A powerful presentation...

          ...o zi de 13, pisica neagră și o mare de inteligență pe care plutesc cu plăcere...

    Rar mi-a fost dat să îmi doresc cu atât de multă ardoare să scriu despre un om pe care nu l-am cunoscut vreodată. Trăirile, rămase strict într-un spațiu virtual atât de mediatizat în ultimii ani, cresc pe măsură ce numărul cuvintelor ce mi se adresează se așază tandru, elastic și deloc întâmplător într-un dans pe o muzică uitată în surdină pe „repeat”. Zilnic, pe lângă cafeau de dimineață, mai mult sau puțin proverbială, alătur sufletului povești pe cât de frumoase ca și consistență, pe atât de atractive. Totul pare a fi într-un crescendo incontestabil.
    Se zice că săracul popă, inocenta pisică și nefericita cifră 13 ar îmbrăca mantia neagră a neșansei, ar alunga Zeița Fortuna din viața oricărui muritor. Uneori totul este dus până la o ipocrizie nepereche, dar de cele mai multe ori trăim și vedem că lumea, printre chiar unii cunoscuți, se „mărită” cu ghinionul într-una din circumstanțele mai-sus menționate. Coincidență sau nu, șansă sau nu, singura dată memorabilă când am dat de popă a fost înaintea examenului de Bacalaureat la matematică, pe care eram sigur că-l voi pica, dar pe care l-am luat, chiar cu 5.90. Pisica a fost și-mi va rămâne animal preferat indiferent de aspect, vârstă, sex. 13 însă are, în contextul actual, o conotație aparte. Am cunoscut-o virtual. Pe acea persoană care îmi animă diminețile și alături de a cărei mesaje „de bine” spun „noapte bună” zilei.
     Câteva fotografii, descrieri cu o notă de corectitudine și precizie ce s-a înscris într-o linie imaculată cu subiectul expus în respectivele cadre, și comentarii foarte mature, au fost câteva dintre ingredientele unei puternice prezentări ale unui caracter, pe care îl bănuiesc a fi solid și vertical. Pe traseul Berlin - Barcelona - Leeds - București, gândurile reciproce, îmbinate cu glume de un foarte bun gust și o expresivitate - ascunsă de monitor - bine nuanțată însă, s-au complăcut și se complac în a se împărtăși. Se descos, se întreabă între ele și merg într-un tandem ca într-un continuu „slow motion”.
    Fără să vrea, ea m-a învățat că viața se trăiește. Viața din zilele noastre este mai scurtă ca niciodată, și va deveni tot mai „scurtă”. Trăiești cât și cum vrei. Trăiești unde vrei și cât vrei. Important este să faci ca fiecare secundă să conteze. Inspiră încredere, insuflă optimism, poftă de viață. O discuție cu dumneaei este tonifiantă „de sus până jos”, iar mare problemă a „spațiului” dispare cu un zâmbet desenat ca și concluzie asemenea unui surâs ce însoțește o zi grea încheiată en-fanfare la birou.
    Măsura lucrurilor despre care vorbesc capătă un înțeles odată cu inevitabila scurgere a timpului. Prezentarea puternică pe care dânsa mi-a făcut-o a pus o amprentă foarte bine scoasă în evidență în inima mea la rubrica „oameni speciali”.
    Arunc Pietricica în marea-i de inteligență în care sunt sigur că mă scald în siguranță și mă felicit că am ocazia să o felicit. Pe acea personă care m-a făcut să înțeleg că viața este simplă și că trebuie să o iubești în fiecare clipă.
    Îți mulțumesc, DD, că-mi dai ocazia să-ți spun bine ai venit în salba bogat de săracă a prietenilor mei !

Vreau !

           ...dorința de a-ți dori este ghidul spre dorințele împlinite...

     Aștept. O secundă, un minut, un ceas. O lună și chiar mai mult decât o viață pentru ceva ce pare intangibil. Pentru lucrul cel mai banal, pentru esența vieții, pentru liniștea inimii așteptarea pare interminabilă. Sufocantă. Strânge tot mai mult ca într-o menghină o rațiune asupra căreia simt că-i pierd controlul.
     Vreau să-mi doresc. Vreau să-mi doresc să iubesc. Vreau să-mi doresc să am, vreau să fiu posesiv pentru o clipă, vreau să uit de mine. Undeva, în adâncul dezideratului personal, este loc pentru o fracțiune din trăirea vidă și... avidă a unuia care nu a știut niciodată ce este singurătatea.
     Vreau să alerg, dar nu singur. Vreau să petrec maratonul vieții lângă un partener de cursă lungă, care se va căli pe kilometrii de suspine și zâmbete alături de mine. Eu, acel catâr și asin laolaltă. În mentalitate. Vreau să desenez traseul liniei vieții din palmă cu degetele ei. Degetele acelei femei care știe cum să deseneze, dar mai ales, cum să coloreze o viață. Care știe cum să oprească linia fără să te doară.
     Vreau să mă scald în oceanul din ochii ei. Vreau să-i cuprind paleta de culori a sufletului. Vreau să fac instantanee sub curcubeul apărut în timpul furtunii. Cel de după e prea banal. Vreau să simt dorința deplină a golirii sufletului de pustiu. Mi-e dor de el... de sufletul plin.
     Vreau să încep. Vreau să sfârșesc. O dorință, respectiv un trecut.

O plimbare „pe sub deal”

           ...Liga a 4-a de fotbal din Anglia, sau un alt mod de a vedea cât de jos e România...

