We are the champions...

     Mai sunt ceva mai mult de 17 minute, iar 13 mii de oameni fierb la figurat, și încă puțin, și la propriu. Nocturna nou-instalată și ai săi lucși sunt beznă totală în comparație cu ceea ce e în sufletul zecilor de mii de fani gălățeni, dornici de a-l vedea parcă pentru prima dată pe Dumnezeu. Buș, nu președintele american, ci Laurențiu al nostru, scapă pe dreapta, centrează iar Marius Pena (cine altul) își pune capul la contribuție pentru a trimite Galațiul direct în istorie. O pagină din istoria fotbalului autohton pe care n-o credeam scrisă vreodată, și sincer să zic, nimeni de pe aici. Practic, a fost clipa care a adus fiesta în Galați și funeraliile în Timișoara... așa ca să se audă în toată țara.
     Duminică, 22 mai. Mai este o oră și începe. Cum ce începe... fiesta. Parcă niciodată nu a avut Galațiul o așa reuniune cu buna dispoziție, nici în zilele lui bune, de Sf. Andrei. Lumea freamătă prin oraș, pe unde lucrez eu bate vântul. Și nu e vântul crizei. E adierea plăcută a vântului de Champions League. Niciodată simțit în oricare din vreun fel posibil prin împrejurimi.
     Sunt în jur de 6.000 de suflete adunate pe faleza superioară, care și așa stă să „inunde” Dunărea... acum sunt sigur că o va face. Dar nu... se ține bine pe „picioare” Paradisul lui Nicolae. Contingentul continuă să crească, iar până la ora startului premierii sunt 10.000 de fani... unii adevărați, alții de ocazie. Aud pe lângă mine „Ole, ole, mulțumim Oțelule” din piepturi pentru care îmi pariez viața că până la golul lui Pena din acea memorabilă zi de 15 mai, n-aveau vreo treabă cu „sportul rege”. De altfel, câteva cucoane se dau de gol când pleacă (istovite de căldură și arzându-le gura după o bericioaică) până să ajungă la podium „extretereștrii” noștri.
     După un tur grandios (măcar prin noul adus orașului), campionii noștri ajung la faleză, în uralele miilor de fani. Își primesc binemeritatele medalii și trofeul suprem al câștigării campionatului, iar miile de oameni îi aplaudă frenetic pe artizanii Dorinel, Para, Vigli, Pena, Marius Stan sau ceilalți eroi. N-aveai cum să nu remarci că singura persoană huiduită a fost Ionel Borș. Pesemne că majoritatea își câștigă sau își câștiga pâine pe platforma Arcelor Mittal. Nici Valentin Alexandru de pe la FRF sau Dan Filotti de la sport.ro (post stelist până la ultima celulă) nu au primit vreo fluierătură.
     Urmează artificiile... frumoase, nimic spectaculos față de alte ocazii, dar așa cum a remarcat toată lumea, îndepărtate. Vorba unuia de lângă mine „le-au pus la naiba, la Tulcea, de parcă Tulcea a luat campionatul”. Hâtri vor fi mereu, important este să-i pășim ca pe ... „plăcinte”. A urmat Holograf, și în ciuda faptului că e o formație senzațională, nu prea a contat. Au mai rămas oameni, dar grosul era deja acasă, sau la terasele improvizate din zonă... atmosfera s-a dus, vine Champions League. Via supercupă.
     Mulțumim, campionilor !

