Încadrând infinitul

...împrietenirea cu timpul a adus zâmbete și împlinire...

     Grăbiți mai suntem. Fugim mereu să prindem mașini, să prindem oameni, să prindem clipe în locuri de unde dorim apoi să fugim din nou. Alergăm câteodată după vise efemere, ne zbatem să prindem trenuri ce nu duc nicăieri. Uităm esența vieții, uităm frecvent de sufletele noastre și de cei ce ni le populează. Găsim liniștea după lăsarea nopții, când dăm viață viselor. Sau nici atunci. Ne rostogolim cu perna de pe o parte pe cealaltă gândindu-ne unde mai avem de fugit la răsărit.

     Ieri, în prima zi a Sfintelor Sărbători Pascale, în ziua în care sufletul I-a adresat curate rugăciuni și mulțumiri Mântuitorului pentru minunile făcute omenirii, am oprit timpul în loc. Simt mereu o conexiune dincolo de cuvinte și de emoții, prin care mă atașez și captez locurile sau persoanele către care inima-mi pulsează năvalnic. Observ, inspir, atrag, declanșez. Clipa este imortalizată neverosimil, și zău dacă îmi pare rău. Las graba pentru alții, astăzi energia pe care El mi-a dăruit-o vreau să o canalizez pe trăire, pe un altfel de autenticitate. De asemenea, și ea parte din fibra proprie.

      Pasiuni avem cu toții. Dincolo de cele pe care unii le exprimă superficial din dorința de a-și încărca hulpav buzunarele, adevărații purtători de frumos în suflete induc celor cu care relaționează o liniște covârșitoare, o liniște contagioasă. Unul din defectele mele de care n-aș fi deloc mândru este că de multe ori las sufletul să vorbească. La propriu sau la figurat. Zic sau fac lucruri așa cum le percep, iar asta are de multe ori un preț scump. Cenușiul din situații și din creatorii lor calcă fără scrupule peste intențiile tale bune dacă nu știi să le protejezi, dacă nu te încrezi în El și în puterea Sa. Mie El îmi netezește calea în a-mi alege oamenii pe măsura așteptărilor, dar mai ales a aspirațiilor mele, oamenii pe care nu vreau să-i dezamăgesc și de care sunt mândru. Dar drumul până la aceștia din urmă nu este deloc accesibil. 

      Dumnezeu, o floare, o potecă, cerul, soarele și luna. Un chip blând. Un zâmbet ștrengăresc. Un om minunat. Iar la final, un cățel cu urechile ciulite venit ca un desert binemeritat pentru cadrul fotografic, răcoros ca un frappe în toiul verii. Toate acestea sunt surse mele de frumos. Toate acestea mă împlinesc din clipa când le simt până în clipa când declanșez. Și mă autodeclanșez. Cadrele pe „rit vechi”, zâmbetele finuțe și ușor obraznice, privirile pierdute sau noianul de flori și de culori îmi aduc fericirea. Trăiesc și le petrec prin fiecare celulă a ființei mele, inspir viață, expir rugină. Acea rugină a rutinei din care toți tânjim să evadăm. Eu am găsit calea. Prin Hristos, prin dorință, prin găsirea balansului dintre sentiment și raționament. L-am primit în suflet și mi-L apropii în fiecare zi prin rugăciune și prin deschidere, Îi mulțumesc pentru dragostea Lui necondiționată și pentru oportunitățile ce invariabil bat la ușa existenței mele. Prin ele simt momente, simt oameni, și adevăratele ore ce mă fac să trăiesc. În fracțiunea în care declanșez butonul aparatului, imortalizez timpul. Redau o altă viață celui încadrat de obiectiv. Redau alt sens vieții mele.

      Te invit să oprim secunda...

Primește în dar Lumina !

...lasă-te în Cuvântul Lui pentru a atinge Bucuria...

     Iubirea este infinită. Odată plecată din adâncurile inimii, ea nu mai poate fi oprită, ci doar împărtășită. Cu cât mai mulți, cu cât mai multe. Clipe, evident. A-ți diseca propria noțiune a timpului și a găsi în ea exact sâmburele iubirii tale, este mai mult decât îmbucurător. Îți înnobilează perspectivele, nopțile devin zile, iar zilele descriu notele suave de pe portativul firav al vieții.