     Flacăra de microbist ce arde înlăuntrul meu de aproape două decenii nu mi-a dat pace nici weekend-ul trecut, în ciuda lipsei „fotbalului competitiv” din calendarul de specialitate. Când toate privirile au fost ațintite spre meciurile internaționale ce au colorat aceste zile, eu am încercat o evadare. F.C. Liverpool, echipa de suflet, a trecut în plan secund pentru două ore, atenția fiindu-mi captată de o altă lume.
     Lumea celor mici ai sportului-rege din Insulă este atrăgător de competitivă. Aici pasiunea capătă alte dimensiuni, aici, echipele de „cartier” aduse la rang profesionist adună mii de suflete cel puțin la fel de pătimașe ca pe marile arene mondiale, distribuie energii unice chiar și către spectatorii de ocazie, așa cum am fost eu la ultimul sfârșit de săptămână.
     Trecutul meu pe plan fotbalistic s-a rezumat evident la miuțe în fața blocului sau în curțile școlilor, dar mai ales s-a contorizat în tone de hârtie cu reportaje (uneori inventate), și de statistici de la Campionate Mondiale sau Europene, la diferite ligi din jurul lumii. Experimentând prima trăire adevărată de suporter când am vărsat lacrimi la înfrângerea României în meciul cu Suedia, de la Mondialul din 1994, și fiind atras ulterior ca într-o adevărată gaură neagră a plăcerii către această disciplină sportivă, fiecare loc vizitat în acest răstimp, mi-a scornit întrebările „deci aici a jucat x” sau „cum ar fi să-l văd pe jucătorul x în orașul echipei sale?”. Aspect al vieții mele considerat ciudat de majoritatea cunoscuților, mai ales când îmi era (sau îmi este) testată memoria în acest domeniu.
     Cel mai mare dezavantaj al Londrei, pe care-l știam atunci când am venit aici, este că nu găzduiește echipa favorită decât de minim 5 ori pe an, când Liverpool vizitează celelalte echipe londoneze de Premier League. Cu noroc, ar mai veni pe aici dacă ar fi meciuri de cupă. Plus că accesul la bilete este foarte dificil și destul de costisitor. Așa că, zilele trecute, sătul de urmăritul doar la televizor a sportului preferat, am căutat o alternativă, cât de mică. Cum Barnet îmi este „districtul-casă”, Barnet F.C. a devenit „sora” mai mică a „cormoranilor”.
     „Underhill Stadium” avea să fie o destinație neașteptat de prietenoasă și liniștită. Aflat la 45 de minute de mers cu autobuzul de unde locuiesc, micul stadion are aproape tot ce-i trebuie unui fan aflat în exercitarea hobby-ului. Mai puțin o echipă mai acătării care să joace pe „dânsul”. Barnet F.C. este în Liga a 4-a engleză (League Two denumirea oficială), dar mai rău este că în acest sezon ocupă ultimul loc din 24 de echipe, după aproape un sfert de campionat. Faptul că la prima mea experiență pe un stadion englez echipa pe care am susținut-o a pierdut cu 4-1 a contat puțin spre deloc. Atmosfera, per ansamblul ei, a făcut mai mult decât banii achitați pe bilet.
     Autobuzul 326, varianta unui 34 de Galați, își croiește drum lin printre casele extrem de frumos așezate pe străzile curate ale Barnetului. Cartierul pare unul englez get-beget, asiaticii sau africanii îi numeri pe degetele de la o singură mână. Pub-urile sunt agitate, e liga engleză la rugby în plină desfășurare și lumea este extrem atrasă și de acest sport. Calculul hărții îmi arătase că trebuie să cobor la prima stație de după „Barnet Odeon”. Rămân surprins să observ că micul, dar cochetul, cartier are un cinematograf extrem de ieftin (8 lire biletul) și foarte bine amplasat, aproape de stația de metrou, de stadion. Cobor într-o stație destul de ciudată pentru Londra. Nu are pavilion, iar stâlpul pe care de obicei este trecut numele stației e absent. Odată coborât din mijlocul de transport, simt un alt aer. Aud engleza pură din gurile câtorva copii din apropiere, iar la Old Red Lion - pub-ul din sânul stadionului - berea din halbe și rugby-ul din plasmă se servesc în cantități considerabile. Nu e agitație lângă „Underhill”. Mai este o oră și jumătate până la meci, iar forfota se vede doar printre stewarzii ce se pregătesc să intre la muncă. Sună ciudat, dar e o armată de stewarzi chiar și la un meci de liga a 4-a. Lângă stadion, o parcare găzduiește 12 ambulanțe și 2 mașini de pompieri. Doar poliția este într-o oarecare inferioritate, în intervalul de timp avut până la începerea partidei văzând doar 4 „bobby officers”. Nici vâlvă mare nu se face printre oamenii de rând, adversarul este unul cam de aceeași valoare modestă, din coada clasamentului, Plymouth Argyle.
     Destul de speriată, și parcă dându-și seama că de fel nu sunt fan Barnet, o femeie din staff mă îndrumă pe o alee de lângă stadion, spre casa de bilete. Liga a 4-a, dar biletele se pot achiziționa și online, iar dacă îți faci card de membru ai discount de câteva lire. În această săptămână au fost probleme cu server-ul, așa că biletul l-am achiziționat de la casă. Lumea din jur mustește de respect, te salută și-ți zâmbește fiecare deși nu te-a mai văzut sau, poate, nu te va mai vedea vreodată. O altă doamnă, aflată la gura unei porți de acces, îmi indică foarte amabil pe unde se poate intra și cum e așezarea locurilor în micuța arenă. Apogeul amabilității a fost atins în magazinul clubului. Da, echipa de liga a 4-a, are magazin oficial, lângă stadion. Păcat de prețurile produselor că sunt similare cu cele ale echipelor de Premier League. Un angajat își cere imediat scuze că așeza tricouri la raft, altele fiind pe podea. Imediat sunt luat în primire de o doamnă (sexul frumos e foarte apreciat la Barnet F.C.) care mi-ar vinde și clubul dacă ar ști că i-aș putea aduce prima victorie din acest sezon. Femeia este fan devotat, și după ce mi-a făcut o scurtă istorie recentă a clubului, vrea să mă convingă să-i cumpăr tot. Căni, brelocuri, tricourile oficiale ale echipei, fulare, fesuri, mănuși și multe alte produse stau la raft gata să fie achiziționate de un suporter adevărat al „albinelor”. „Superstarul” este un pulover dintr-un material foarte bun, pe care este inscripționat Barnet F.C. - Est. 1888, la 2.5 lire, dar pe stoc sunt doar mărimi XXXL. Mi-ar fi fost mare chiar și-n vremurile mele de „glorie” când depășeam suta de kg. Fascinat de amabilitatea și de generozitatea „gazdelor”, plec de la magazin cu un program de meci dar mereu adresându-mi întrebarea „cum așa ceva la Liga a 4-a?”
     Intrarea la South-East Terrace unde am biletul se face printr-o poartă destul de îngustă, dar totul pare vopsit proaspăt. Culoarea portocalie este pretutindeni, într-un contrast bine nuanțat cu negrul „așezat” din loc în loc. O altă femeie (cum altfel), aflată într-o încăpere de 1x1 metri, îmi rupe biletul zâmbind larg și mulțumindu-mi că am venit să susțin „albinele”. Pentru că nu am card de membru și pentru că nici nu mi-am luat bilet din timp, am găsit bilet la tribuna a 2-a, care spre surprinderea mea, nu are scaune. Este împărțită de stewarzi în două părți egale pentru fanii celor două formații, iar lumea (de toate vârstele) stă în picioare și-și încurajează favoriții. Stadionul, care mai este folosit și de echipa a doua a lui Arsenal, are peste 6000 de locuri, nocturnă, gazon impecabil și o infrastructură de ar face invidios orice club din România.
     Lumea, în principiu, este dezamăgită. De câțiva ani „albinele” se bat mereu la retrogradare, și de fiecare dată au scăpat. Anul acesta misiunea pare din ce în ce mai dificilă, iar faptul că Plymouth avea 2-0 după 10 minute nu mai reprezenta o surpriză. Însă, oamenii nu au început să înjure jucătorii (de altfel, înjuratul este strict interzis pe stadion, fapt evidențiat de panourile aflate la fiecare din intrări), dimpotrivă, au început să cânte și să strige „come on, Barnet” cât îi țineau plămânii. Dialogurile spumoase și amuzante dintre fanii celor două echipe, separați doar de o plasă și de un cordon de stewarzi, au făcut deliciul privitorilor. Oamenii în vârstă, chiar în baston, care au asistat la meci stând în picioare, mi-au făcut și ei portretul unei alte lumi, imaginea unei civilizații aflate la ani-lumină de civilizația românească.
    Pe refrenul „Robson out” (evident, după acest nou eșec s-a cerut demisia antrenorului, dar extrem de civilizat), lumea a plecat tristă de la stadion, dar o tristețe devenită deja obișnuință pe „Underhill”. Ce nu e încă obișnuință pentru subsemnatul, este cât de iubită poate fi așa o echipă mică și cât de sinceră poate fi amabilitatea dintre cele două grupuri de suporteri care au plecat de la stadion împreună. Evident cântând și servind o bere rece la Old Red Lion.