Printre iluzii

     Merg. Prin ploaie, prin căldura dogoritoare, printre vise... nu mai contenesc să mă opresc. N-aș avea de ce, căci drumul e lung, nu-i văd capătul. E al naibii de periculos. Mă văd la tot pasul doborât de diferite obstacole, dar, uimitor, reușesc să stau în picioare. Nici nu mai pot alerga. Nu mai am chef, căci sunt copleșit de sentimente, de gânduri, de iluzii - pe alocuri - deșarte, de mărăcinii deznădejdii.
     Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce erai odată. De ceea ce eram odată amândoi. De ceea ce am fi vrut să fim pentru eternitate. Din păcate, nici nu am vreo speranță că visul de atunci va deveni realitate. Sau poate din fericire, întrucât o viață nouă prinde bine la toată lumea, deși poate suna dur... gustul amar al distanțării noastre poate fi simțit la orice pas. Chiar și când alerg printre picăturile de ploaie. Azi am făcut acest lucru, ceea ce s-a vrut a fi o nouă tentativă de a mă rupe de trecut, de a mă rupe de tine, de a mă rupe definitiv de „noi”. Ușor-ușor reușesc, dar până la succesul final mai este cale lungă de străbătut, așa cum am mai menționat. Asta și pentru că după doi pași înainte, mai fac unul (sau uneori mai mulți) înapoi.
     Cred încă tine. Este stupefiant după atâta timp și după atâtea întâmplări să spun asta. Cred în măsura în care noua noastră viață, învelită în mantaua amiciției, ne poate aduce cel puțin la fel de multe satisfacții câte ne-a adus și viața noastră „anterioară”. Mă înșel atât de amarnic de multe ori. Psihic, mă tragi în jos, și când mă ridic, mă ademenești din nou cu muza ta, făcându-mă să pic din nou. Sună a masochism, dar îmi place... în pofida lucrurilor „necurate” pe care le încasez zilnic de la tine, te accept în eul meu pentru ce ai fost odată...
     Acea „iubire adevărată” ce lumina those „Black Nights”...

Un ochi plânge, altul râde...

     Pe nesimțite s-a mai scurs un an. Un nou sezon fotbalistic și-a scris istoria în aproape întregul continent. Cortina s-a lăsat peste majoritatea campionatelor și în urma reprezentației a zeci de echipe câteva repere absolut fantastice vor trebui povestite la nepoți.
     Oțelul Galați, în opinia mea, ține capul de afiș al acestor povești ce păreau mai degrabă utopice în urmă cu 9 luni. Asemenea basmelor cu zâne, zmei și balauri, băieții noștri de la Dunăre au îmbrăcat haina cavalerului sosit pe calul său alb și a adus mult râvnitul trofeu pentru prima dată în istorie în Moldova. După Grecia lui Rehhagel de la Europenele din 2004, Oțelul a însemnat cea mai nebună și mai frumoasă pagină din istoria recentă a fotbalului, o dovadă că numai prin muncă, ambiție și răbdare se poate atinge orice obiectiv, indiferent cât de greu ar părea. Bucuria adusă pe malurile Dunării bătrâne nu va cunoaște niciodată limite în acest sfârșit de primăvară atât de bogat și de înfloritor pentru orice microbist gălățean. Asta după ce în 2003 retrograda, dar se salva cu ajutorul fuziunii ploieștene, iar în anii următori își propunea mereu salvarea din zona nisipurilor mișcătoare. Trăiesc, personal, Everestul bucuriei unui microbist, cucerit și în 2005 când echipa de suflet, Liverpool, triumfa în finala Champions League.
     Cât despre „cormorani”, nu a fost un sezon de poveste... ba dimpotrivă. De uitat instantaneu, odată cu finalul disputei cu Aston Villa de duminică. Plecată la drum cu pretenții mari și un nou antrenor în persoana lui Roy Hodgson, trupa de pe Anfield, din păcate, nu s-a ridicat deloc la nivelul așteptărilor fanilor din întreaga lume, ajungând la un moment dat în trista situație de a se salva de la retrogradare. A fost nevoia de venirea lunii ianuarie și de infuzia de sânge proaspăt atât pe banca tehnică, când s-a întors „regele” Dalglish, cât și în teren odată cu aducerea lui Suarez și Carroll și plecarea mult hulitului Fernando Torres. Revenirea în clasament a fost evidentă, iar cu o etapă înainte de final, „cormoranii” se luptă pentru poziția a cincea cu Tottenham, pentru a salva un sezon mizerabil cu o calificare în Europa League. Asta în timp ce rivalii de la Manchester United s-au încoronat pentru a 19-a oară campioni, depășind cu un titlu chiar pe Liverpool.
     În Franța, Lille a pus capăt hegemoniei marseillezo-lyoneze, câștigând după 57 de ani titlul, după ce a dominat aproape în întregime tot campionatul. La fel s-a întâmplat și în Germania cu Borussia Dortmund, campioană după 9 ani, sau în Italia cu Milan, triumfătoare în fața rivalilor de la Internazionale Milano după 8 sezoane.
     Pentru că îmi place enorm să țin statistica aproape întregii Europe fotbalistice, n-am putut să nu remarc hăul de puncte cu care F.C. Porto în Portugalia (21 de puncte față de locul 2, Benfica) și F.C. Copenhaga în Danemarca (26 de puncte față de locul 2, Odense, cu 3 etape înainte de final) s-au impus în țările lor, asta în timp ce Glasgow Rangers și Celtic Glasgow în Scoția s-au luptat până în ultima etapă pentru titlul de campioană.
     Însă cele mai dramatice dispute au avut loc sau se vor disputa în Belgia, Olanda și, respectiv Turcia. Racing Genk a câștigat cu o jumătate de punct campionatul belgian în detrimentul lui Standard Liege, iar Ajax Amsterdam și-a adjudecat titlul în „finala” cu Twente Enschede din ultima rundă. Fenerbahce și Trabzonspor se vor duela de la distanță în ultima etapă în campionatul turcesc, ambele aflându-se la egalitate de puncte după 33 de jocuri.
    În concluzie, un nou tur de forță anual al Bătrânului Continent a luat sfârșit, cu toate bunele și cu toate relele sale (mai ales când mă gândesc la drama lui Mihăiță Neșu), nu rămâne pentru mine decât satisfacția că Oțelul a luat campionatul în România, dar și că fotbalul devine din ce în ce mai mult sportul cel mai adulat de pe Mapamond.

