mă va durea când voi realiza că totul a fost un vis. Dar, ca să mă repet, rămân cu speranța și cu credința în Dumnezeu că visul va deveni realitate.
Contrar celor gândite de mine odată, aseară m-am rugat la El, așa cum am promis. Evident nu mi-a răspuns. Ba chiar pot zice că dacă a făcut-o, a răspuns mai puțin „satisfăcător” decât mă așteptam. Dar aștept. Rabd. Cred. Sper. Mă rog.
Îți mulțumesc ție că mă lași să sper. Mulțumesc Ție că mi-ai arătat pe cineva pentru care se merită să speri...
Cu drag...
sâmbătă, 19 februarie 2011
Dorință...
Azi am „împlinit” o săptămână de când postez pe acest blog. Este foarte puțin în comparație cu zecile de luni adunate de alți bloggeri, dar nu mă dezic de la ideea mea. Mi-am ales drumul meu în acest context și mi-l voi urma întocmai. Spre surprinderea mea, am reușit să fac cel puțin o persoană foarte fericită cu scrierile mele, ceea ce mă bucură enorm. Într-o zi voi spune cine este acest suflet pe cât de misterios pe atât de frumos. Acum las tăcerea să se aștearnă. Pentru că pe piedestalul inimii mele tocmai am așezat un chip divin. Este genul de chip care nu te-ar face să-l părăsești niciodată dar căruia să-i arogi cuvintele potrivite este atât de greu... orice cuvânt este prea mic pentru EL...
Nu m-am mai rugat demult. Dumnezeul meu m-a înțeles și m-a păsuit de-a lungul vremii. M-a ferit de boli, m-a ferit de ghinioane în cei aproape 26 de ani, și m-a lăsat de multe ori să văd printre cele mai frumoase laturi ale vieții. Marele regret este că niciodată nu I-am fost într-atât de recunoscător pe cât ar fi trebuit. Și nu știu dacă voi putea face asta în această viață. Și mi-e tare „rușine” să mă întorc la El acum, să-i cer un nou lucru, o nouă minune. Mai demult, o prietenă dedicată pe deplin Celui de Sus, mi-a spus că El ascultă rugămințile noastre, dar că „răspunsurile” ni le va da mai târziu, în timp. De obicei orice „răspuns” venit imediat, nu are „fiabilitate”, este ceva ce aduce bucurie pe termen scurt.
Așa că, mă plec din nou în fața Lui, cu sfială, și-I cer iertare pentru tot timpul în care nu I-am vorbit, în care nu L-am crezut că e capabil de înfăptuirea minunilor. O, ce greșeală! Face minuni, dacă ai răbdare și le aștepți. Dacă te rogi mereu, nu doar când ai nevoie. Țin să precizez că nu sunt credincios de fel, cum poate am mai spus. Sunt doar convins că, odată, la răscruce de drumuri în viață, este nevoie de o îndrumare divină, de o „vorbă” cerească. Îi voi cere iertare pentru unele din păcatele la care I-am promis că voi renunța, dar se pare că nu am făcut-o deja. Și Îl voi ruga să-mi îndeplineacă dorința supremă: să te găsesc, să te regăsesc, să fim doar noi doi, pentru noi doi, pentru totdeauna. Știu că cer prea mult, știu că mi s-a oferit odată „paharul de cristal” dar n-am știut să-l țin cum a trebuit și l-am spart. Dar am convingerea că va veni clipa începând cu care zâmbetul tău îmi va bucura inima și privirea în fiecare dimineață... răbdare și speranță am... trebuie să învăț și să cred că dragostea adevărată n-a murit...
Atunci Lui îi voi mulțumi în fiecare zi !
Te aștept cu drag, dulce cânt al iubirii...
Nu m-am mai rugat demult. Dumnezeul meu m-a înțeles și m-a păsuit de-a lungul vremii. M-a ferit de boli, m-a ferit de ghinioane în cei aproape 26 de ani, și m-a lăsat de multe ori să văd printre cele mai frumoase laturi ale vieții. Marele regret este că niciodată nu I-am fost într-atât de recunoscător pe cât ar fi trebuit. Și nu știu dacă voi putea face asta în această viață. Și mi-e tare „rușine” să mă întorc la El acum, să-i cer un nou lucru, o nouă minune. Mai demult, o prietenă dedicată pe deplin Celui de Sus, mi-a spus că El ascultă rugămințile noastre, dar că „răspunsurile” ni le va da mai târziu, în timp. De obicei orice „răspuns” venit imediat, nu are „fiabilitate”, este ceva ce aduce bucurie pe termen scurt.
Așa că, mă plec din nou în fața Lui, cu sfială, și-I cer iertare pentru tot timpul în care nu I-am vorbit, în care nu L-am crezut că e capabil de înfăptuirea minunilor. O, ce greșeală! Face minuni, dacă ai răbdare și le aștepți. Dacă te rogi mereu, nu doar când ai nevoie. Țin să precizez că nu sunt credincios de fel, cum poate am mai spus. Sunt doar convins că, odată, la răscruce de drumuri în viață, este nevoie de o îndrumare divină, de o „vorbă” cerească. Îi voi cere iertare pentru unele din păcatele la care I-am promis că voi renunța, dar se pare că nu am făcut-o deja. Și Îl voi ruga să-mi îndeplineacă dorința supremă: să te găsesc, să te regăsesc, să fim doar noi doi, pentru noi doi, pentru totdeauna. Știu că cer prea mult, știu că mi s-a oferit odată „paharul de cristal” dar n-am știut să-l țin cum a trebuit și l-am spart. Dar am convingerea că va veni clipa începând cu care zâmbetul tău îmi va bucura inima și privirea în fiecare dimineață... răbdare și speranță am... trebuie să învăț și să cred că dragostea adevărată n-a murit...
Atunci Lui îi voi mulțumi în fiecare zi !
Te aștept cu drag, dulce cânt al iubirii...
vineri, 18 februarie 2011
Împreună
... odă pentru iubire ...
Mai stai...
Prin vise și prin suflet,
O strofă dintr-un cântec
Mișcată de un zâmbet...
Mai stai....
Rămâi...
Rămâi aievea cum ai fost,
Ca licăritul cel dintâi
Făr de tine-i fără rost
Frumoasă lebădă, rămâi...
Și nu te du...
Departe, pe cărări deșarte
Prin vise apuse, acum uitate
De alții, dar de mine nu...
Mai stai, iubito, nu te du...
Mai stai...
Frumoasă lebădă rămâi
Mai stai, iubito, nu te du...
Să mor aș vrea, când nu ești tu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)