Londra mea, Londra lor... partea a 2-a

       Londra lor...

    Mi-e greu. Să privesc prin ochii altora, să trăiesc prin acțiunile celorlalți, să simt și să respir aerul de siguranță indus de oamenii cu care am interacționat și cu care interacționez zilnic. Mi-e greu să relatez din direcția lucrurilor ce mă înconjoară, nu mă simt într-atât de stăpân pe universul ce-mi influențează activitățile. Dar voi încerca să înrămez pe cât de bine posibil mediul și persoanele martore la „nașterea” celei de-a doua mele vieți.
    În cele peste 365 de zile scurse, viața dincolo de Canalul Mânecii n-a însemnat doar venin, durere și „moarte clinică” a sinelui, de altfel mereu abătut. Modul în care alții își croiesc existența, factorii ce-i orientează spre deciziile pe care le iau, sunt încă la o distanță bună de realitatea pe care eu o trăiesc, și pe care unele persoane a trăit-o deja. Sau au sărit peste acest tip de realitate, și a lor a fost mai colorată sau, dimpotrivă, mai putredă.
     Primele luni au fost, din inerția de acasă, încărcate cu voie bună. Dată fiind și șansa de a obține job destul de rapid, psihicul a fost în mare măsură curățat de gânduri negre, în el făcându-și loc acum planuri, idei pentru viitorul apropiat, și începerea maratonului pentru obținerea diverselor documente necesare „prin zonă”. Aici a avut loc primul contact cu minciuna călătoare. Plimbată de la o zi la alta, pe diverse căi, prin diferite metode, ea s-a „bucurat” de o victimă naivă cum am fost eu, și a izbutit să mă facă să pierd timp și nervi. Venită de la un om al cărui trecut în Insulă rămâne - și nu m-ar deranja dacă ar rămâne în continuare - un mister, de la un om dependent de ea și, pe deasupra, de o infatuare nemărginită, minciuna ar fi avut urmări tragice pentru planurile mele inițiale dacă n-ar fi fost „anulată” de bunăvoința altor amici. Primele tangențe cu perverșii m-au pus în gardă, și într-un fel a fost mai bun dușul rece la început.
     De altfel, oamenii pe care-i cunoșteam aici, așa cum era și normal, erau mult mai avansați „în viață” decât mine. Excluzând în totalitate partea materială, orice sfat venit de oriunde era bine primit. „Antrenamentul”, aproape zilnic, cu mincinosul de serviciu a prins bine în cunoașterea altor specimene mai rasate din câmpul muncii.
     Londra lor înseamnă situație familială stabilă, Londra lor înseamnă aparenta lipsă a grijei zilei de mâine, Londra echivalează cu un zâmbet plin, pe care eu îl alătur fără să mă înșel acelui zâmbet ștrengăresc pe care-l afișam în multe din zilele premergătoare lui 6 august 2011. Londra lor reprezintă vinderea extrem de facilă a sufletului, și în multe cazuri, a fizicului, Londra lor este reprezentată de o obositoare dar necesară forfotă în găsirea unui loc printre cele peste 10 milioane de suflete ce s-ar zice că viețuiesc aici. Și, nu în ultimul rând, „Londra lor” este orașul cu densitatea cea mai mare a celor care „faultează” neverosimil limba engleză, indiferent de naționalitate, religie sau sex.
    Referitor la ultimul paragraf, și lăsând modestia la o parte, relatând pura realitate, față de majoritatea „specimenelor” de aici mă simt nativ al acestor locuri la capitolul comunicării și al ușurinței cu care le utilizez cuvintele. Asta în condițiile în care mai sunt domenii în care trebuie să mă pun la punct cu limbajul de specialitate. Însă, invers proporțional cu tipul vieții lor și cu implicarea lor efectivă în societate. Greutățile sunt aceleași pentru toți, problemele de sănătate, în cazul în care există, sunt aceleași ca și în orice țară. Singurul lucru care a contat de la început și care, pe măsură ce trece timpul, contează tot mai mult, este compania cu care îți împarți bucuriile și necazurile: părinți, prieteni, soț/soție, după caz. „Ghinionul” meu a fost și va rămâne  faptul că nu fumez, nu beau ca sceleratul și nu uit să mă întorc din cluburi, altfel aș fi avut salba mult mai bogată de prieteni. Lăsând gluma la o parte, mai bine puțini și buni.
     Singurătatea e cea mai rea boală. Aș fi zis că e ultimul lucru care mă va împiedica să-mi ating țelurile aici, dar din păcate, a fost printre primele impedimente. Partea și mai urâtă, este că durează și erodează. Psihic, suflet, și ușor-ușor, fizic. Puținii prieteni pe care mă mai pot baza au vieților lor. Alții m-au abandonat pe parcurs din diverse motive. Alții sunt atât de îndepărtați (în Anglia) încât mi-e greu să calculez măsura prieteniei lor. Și cum prostia, minciuna și ipocrizia le resping din start, deja am mai scos de pe listă câteva nume. Lipsa încrederii în oameni, trecută de vârsta majoratului, loviturile dese încasate în psihicul fragil, incompatibilitatea cu viețile celorlalți necunoscuți pentru a crea oarecare legături, m-au dus de multe ori în pragul severelor depresii. Sadic, de multe ori m-am bucurat de acele stări, care nu contenesc să mă bântuie chiar și în prezent. Am ales aceste căi gri, cu dorința acerbă de a evolua ca cetățean pe scena socială britanică. Am crezut și cred în forța mea interioară de a dovedi încet-încet aceste lacune grave, de care nu mă mai lovisem vreodată. Tânjesc după clipa când cineva mă va aștepta după program, și nu doar cei 4 pereți goi ca în prezent, dar totodată mă bucură gândul că am ales bine în privința celor dați afară din viața mea.
     Vreau să cred că Londra lor, într-o zi, va deveni și Londra mea. Rămân să sper că într-o dimineață, voi fi avut puterea să fi muncit într-atât de mult (și la propriu și la figurat) încât să-mi pot atinge orice obiectiv, de orice natură, în orice clipă. Vreau să-mi asigur liniștea sufletească și mentală prin luarea unor decizii radicale, de orice natură, indiferent de direcția ulterioară. Londra lor, într-o zi, va „scrie” despre Londra mea.

Va urma...
 

Londra mea, Londra lor...

          ...primul an: bucurii cu pipeta, prieteni distanți - la propriu și la figurat, o progresie lentă și corozivă a vieții unui solitar ce niciodată n-a trăit singur...

           Dulcele gust al amărăciunii

     Ceasul a sunat la timp. E dimineața zilei de 6 august 2011, ora 5 și jumătate. Alarma ceasului, despre care ai mei spun că reproduce sunetul unei vaci speriate, a dat trezirea spre o nouă viață. În acea zi călduroasă de vară, fiorii viselor neplăcute (evit deocamdată folosirea termenului „coșmar”) mi-au pătruns în țesuturi. Mai spre seară. În următoarele zile. În următoarele luni. Până la capătul primului an au devenit vise chinuitoare. Genul viselor ce nu te lasă să dormi, dar în urma cărora rămâi să te întrebi zile întregi despre ce ai visat în acea noapte, ce era plăcut și ce nu în acea fracțiune de secundă.
     Am galopat fără ca, sufletește, să-mi fi dorit. Am pus în cutia cu amintiri toți cei 26 ani de copilărie fericită, de cămin împlinit, de viață, oarecum, lipsită de griji. Am decis că e momentul să încerc o schimbare și m-am luat la braț cu iluzia și cu promisiunea unei voci ce a avut darul să provoace pe parcurs mai mulți nervi decât bucurii.
     Obligat efectiv să adun nopți londoneze prin ho(s)teluri, forțat de împrejurările financiare și perspectivele extrem de încețoșate ale viitorului apropiat, să văd în McDonald's „a doua casă”, și pierderea multor ore din viață printr-o dubioasă agenție de plasare a forței de muncă, într-o vreme când Londra era cutremurată de răscoale, prima lună a fost imaginea perfectă a ceea ce aveam să trăiesc în continuare pe meleaguri britanice.
     Criteriile aspre de selecție ale oamenilor din jurul meu, orgoliul și, în genere, felul meu de a fi, nu mi-au adus foarte mulți prieteni de-a lungul vieții. Așa cum îmi place să spun, m-am bucurat mereu de salba sărac de bogată de prieteni. Plecarea spre alte zări a mai „curățat” din această salbă, deși majoritatea prietenilor au rămas tot acolo de unde am plecat. Deci, cu atât mai mult, persoanele pe care le reîntâlneam aici după câțiva ani urmau a-mi fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, călăuze într-o lume în care nu credeam că voi ajunge decât în vacanțe. Cum nimic nu e perfect, așteptările mi-au fost înșelate de prieteni pe care-i credeam apropiați, pe deoparte. Pe de altă parte, au fost și sunt amici cu care mă cunoșteam de ani buni și care au dovedit încă odată că pot fi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Oameni cu experiența locului care m-au ajutat și care mă ajută să aflu răspunsuri la întrebările pe care viața londoneză, mai perversă și mai fățarnică decât cea de acasă în multe cazuri, mi le adresează.