     Ce ți-e și cu viața asta... acest amalgam de bine și rău, de dulce și amar, de alb și negru. Viața oscilează în ritmul inimii nebune a unui cal de curse. Cal pur-sânge arăbesc ce știe doar să-și apropie cununa cu lauri. Mereu să fii deasupra, mereu să fii în control. Mereu să fii tu. Mereu să fii autentic. Mereu să nu lași minciuna să te domine. Mereu să trimiți ipocrizia la culcare. Teribil de greu, nu ? Ar însemna perfecțiune, și, nu-i așa, știm că ea nu există. Că suntem oameni, și deci suntem supușii erorii. Fals.

     Ai încercat să iubești fără a ști concret de ce ? Ai încercat să oferi fără a te gândi dacă respectivul om merită ? Ai încercat să împarți timpul tău cu natura atât de seducătoare prin aroma culorilor și prin gustul prospețimii ? Când răspunsul este afirmativ la toate cele trei întrebări, și el vine din străfundurile simțirii tale, atunci ai atins coarda perfecțiunii. Nu ești perfect. Dar pentru sufletul tău ești tot ce puteai visa. Păcat că nu realizezi întotdeauna, și începi să te lupți abitir pentru o eventuală situație materială mai consistentă. Păcat.

     Suntem în deplinătatea unei sărbători sfinte. Sărbătoarea Luminii cerești dătătoare de speranțe, de căldură, de pioșenie. Sărbătoarea unde ar trebui ca fiecare dintre noi să ne reamintim că e bine să mai lăsăm fala, falsă de multe ori, deoparte, și să-l primim pe Hristos în suflete. Acel moment, în care timpul devine infinit la „întâlnirea” cu El, ne curăță. Am simțit-o pe propria piele în ultima vreme. Și nu numai. Impactul cu suferințele Mântuitorului este devastator. Dacă sufletul tău este din categoria celor ce știu să se dedice. Altfel... stai cu ochii pe Bursă îmbătându-te cu senzația că ți-e mai bine. Înveți că de fapt nu ai învățat nimic, descoperi că de fapt ești prea mic pentru a ridica privirea în fața Sfintei Cruci și a I te adresa altfel decât cu smerenie. Dedică-I-te. Nu în neștire, dar în simțire. Nu forțat, dar în cuget. Într-un cuget care să-ți trimită fiori pe șira spinării când auzi sfintele cuvinte „veniți de luați Lumină !”. Cum spunea o îndrăgită față bisericească ce mi-a câștigat respectul „să nu plecăm acasă doar cu lumina din lumânare”, să ne lăsăm sufletul luminat de El și să descoperim că bunătatea ce o putem oferi celor din jur nu stă doar în vorbe, în certe fapte, ori în material. Stă în noi înșine întru totul, în menirea de a fi și de a exprima liber tot. În mijlocul vieții nebune, noi să fim calmul ce stăpânește vijelia.

     Atunci vom ști că în sufletele noastre El ne-a pătruns cu adevărat !

     Hristos a înviat !

La Apus este răsăritul

...dacă inima ți-o spune, caută-te în suflet și ajută... oricum, oricând...

     Dincolo de aparențe se afișează autenticul. Peste toate umbrele și chipurile, meschine sau nu, destinul ne împlinește zilele cu fel de fel de oameni ce nu își mai cunosc limitele. În ale răului, în ale cârdășiei, în ale păcatului. Ne lovim de ei și mulțumim Celui de Sus că ni-i aduce în cale tocmai pentru a ne testa nouă rezistența... la ispită sau la suferință, după caz. Aceste personaje, mici dar multe, ni se arată la orice colț al călătoriei noastre, al cursei spre răsărit. În această negură deasă, vocile lor par a ne fi călăuze. Adesea ne lăsăm sufletul purtat pe „brațele” murmurelor lor, și tot la fel de des, ne trezim căzuți în păcat.