Alungând tristețea... împreună

     Despre tristețe, subiecte amare, zile întunecate și suflete înlăcrimate am tot menționat anterior, și s-a tot menționat în istoria cuvintelor. Dar nici un cuvânt parcă nu-l găsesc a fi mai prețios decât cel de îmbărbătare a unui prieten căzut psihic la pământ, de încurajare a unui suflet inocent aflat la ananghie. M-am lovit de multe greutăți până în prezent, ce-i drept incomensurabile cu ce au întâlnit alții, dar de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, m-am simțit abandonat, m-am simțit năuc în fața vijeliei de necazuri. Doar părinții sau prietenii foarte apropiați mi-au oferit sprijin. Dar, repet, greutățile au fost ușor de depășit...
     Dar ce facem când norii de furtună nu mai contenesc să plece? Ce facem când zilele negre sunt mai dense decât moleculele de cerneală din tiparniță? Ce vorbe să ni se spună când avem impresia că orice zi este un chin, orice noapte e ca sarea pusă pe rana deschisă? Eu cred în puterea cuvântului. Cred în puterea cuvântării sincere. Chiar dacă nu poate fi adresată privindu-te în ochi, deși ochii aceia mereu veseli, mereu oglindind bucuria sufletului, acum plâng și nu se regăsesc. Fizic, mi-e aproape imposibil să le redau pe moment fericirea, să le redau speranța că mâine va fi o zi însorită. Psihic însă, te pot convinge că prin furtuni și prin ploi se poate trece doar cu o minte puternică și cu o manta, mereu binevenită, numită prietenie. Cuvintele, orele, zâmbetele purtate și schimbate între noi, acei doi copii dornici să batem record după record, din toate punctele de vedere, au darul de a te îndepărta măcar puțin de noroiul zilnic. De mlaștina durerii ce vrea să te tragă parcă definitiv în ale sale adâncuri.
     Nu pot suporta gândul că tu, prieten drag, suferi. Nu pot accepta acest zâmbet fals, fals din pricina durerii interioare, și nu din alte motive. Nu-ți pot alunga durerea, nu mă pot pune cu destinul. Nimeni nu a reușit. Dar vreau să te iau cu mine în barca speranței și să ne plimbăm amândoi cât mai mult pe limanurile visării, ale uitării trecutului tumultuos. Îți voi dărui cel mai de preț și mai bun lucru pe care l-ai dori în astfel de momente: prietenia veșnică...

Fii tare, sunt lângă tine...