      Londra mea...

     Ajungând în capitala Marii Britanii dintr-un mediu din care nu mi-a lipsit nimic, ba chiar am fost extrem de haotic în sortarea și aranjarea „darurilor” date de viața de familie de până la 26 de ani, am găsit acomodarea cu singurătatea ca fiind greoaie, dar lipsită de alternativă. O lipsă a alternativei de care nu mai „dispusesem” anterior, de care nu m-am mai lovit până pe 6 august 2011. Dintr-odată bunele și relele, bucuriile și necazurile, mâncarea, serviciul, curățenia în toate aspectele ei, erau gestionate doar de persoana mea. Dintr-odată, fără foc de avertisment. Căzând în năvodul minciunilor sfruntate oferite de cel ce trebuia să-mi fie ca un frate odată cu venirea în Londra, și observând că pe măsură ce se scurg zilele, rutele spre ieșirea la limanul liniștii interioare oferite de un acoperiș deasupra capului și un serviciu cât de banal devin tot mai strâmtorate, am gustat cu adevărat din paharul amar al singurătății. Calmul și norocul ca alți buni prieteni să știe căi de soluționare a problemelor de moment au fost cheia succesului din primele săptămâni. Apoi, ca un făcut, m-am logodit cu Zeița Fortuna: am găsit un culcuș extraordinar (raportul calitate - preț fiind net în favoarea calității), am găsit job relativ repede, iar lunile ce au urmat au cimentat și mai bine cele două poziții în societatea britanică. Așa ca de început de drum.

Va urma... despre acte sau cum îți stăpânesc câteva hârtii existența, primele trăiri cu titlul „unde eram acum un an”, sărbători și început de 2012 mai triste ca niciodată.

Punți

          ...ce frumos e când accesul spre momentele mult așteptate este sigur dar te pune la încercare...

     Arome de proaspătă primăvară, cărări ce dau într-un luminiș pe care nu l-am mai crezut existând, vise ce par a se îndeplini de la o zi la alta. Stările de anxietate și de depresie par a lăsa încet-încet locul acelor vremuri frumoase prin care m-am maturizat întrutotul dar care au apus demult. Găsit-am motive să descrețesc fruntea și să las „cojocul” solitudinii în dulap pentru un soare ce pare a fi strălucitor, călduros și dătător de viață.
     Lucrurile frumoase chiar apar pentru cine așteaptă, pentru cine „a fost cuminte”, pentru cine merită, într-un cuvânt. Nu sunt cel mai în măsură să judec și să mă pronunț dacă mi se cuvine cununa cu lauri pt cel mai meritoriu și cel mai cuminte celibatar în viață, dar cu siguranță am înfruntat furtunile singur și am așteptat rugându-mă Divinității pentru o turnură spectaculoasă dată asupra existenței mele. De altfel, puțini știu că urma să-mi schimb radical condiția într-un fel sau altul în foarte scurt timp în lipsa unei alternative viabile unui trai decent din punct de vedere sufletesc.
     Așteptarea pare a-și arăta roadele, pronunțarea nu vreau să fie timpurie, dar puntea spre fericire, puntea spre acea iubire mult visată este aproape de a fi pășită în întregime. Singura dilemă ce mi-ar da neliniște în zilele următoare ar fi dacă cealaltă persoană este demnă de încrederea mea, este pregătită pentru a „colabora” cu principiile mele de viață, așa cum și eu mă întreb dacă sunt pregătit sufletește pentru acel sentiment dat dispărut, numit iubire.
     Trecerea de la singurătate la a împărți orice cu sufletul pereche nu părea mai grea ca niciodată, semn că maturizarea și-a găsit locul ei și în inima înfometată de afecțiune. Rămân secundele de numărat și zâmbetul larg de arătat tuturor în semn de mulțumire sufletească pentru un rod așteptat îndelung.

Despre nimic... oameni de nimic

         ...cu cât vor exista mai mulți proști de ocolit, cu atât succesul va fi mai dulce...