     Uităm să credem în noi, uităm să credem în Dumnezeu până nu ne izbește vreun necaz sau nu ne amenință vreo primejdie. Sunt prea puțini aceia care, chiar și în momentele de fericire deplină, nu uită pe cel sau pe cei ce i-au croit drumul spre acele clipe unice de lumină sufletească. De ce să ne gândim doar la fericirea proprie ? De ce să fim recunoscători doar la nevoie ? De ce să uităm de cei sau de Cel de care avem nevoie când nu suntem la ananghie ? Am învățat că în drumul pe care „alerg” trebuie să știu să dau și „bună ziua”, să spun și „mulțumesc”, să mă opresc și să ajut, dar și să știu să întorc celălalt obraz și să merg mai departe dacă alții mă ispitesc sau mă rănesc.

     Mintea noastră are abilitatea extraordinară să discearnă până la cel mai mic detaliu noțiunile ce ne sunt de folos din experiențele trăite sau văzute la alții. Inima noastră vorbește mai tare și mai răspicat decât vocea stridentă a unui neavenit ce încearcă să ne abată de la cele drepte. Puterea de a privi și de a merge înainte vine din interior, iar acolo este doar Dumnezeu cu noi înșine care ne poate arăta ceea ce este sacru, ceea ce este sfânt în a urma.

     Plecăm pe un drum al mântuirii, pe cărarea Lui, la capătul căreia doar El știe încotro o vom apuca. Nădejdea este în cele două mâini dibace ce ies dintr-un halat alb și în Voia Sa. Respirăm greu, respirăm speranță, respirăm încredere. Dincolo de aparențele ce odată s-au crezut a masca o figură poate îndoielnică, vreau să cred că am așezat coloana vertebrală a unui om care dăruiește și se dăruiește înainte a i se dărui lui însuși. Prin firea sa, prin voia Domnului, atât cât El consideră. Ilustrând autenticitatea, prind o mână ce tremură de speranță și încerc să o aduc în Lumină, menținându-ne echilibrul. Nu este ușor, dar este frumos.

     De curând am auzit câteva vorbe care m-au uns la suflet și mi-au sintetizat cele rostite până acum: „drumul spre Iad este pavat cu intenții bune. Drumul spre Rai este pavat cu fapte bune”.

     Doamne ajută !

Aurorele vieții

...tinzând spre liniștea Luminii...

     Universul este fabulos. Prin imensitatea sa și prin abundența de imprevizibil, el pune stăpânire pe priviri, pe gânduri. Îi acaparează pe oameni. Pe acei oameni care știu să-l citească, aceia care nu se sfiesc de răspunsurile ce li se vor întoarce precum ecoul. Paleta de culori și gama de emoții ce o reflectă, conferă Universului un statut bine proporționat pe mentalitatea individului.

     Odinioară, gândeam că sunt fabulații tot ce s-a vorbit despre Universul care lucrează pentru binele sau răul ce ți se întâmplă, faptele și vorbele ce le transmiți chiar și cu gândul. Nu mi-am schimbat în totalitate perspectiva, însă tind din ce în ce mai mult să cred că acea coloristică reliefează cu acuratețe tot ce am pe suflet, tot ce îmi doresc, tot ce am făcut. Am îmbrățișat nuanțele variate, mi le-am asumat și le duc în conștiință ca pe fotografiile vechi dintr-un album ce e lăsat acolo, într-un colț al camerei.

     Sunt stăpânul primăverii mele, din păcate nu mereu pot să fiu și al iernii. Aceasta din urmă se instalează atât de ușor când mi-e primăvara mai dragă, este atât de arțăgoasă că devine problematic să o îndepărtez. Apelez la resursele ascunse de credință și mă las motivat de certitudinea că nici iarna polară nu durează un an întreg. Îmi descriu în minte traseele culorilor vieții, mă las purtat de zgomotul surd al primăverii bicolore.

     Există un suflet care, fără să dorească neapărat, mi-a deschis fereastra către primăvară, către credința că ea există. În orice formă. Că primăvara este colorată, că primăvara înseamnă Viață, că primăvara înseamnă mai mult Trăire interioară. A descris-o în clipe și zile aparte, a cizelat-o cu al său zâmbet și m-a lăsat să o admir, să o simt, să cred în ea, să o adaug unei inimi căreia doar măreția frumosului îi scrie notele pe care ea să bată. Descopăr primăvara într-o înșiruire de cuvinte, într-un glas fin, în zâmbetul pur al unui copil. Divin ! Îi mulțumesc acelui suflet !

     Dacă este adevărată teoria conform căreia Universul întoarce într-un fel sau altul tot ce împărtășești celor din jur, sunt dator să-mi promit că, pe drumul ce-l parcurg în prezent, voi oferi tot ce e mai curat și mai bun, tot ce am obținut și voi obține prin credință și prin dăruire. Și, cine știe, poate într-o zi luminile polare vor traversa nestingherite tărâmurile primăvăratice ale inimii mele. Iar noi le vom sorbi necontenit. Cum care „noi” ? Sufletul căruia îi mulțumesc și cu mine.

Libertate

...păstrează-ți autenticitatea spre a fi liber să alegi șirul scurt sau infinit de compromisuri...

     Autenticul. Un termen din ce în ce mai în vogă în era noastră, aparent banal, însă atât de profund și de greu de atins cu adevărat de mulți. Nu este la îndemâna oricui să fie original, de la A la Z, în felul său. În creierii nopții, când cei dragi, și nu numai, îngână vise, clipesc și tresar la cel mai mic freamăt al subconștientului, eu mi-am aruncat privirea în interiorul inimii să văd în ce măsură găsesc reprezentarea acestui mult râvnit „autentic”. Sub ce mantie. Cu ce miez. Găsirea lui mi-ar redefini, poate, personalitatea.
     Da, și libertatea, acel zbor neîntrerupt al gândurilor, al emoțiilor și faptelor către ținte bine stabilite, către deziderate doar de tine știute. Libertatea este un alt termen pe cât de simplu, pe atât de dificil de atins cu toată ființa. În această lume în care orice și oricine poate reprezenta o barieră, un fior, libertatea absolută de a te mișca și de a te exprima devine uneori un lux. Cu preponderență pentru cei slabi de înger. Aici am zburdat mereu asemenea mânzului ce vede pentru prima dată imașul. Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu liber în a puncta ce am crezut, cu fapta sau cu vorba. Nu mi-a fost mereu de folos, nu mi-a adus avantaje, dar m-a definit și m-a bucurat deopotrivă.
     Sunt oameni pentru care libertatea este trecută la și altele, ignorându-și propriile idealuri, propriile principii și valori, practic uitând de persoana lor. Au motivele lor, nu are nimeni vreun drept să-i judece. Însă acești oameni, din păcate, își pierd din autenticitate tocmai pentru a satisface capriciile altora sau pentru a le asigura „căldura” din timpul unei perioade „geroase” din viața lor sentimentală sau profesională. Cum am mai procedat și eu de-a lungul vieții, ei aleg o colivie cenușie a cărei portiță este mereu deschisă. Asemenea acelui prizonier căruia, după ani de încarcerare, nu-i vine să părăsească celula, deși ușa este larg deschisă spre un viitor luminos. Felicitări celor ce au evadat, prin „tunelul” săpat de ei sau pe ușa larg deschisă. Curățarea și liniștea sufletului vor veni încetul cu încetul. Și așa se ajunge la compromis, acest sâmbure cu conținutul îndoielnic despre care nu știi dacă este dulce sau amar când ți-l proiectezi peste viitor.
     Nu poți avansa în viață prea mult fără cel puțin un compromis. Măcar ai garanția unei lecții de învățat dacă nu ai tras cartea câștigătoare. Poți menține în doze echilibrate acest compromis sau poți, pur și simplu, să nu-l activezi. Păstrându-ți, așadar, autenticitatea rigidă. Nimic de blamat și aici, e o chestie subiectivă. Tiparele pot fi sărite de multe ori, și căile ar duce către direcții interesante. Nu este exclus ca la capătul unui asemenea drum să dăm de fericirea supremă. Subsemnatul a făcut nenumărate compromisuri la viața sa. Cu unele este mulțumit, cu altele deloc. Dar consider că am învățat de la o zi la alta să nu regret, să nu privesc în spate cu mânie, pentru că soarele meu știu că va răsări, sau poate chiar răsare, prin afișarea acestui suflet autentic ce nu se va prăfui la orice „furtună de nisip” va arunca viața. Până la urmă sunt liber să aleg, sunt liber să lupt sau să mă retrag cu fruntea sus de pe orice front.
     Iată un triunghi al sufletului, în care fiecare vârf are importanța lui, și în care cele trei conlucrează perfect în măsura în care individul știe să le dozeze aferent ego-ului său. Mă bucur de libertatea conștiinței ce-mi definește autenticitatea cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare gând trimis în certe direcții, alegând dacă, în ce măsură și când să mai fac câte un compromis.