    Pe vremea când îmi expuneam gândurile de pe meleagurile natale, eram lovit de crudul realism al prostiei atotstăpânitoare pe creierele multora dintre cei cu care aveam tangențe. Rămâneam siderat să văd cum oameni în toată firea își pierdeau... firea lucrurilor logice, elementare și deloc dificile în luarea unor decizii sau în manevrarea propriilor conștiințe. M-am autodefinit mereu ca fiind cât mai cerebral cu putință, și în ciuda naivității arătate în decursul timpului pe diferite planuri, am încercat și, fără să mă laud, am reușit, să mă păstrez departe de virusul „prostiei”, mârșăviei sau ipocriziei ieftine.
     Am „evadat” într-un mediu în care am spus că oamenii proști, prin prisma inteligenței negre pe care o posedă, nu-s într-atât de numeroși încât să-mi afecteze măcar un fir de păr de pe antebraț. Însă simțurile genetic moștenite, fapt pentru care voi rămâne veșnic recunoscător, nu m-au înșelat niciodată, așa cum altfel au făcut acei oameni falși, acei așa-ziși „îngeri” cu suflet diabolic. Am urmat întocmai cu inima ceea ce creierului îi dădea de bănuit, și mi-am pus propriile țeluri mai presus de orgoliul blazat al oricărui trepăduș, dincolo de orice răzbunare ieftină a unor „frați” atât de mici. La figurat vorbind, bineînțeles.
     Acaparat de grijile și necesitățile trecerii unei zile în mod decent am pierdut din ochi planul secundar al unei vieți mărginite de, mai mult sau mai puțin signifiante, caractere gri. De personaje obscure chiar și pentru propriile lor molecule de aer inhalate, de oameni de nimic ce, probabil, au ca singur țel în viață să calce pe cadavre... poate chiar la propriu, cine știe.
     Vremea pur britanică, ce în timp i-am atașat ca paralelă sufletul meu atât de încercat în aceste ultime 11 luni, și-a găsit reflexia în gândurile și acțiunile lente și parșive ale acelor oameni cu care pleci la drum în calitate oficială de „cel mai bun prieten”. Calitate de care, din păcate, unii știu să abuzeze atât de bine, încât și ei își uită rolul uneori și se dau de gol.
     Odinioară destinul mi-a dat o palmă „părintească”, spunându-mi încă odată că ar trebui să casc mai bine ochii când acord încrederea cuiva, că ar trebui să înăspresc propriile reguli după care cineva îmi poate câștiga amiciția, fie ea și temporară. Căci, în caz contrar, urmările pot avea efecte nimicitoare, din orice punct de vedere s-ar privi situația. Caractere „de doi pence”, ca să rămân în ambianța britanică, sunt la tot pasul, și-mi „ghidează” drumul către groapa de gunoi a vieții londoneze.
      Vorba din popor „e bine până se deșteaptă prostul” (în cazul meu îmi recunosc prostia când am acordat sincera mea prietenie unor farsori) se poate aplica perfect în virtutea lucrurilor și noilor cărări alese de mine. Nu-s convins când va veni triumful, pe oricare palier al existenței, dar când va apărea voi mulțumi sarcastic și cu o greață incomensurabilă acelora care, prin răul pe care mi l-au vrut sau mi l-au făcut, m-au făcut să-mi curăț sufletul și viața de falși prieteni.

Pub experience

         ...pentru prima dată după mulți ani naționala engleză s-a ridicat la înălțimea suporterilor...

    Conexiunea la internet este deplorabilă. Timpul merge la vale uluitor de repede și nu este loc de lamentări. Găsesc soluția în a-i vedea live pe Gerrard, Carroll și ceilalți echipieri ai Albionului în „pub experience”. Recunosc, nu mi-a trecut prin cap, dar lipsa unei alternative viabile mă face să cunosc lume nouă. O lume care trăiește prin fotbal. O lume curată, căreia dacă i-ai face o fotografie, ai simți vibrațiile și patima.
     Cu tricoul „Three Lions” și cu o dorință nebună de a sprijini o formație engleză atât de controversată, am luat la pași mărunți și repezi drumul spre primul pub. Nici nu mai conta care, nici nu mai conta ce bere urma să consum sau cât costa. Conta doar ca noua față a Angliei să repete isprava din noiembrie 2011, când a învins aceeași formație suedeză, dar într-un meci amical.