Schimbarea, primul pas spre progres

„If you keep on doing what you've always done, you'll keep on being what you've always been, nothing changes unless you make it change”

Samuel L. Jackson - „The Samaritan”

     Aceste cuvinte sunt notele mele pe portativul vieții ce va urma. Vieții de dinainte simt că nu i-am adresat respectul cuvenit. Câteodată, mă gândesc că nici unor oameni din ea ce meritau mai mult. Poate aș fi fost departe acum. Sau poate nu. Sau poate aș fi stagnat. Nu voi ști niciodată ce-ar fi fost, ci doar vreau să proiectez ce va fi. Pentru că trăiesc cu senzația că ani la rândul am căutat să aduc lumina în sufletele altora, în alte zâmbete, fără a-mi lua în considerare uneori propriile nevoi: de a simți, de a face, de a trăi.

     Lesne de înțeles că suferința s-a tot instalat în jurul meu, prin diverse căi, neștiind și ruta de ieșire. M-a călit, aparent, zic eu. Dar la fiecare episod trăit, la fiecare corecție ce mi-o aplică viața, constat că nu m-a călit deloc. Și nu pentru că aș fi fost vreun ignorant, sau pentru că nu am considerat respectivele întâmplări prea importante, ci pentru că m-am deschis mereu celor pe care i-am simțit frumoși, celor ce i-am simțit buni și drepți, demni de respectul și de încrederea mea. Iar acei oameni, din varii motive, unele profunde și de înțeles, altele puerile, nu au răspuns cu aceeași monedă. Din dorința de a-mi afișa calitățile, s-a născut un mare defect pe care acum, odată cu trecerea anilor, îl conștientizez tot mai mult: m-am așezat pe locul al doilea. Fie că a fost în plan profesional, dar mai ales în cel personal. Din păcate, și acum culeg „roadele” acestui tip de caracter. Niciodată nu voi regreta cele făcute, cele spuse. Pentru că la un anumit moment era exact ceea ce îmi doream să fac sau să spun. Dimpotrivă, unor persoane chiar și acum le acord toată aprecierea și dragostea. Le merită cu prisosință.

     Nu vreau să (mai) promit nimănui nimic. Nu vreau să (mai) înalț scări către stele până când acel om nu va dovedi că știe cum să aducă lumina lor în viața mea. Cumva, cum va ști el. Cel puțin eu voi aprecia deopotrivă dorința și efortul. Compromisuri vor mai fi, dar atâtea câte să nu mai îmi pună în primejdie liniștea interioară. Va fi o luptă teribilă cu mine însumi pentru ca sensibilitatea, poezia, muzica, visele și iubirea pe care le port, aidoma unei cămile ce-și duce mândră cocoașele, să nu mai iasă la iveală atât de timpuriu. Drumul, pe care odinioară spuneam că am plecat, constă și în schimbarea acestei mentalități frumoase, dar atât de nocive într-o lume pe alocuri hidoasă.

     Plătesc polițele trecutului. Cunosc cel mai bine ce și cât am trăit, cât am dăruit, cât am pătimit, dar și cât am dezamăgit pe alții. Acum m-am dezamăgit pe mine. Inima timpului prezent a greșit. Dar nu știe unde. Nu știe cum. Ar pulsa de două ori mai rapid să-și găsească și să-și îndrepte erorile. Până le va descoperi, va pulsa să îndrepte un om spre maturitate, spre dreptate, spre redescoperire. Acea inimă îl va primi pe Dumnezeu spre a-i arăta omului calea cea dreaptă întru dăruire, împlinire sufletească, înspre înțelepciune. Acel om va fi mai puternic și cel puțin la fel de iubitor...

Pe faleza (in)dependenței

... cărarea spre sentimentele profunde este marcată de trăinicia apei ...

     Creionez traseul. După-amiaza ușor călduță îmbie la drumuri lungi. Privesc cu poftă spre aparatul foto, și-l conving să mă însoțească fără ezitare. Încă lenevește după mai multe zile în care l-am tot încercat în diferite ipostaze. Soarele plăpând ce dezmiardă asfaltul însetat de căldură mi-e și el companion. Plecăm într-o călătorie a gândului, a regăsirii, plecăm să oprim clipa în loc.

     Nu sunt multe alternative, cea mai la îndemână rămâne Dunărea. Bătrâna Dunăre, mereu curgătoare, lină și ... simplă. Aici, unde face ultimul cot înainte de sărutul etern cu marea, fluviul albastru adună mereu și mereu diverse chipuri la „poalele” sale, trăiește emoțiile laolaltă cu miile de suflete ce-l vizitează, prizează sentimentele tuturor. M-am revăzut cu „bătrânica” nu după mult timp, căci îi promisesem că mă voi întoarce s-o acaparez, din nou, în filele personale de istorie. Am regăsit-o la fel de cuminte, însă din păcate, și la fel de „neîngrijită”. Figurile de tot felul ce se perindă pe lângă ea, au „grijă” să-și lase amprenta de... oameni. Cu „o” mic.

     Inspir resemnat în acestă idee, și încep a trage câteva cadre. O admir pentru seninătatea ce o emană prin reflexiile vălurite, și sparte doar de țipătul parcă disperat al pescărușilor. O admir pt libertatea atât de motivațională ce o transmite, dincolo „glasul” apei ce veșnic va curge, îngrijită sau nu. Merg de-a lungul ei, mă lovesc în continuare de chipuri care de care mai „pietrificate” și de priviri încruntate, gata să spargă și ultimul zid de nostalgie ce-l am în ochi. Dunărea mă inspiră încă odată către frumos, către independență. 

     Oricât de frumos ai în suflet, oricât de bine sună notele iubirii „cântate” de glasul altcuiva, această independență este contagioasă. Te rupe de lumea aceea nebună, necivilizată și păcătoasă în care este ușor să ne cufundăm câteodată. Legătura aceasta om-apă, via obiectivul foto, este imperturbabilă. E deranjată, câteodată, doar de gândurile spre orizonturi senine. Declanșez butonul în neștire, însă dincolo de acel sunet afrodisiac al aparatului, este o emoție puternică pe care o resimt luând asupra minunea divină ce a fost dăruită acestei comunități.

     Mă despart de „bătrânică” după două ceasuri profunde, după două ore în care taina „dialogului” nostru va rămâne mereu nedeslușită. Nimeni nu va ști ce i-am șoptit când pescărușii, de asemenea, doreau să asculte. Sau poate va ști... cineva... cândva.

Fericire, dar divin

...să-mi regăsesc sufletul în brațele visului, și să nu fie vis. Asta înseamnă Fericire...

      Și a fost și Ziua Fericirii. Zi mondială chiar. O zi previzibil de banală a fost umplută de ore goale ce au măturat ideile de însuflețire pe care le tot plimb. În acest cenușiu peisaj de început de săptămână, am avut grijă să consemnez, cu multă dragoste de altfel, o bucurie cât de mică în ochi îndepărtați. Am transmis, prin firul șubred al unui sentiment lin, ca cineva să nu aibă sufletul cenușiu. Mă simt atât de bine când știu că pot face măcar atât. Deocamdată...

     Lăsându-l pe Dumnezeu cu cele ce L-am rugat să pogoare întru împlinirea sufletească, am plecat cu ochii umezi și doldora de speranță înspre orizonturi teoretic mai colorate. M-a însoțit look-ul „hipsteresc”, nebărbierit și cu o bluză ce aparent părea scoasă de sub vreo mașină într-un atelier auto. Am luat calea fericirii. Cum care fericire ? Acea fericire temporară, de câteva ceasuri, ce sculptează un trup, dar mai ales un psihic: printre fiarele sălii de sport. Sau în sala cu fiare. Sau în mediul în care inima bate mai repede simțind „mirosul” metalic al „jucăriilor” de pretutindeni.