     Drumul până la „centrul comercial” al „cartierului” a fost neașteptat de liniștit. Abia dacă s-a întrezărit o mașină sau câte un trecător rătăcit, cu ale sale „beat-uri” în urechi, totul într-un aer apăsător, o atmosferă de tensiune maximă pentru băștinași. Ca statistică vorbind, era vitală o victorie a englezilor în fața Suediei, după ce primul meci, cu Franța, se terminase 1-1.
     Până să ajung în zona pub-urilor, mă gândesc să „abordez” o casă de pariuri, doar-doar văd acolo meciul în liniște, fără să fiu alarmat de vacarmul și, mai târziu, doza ridicată de alcool din sângele accelerat englezesc. Însă rămân uluit. La casa de pariuri BetFred lumea, ce-i drept, în număr de 3 persoane, se uită la curse de cai. Incredibil, câtă lipsă de patriotism. Când Terry e gata să-și lase sudoarea pe gazonul din Kiev, mai sunt câte trei „nebuni” care-s mai interesați de Crazy Legs sau Night Thunder.
     Fără inhibiții, „rup” ușa la „The Bodhran”, un pub mic, cochet, primitor, și neașteptat de „gol” pentru un meci al Angliei. Aproximativ 100 de oameni sunt gata să spargă pahare, mese și, eventual, barmani, de bucurie sau furie, deopotrivă. Remarc din start că fac notă discordantă. Sunt singurul purtător „valabil” de tricou al Angliei. Ce-i drept, model 2004, dar nici unul din pub n-are nici măcar din 1930, deci sunt mândru că „sunt” englez.
     Mă „agăț” de un Carlsberg, pentru probabil cel mai bun meci al Angliei de la acest turneu, nu?, și încep freamătul, cot la cot cu Barney. Barney este un bătrânel simpatic, trecut bine de 60 de ani, dar pe care oamenii din pub îl văd ca pe un guru al „naționalei” lui Hodgson. Toți îl întreabă ce crede că se va întâmpla, iar omul, care i-a văzut „născându-se” pe alde Carroll, Oxlade-Chamberlain sau Walcott, rememorează vremuri cu Hurst, Lineker și, ceva mai recent, Alan Shearer. Toată lumea este prietenă cu toată lumea în „The Bodhran”, fiecare bate cuba cu fiecare, iar spuma din pint-urile de bere sare voios pe mesele ticsite de pasiune.
     Centrare Gerrard, cap și gol Andy Carroll. Inutil de spus că pub-ul erupe, însă este o erupție ponderată. Nici un pint n-a avut de suferit, iar barmanii pot răsufla ușurați. Până în prezent. Barney reamintește celorlalți că Anglia a mai avut 1-0 cu Suedia și la Campionatele Mondiale din 2002 și 2006, și mereu s-a terminat nedecis. Știam asta, dar nu vreau să-i „stric” berea bătrânelului, îl las să fie felicitat de ceilalți și îmi încrețesc fruntea sperând că acum istoria nu se va repeta.
    Ei aș... nu numai că nu se repetă istoria, dar Suedia face 2-1 după minutul 60. Liniștea se așterne în pub, musca dacă bâzâie e victimă sigură. Mă surprinde calmul „purtătorilor” de sânge britanic, „come on, guys, come on, England!” se aude de prin toate colțurile. Câte un răzleț „oh, come on, you stupid fuck” când Gerrard, „motorul” echipei engleze, pasează greșit. Trăiesc laoaltă cu suta de englezi din bar, însă bate o singură inimă. Mi-am lăsat demult naționalismul de român acasă, cam de când ne-a lăsat și Danemarca în 2003 cu ochii în soare. E „now or never” pentru „supușii Reginei”, care știu că în caz de eșec, ultima partidă cu gazdele ucrainiene poate deveni doar de palmares.
     Inspirația antrenorului Hodgson, agilitatea și acuratețea noului-intrat Walcott, și momentul de magie marca Welbeck (care a înscris cu călcâiul), au adus Anglia și, implicit, „The Bodhran” în culmea extazului. 3-2 în 15 minute pentru insulari, a căror inimă a luat-o demult la trap. Ți se face pielea găină când auzi 100 de bărbați strigând „goal!” la unison, într-un spațiu închis. Nu m-am lăsat mai prejos. Vocea răgușită de după meci a stat drept dovadă. Barney, bătrânelul care a văzut sute de meciuri la viața lui, zâmbește satisfăcut. Pentru el, și pentru alții ca el, poate fi ultima victorie în fața Suediei văzută în viața asta.
     Dincolo de fotbal sunt oamenii. Dincolo de oameni este pasiunea. Dincolo de pasiune este sentiment. E drept, sunt zeci, chiar sute de milioane de oameni de pe Mapamond care nu dau doi bani pe acest sport, sau pe sport în general. Dar într-o seară de 15 iunie 2012, într-un mic pub din nordul Londrei, pentru 100 de oameni a contat doar că s-au simțit mândri că naționala lor și-a meritat sprijinul. COME ON, ENGLAND !

Pe curând...

Less thoughts, happy heart

Needless to say
  When your eyes and smile are away
Patience guides me to my fate
  Through a cold and infinite wait

Needless to speak
  About the time you turn your back
Never thought I'll be that weak
  Never thought I'm about to crack

For the promise of tomorrow
  Once we put away our sorrow
We could share our hearts and start a new
  We could live one life so true...

Liniștea unei țigări...

        ...ceea ce pentru miliarde de oameni creează dependeță, pentru mine este „independență”...

    Oamenii intră în restaurant asemenea unui fluviu sălbatic ce abia își așteaptă revărsarea. Tigăile și farfuriile nu mai contenesc să se liniștească, iar comenzile, invariabil, curg pe bandă rulantă. La mine în cap, se perindă alte imagini. La mine în inimă alții sunt oamenii care, din păcate, ies înainte să intre.
     Pe ritmurile unei anoste vieți, îmi suflec mânecile și mă îngrop în mormanul de treburi, uitând când ceasul „curge” nemilos spre orele 22-23. Numai că, într-o clipă, ceva în capul meu se rupe, un gând tulburător ia locul muncii în exercițiu, și totul devine inamic, de la farfuria de lasagna la ultimul client din blestematul restaurant. Creierul rupe tăcerea și, prin „cuvintele” ochilor, lasă să se întrevadă o furie oarbă pe sine, o răzbunare interioară pentru ceea ce am crezut și încă mai cred alungat departe-departe.
     Profit de un moment de apatie al stării de spirit și evadez într-un loc surd. Scap într-o „cameră” ternă unde câteva zeci de trecători îmi sunt martori. „Răpesc” o țigară de la un coleg și mă prefac în cel mai mare fumător în viață de până cu o zi înainte. Am fugit mereu de țigări, alcool și tot ce e nociv pentru mine însumi, însă acum simt că alții sunt factorii care mă distrug fără milă.
     M-am retras pe o scară din împrejurimi, bucurându-mă de compania celei care până cu câteva minute înainte îmi era cea mai antipatică invenție de pe planetă. Mă simt mai singur ca niciodată, dar fumul pe care-l plimb până-n plămâni și retur mi-e cel mai bun „sfetnic” în acest moment. M-am autoevaluat pt a mia oară în acest răstimp și am tras concluzii peste concluzii. Dar nici una care să dea cheia spre ieșirea din acest colaps psihic de care mă „bucur” de ceva timp încoace.
     Trag cu simț de răspundere din cel „trabacioc” și nu mă întreb nicio clipă de ce fac asta, ci cum de am ajuns să recurg la acest viciu temporar. Sunt prea măcinat de timp și de probleme pentru a găsi astfel de răspunsuri, sunt prea secat de idei pentru a căuta fraze, sunt prea obosit pentru a mă reinventa. Și, în plus, trebuie să mă întorc la treabă...

Pe curând...

Răsărit de amărăciune

          ... câtor șocuri poate rezista o inimă ? ...