     M-am cufundat în zgomotul troncănit al greutăților, dar și al respirației sacadate, plimbându-mă în continuare prin gândurile îndepărtate. Nu mi-am putut păcăli creierul. Și am încercat din greu. Însă nu ține cu una, cu două, să-l asmut asupra bucăților de rece. Ceea ce-l traversează e prea fierbinte, e prea tentant. Gândurile spre fericirea cotidiană, spre fericirea veșnică, par a-i fi plapumă iarna și val de mare vara. Fericire veșnică ce, la un punct, pare o utopie. Sau nu. Greu să-l mai păcălesc acum când el a muncit din greu pentru umplerea inimilor. Iar timpul nu pare a-i fi deloc aliat.

     Nu am încercat să-l mai conving în vreun fel. Am plecat. Și mi-am dat întâlnire cu Dumnezeu în Casa Sa. Nu am fost singuri acolo, dar nici nu a contat. Fericirea, în felul ei, își făcuse simțită prezența, fapt pentru care I-am mulțumit. Dar mai am multe pentru care să-I mulțumesc în cuvintele ce le voi împreuna. Poate nu în zile la fel de banale. Ci în zile în care fericirea va fi împlinită... de El, de ochii aflați la capătul acelui sentiment lin transmis dimineață.

     Te aștept, fericire... ușa inimii mele este mereu deschisă pentru tine !

Despre o strofă a vieții

„Și cu acel smerit surâs

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis

Din visul meu o viață.”

Mihai Eminescu

     În lumea pașilor metalici și a privirilor glaciale s-a născut o poezie. Timidă, ea s-a strecurat printre umbrele nătângi, hulpave ale păcatului și ale posesorilor de necurat. Și-a croit cărare înspre inimi, înspre vieți nemaiîntâlnite anterior, spre a le ferici, spre a le împlini doar și cu simpla sa prezență. A avut o „naștere” lină, totul a curs asemenea unui fir subțire de apă de munte ce singură înfruntă vicisitudini și praguri peste care, cumva, trebuie să supraviețuiască.

     Lumea a ignorat-o. Poezia continua să-și preumble sentimentele desenate în cuvinte divine, asemenea unei prințese care-și etalează rochiile dansând un etern și suav vals. Ah... și dansul. O da, acel dans al fericirii nemărginite, al clipei ce nu se va sfârși vreodată. El a asigurat fundalul de vis al unei poezii ce s-a vrut... și se vrea... de neuitat. Acest curcubeu de dansuri, cuvinte, strângeri de mână, emoții n-a dispărut. Sau nu cred. Sau nici el nu știe. Cert e că a apărut după o colosală furtună, și a colorat zâmbete, a colorat vieți.

     Poezia și-a etalat vers după vers, în ritm galopant și ușor hazardat. Pârâul de sentimente a mai ieșit din matcă, dar și-a continuat cursul. Încăpățânat, cum îi stă bine câteodată, a continuat să aline zile și să lumineze nopți la fel de timid cum a fost la început, dar decis să aleagă calea cea dreaptă. Calea iertării sufletești, calea pe care niciun necurat nu va călca vreodată. 

     Strofa cea mai de preț încă nu a ieșit din penița celor două inimi. Nu vreau să cred că totul nu a fost decât o prefață la o carte... fără cuprins. Dimpotrivă... vreau să adopt în suflet nemărginita Lui putere, cu ajutorul căruia, cândva, să scriem împreună poezia unei călătorii ghidate de destin și nu de frică.

     Poezia este timidă, dar intensă... Drumul, lung... Asemenea și răbdarea.

     

Defilând spre viitor

... cu gândul la suflet și cu mâna pe „volan”, mă dusei în lume să nu mai fiu „golan” ...

     Am plecat la drum. Simt că va fi călătoria vieții mele, simt că vor fi lucruri de povestit nepoților în urma acestui periplu. Vor fi piedici, vor fi culmi, va fi la vale, va fi la deal, important e să nu mă opresc. Am căutat mult prea bine și mult prea mult ceea ce mi-am dorit ca să mă opresc acum. Un singur lucru mai am de găsit înainte să o găsesc pe ea: pe mine.

     Răvășit de atâtea și atâtea sincope și de alte drumuri găunoase, am socotit că soarta sufletului meu, cel despre care ziceam odinioară că-i din cale afară de vorbăreț, este solitudinea. N-am luat-o ca pe un eșec, însă, evident, nici ca pe vreo victorie. Ci pur și simplu am învățat să accept destinul, indiferent de răspunsul Celui de Sus la faptele întreprinse.

     Tăvălugul vieții m-a angrenat însă. În sfârșit. Așteptam astfel de clipe de adrenalină. Dar când e prea multă adrenalină, parcă simți că-ți vine înapoi, mai simți și gust de „fiere”. Este firesc. Nimic nu se câștigă ușor, cu atât mai mult cu cât este ceva neprețuit. Sau cineva. Am tras aer în piept din nou și am luat-o iar de la capăt. Acel capăt pe care nu l-am mai crezut posibil și despre care voi detalia într-o postare viitoare. Este un „capăt” pe care unii îl refuză, alții îl îmbrățișează. Eu îl consider un răsărit.

     Să plec dimineața devreme, pe răcoarea aceea a verii ce anunță o zi toridă în față, este sublim. Și asta indiferent că merg spre zări demult uitate, că merg să imortalizez cadre sau că alerg. Simți viața în față, simți oportunitățile ce ți se deschid, simți că lumea este a ta. O da, și lumea chiar este a mea, în sufletul meu, de îndată ce mă voi fi regăsit și voi constata că, alături de mine, un suflet firav, și el proaspăt renăscut, mă însoțește în această călătorie.

     Căci la capătul ei, fericirea supremă ne face cu mâna. Venim !

Cu sufletul la taifas

... secunda, ce prin suflet ne pătrunde, iese ternă dacă nu știm să i-o explicăm. Lui. Sufletului ...

     Mi-am lipit ochii de monitor și sufletul de ceas. Las secundarul să absoarbă tot din răbdarea pe care o am, din încrederea în viitor. Posomorât și destul de permisiv alin tastele cu bătăi simple și scurte, tocmai pt a nu o răni. Pe ea, nu pe tastatură. O vorbă, o slovă, un fir de vânt aruncate în neștire pot aduce cele mai amare lacrimi. O privire, un gând, o rugăciune, cele mai dulci clipe. Secunda trăirii intense este destinația acestui fluviu de litere.

     Nemilos și nepărtinitor, timpul merge în voia sa, se duce necontenit spre zări încă neștiute. Ne lasă rămășaguri de fapte și de amintiri, care de care mai adânc încrestate în conștiință. Conștiința rezistă. Este curată. Asemenea chicotitului unui bebeluș. Dar sufletul ? Sufletul mereu încercat de zâmbete, de lacrimi, de soare, de ploi... el cui îi mai spune ce mai face, cum o mai duce... cât o mai duce ? L-am ascultat noaptea trecută. E dornic de a se exprima. Vorbește cam mult când pică pe subiect, însă o face tocmai din dorința de a imortaliza secunda nărăvașă. L-am mustrat. I-am explicat. Nu m-am oprit...

     Nu am încetat să-i arăt unde se află în păcat, unde se află în eroare. I-am explicat secunda pentru a o înțelege, nu pentru a o acapara, pentru a și-o însuși. Vreau să o simtă ca pe o dulce dezmierdare a unei dimineți răcoroase de primăvară. Acea dimineață când soarele plăpând și roua de pe marea de ghiocei mângâie inima și încântă privirea. El se face că înțelege. Mai are multe de învățat. Mai are multe de trăit. Dar este binevoitor și dornic să fie responsabil. Pentru ea... și pentru secundă.

     Timpul curge... dar nu s-a scurs.

Dorință

Cred...
În sufletu-mi împovărat
În gândul cel mereu curat
În ceruri și-n pământ
În al inimii legământ

Sper...
La cea viață din vis
La visul ce mi l-am promis
Să mor și tot aș apuca a spune
Bis

Simt...
O negură ce nu-i a mea
Ploaia ce nu va-nceta
Când credința și speranța
În suflet nu se vor așeza