    Croitu-mi-am drum prin nesfârșitul lan de zâmbete, care de care mai false, prin oceanul de cuvinte frumoase, care de care mai ademenitoare. Lăsatu-mi-am sufletul în „brațele” unei alte năroade conștiințe, în grija unei alte priviri pătrunzător de sinceră și frumos de pătrunzătoare. Abandonatu-mi-am orice coșmar avut până în acea zi, și trăitu-mi-am intens fiecare clipă din cele pe care fata cu sentimente de porțelan mi le-a permis, din cele pe care ea, conștiința năroadă, s-a sfiit să le însoțească.
     Nu mă mai lovisem de ceva vreme de plafonul unei iubiri, devenite o adevărată nălucă pentru mine. Poate am crezut și poate cred prea mult într-un optimism searbăd, pe care nu-l poate „vindeca” nici măcar cel mai reușit „exemplar” al sexului frumos. Sigur nu azi. Încet-încet, aleg să mă strecor cu șapca-mi din dotare trasă peste „felinare”, și nu pentru a-mi da importanță, ci pentru a nu se vedea găurile din sufletu-mi pe cât de selectiv, pe atât de încercat.
     Mi-am făcut iluzii. Am născut deziluzii. Am continuat să galopez ca un cal de curse înnebunit de succes spre un „trofeu” imposibil de atins, spre acele clipe atât de accesibile unor neaveniți, spre caldul sentiment insuflat de persoana care, necontenit, te așteaptă cu brațele deschise în miez de noapte.
     Alerg. Nu mai e o noutate. Dar, la sensul figurativ al termenului, fac referire la zâmbetele false pe care le afișez zilnic în speranța că, într-un sfânt ceas, va apărea cineva demn de meritele unui surâs adevărat. Îmi continui parcursul acestor zâmbete false ziua ce aduc lacrimi adevărate noaptea, ce aduc deziluzii în loc de mângâieri, ce aduc ploi în loc de soare... „vremea” tipic londoneză.

    Pe curând...

Good bye good friend, welcome back loneliness...

         ...unul din puținele momente când îmi doresc ca timpul să treacă repede este atunci când un prieten îmi închide ușa pe dinafară...

      Arhicunoscuta vorbă din popor „ce-i frumos trece repede” și-a mai consumat un episod pe cât de scurt și frumos în curgerea sa, pe atât de trist la încheiere. Uneori viața este nedreaptă, uneori visele par prea scurte, uneori suntem prizonierii unui „asta e” extrem de hulit de subsemnatul. Rămâne acea resemnare și acel zâmbet sincer din interior că totuși nu sunt singur printre cele 7 miliarde de suflete de pe Mapamond.
     O prietenie curată, sinceră și greu de explicat în cuvinte și-a regăsit actorii după 9 luni de credință, suferință și dor interminabil. Soarele a răsărit pe străzi demult uitate, pe alei nebătătorite în, poate, cea mai grea perioadă din viața mea de până în prezent. Dar, implacabil și, din păcate, (parcă) mai rapid decât de obicei, clepsidra s-a golit nemilos lăsând în urma sa o minte și un chip resemnate, deoparte, și o inimă trisă de cealaltă parte. Lacrimile stau mărturie.
     Despre buna mea prietenă, Cornelia Pălăduță, numai cuvinte de laudă. Acest mix splendid de frumusețe, inteligență și naivitate extrem de bine ponderate o face pe această fată să fie mereu specială în ochii și în sufletul meu. A marcat cu „capitals” și un proeminent tuș negru ultimii trei ani din viața mea, încât dacă ar fi să fac ierarhii imaginare cu toți prietenii adevărați pe care-i am, ea ar fi cap de listă.
    Rândurile ce urmează vor fi vecine cu banalitatea pentru mulți. Pentru mine însă, timpul scurs în ultimele două săptămâni va fi pus pe panoul capodoperelor rare cărora le-am fost martor. Cornelia m-a vizitat 12 zile. O perioadă aproape „infinită” de așteptare până la clipa revederii, și-a văzut sfârșitul pe 2 mai, când la terminalul 4 al aeroportului Heathrow, ea, cea mai bună prietenă, m-a îmbrățișat după 9 luni de cyber-comunicare. Peste așteptările amândurora acest mic sejur al domnișoarei a fost foarte colorat, plin de aventuri și de momente relativ extreme. De la zâmbetul sincer și sclipirea ochilor la vederea celebrului Tower Bridge sau a căprioarelor din Richmond Park la nervii provocați de un văr obscur și limitat sau a insectelor nedorite ce au animat câteva din nopțile ei londoneze, Coco a știut să evidențieze cu charisma-i specifică acest concediu unic.
     Fascinată de mica dar grandioasa ceremonie pe care i-am organizat-o de ziua ei, împreună cu un prieten comun foarte bun, Așil, Cornelia s-a ridicat la înălțimea metropolei ce i-a fost gazdă în această perioadă destul de neprietenoasă din punct de vedere meteorologic. National History Museum, Science Museum, British Museum, Imperial War Museum sau Royal Airforce Museum au fost bifate de domnișoară, lăsându-i amintiri de neuitat și dorința de a reveni cât mai curând. Cele peste 10 mii de fotografii realizate de al ei D90 reprezintă dovada.
     Gândurile de mulțumire pentru că mi-a onorat invitația și pentru că mi-a colorat din nou viața așa cum știe numai ea să o facă, i le adresez, pe acest drum „criminal” de peste 2600 km, și totodată îi aștern din nou, cât mai curând, „covorul roșu” ce o va reprimi în capitala patriei lui Shakespeare.
     Rămâi cu bine, dragă Coco !...

Dar pentru Dar

       ...un simplu „La mulți ani”, pe cât de sincer și călduros ar părea, îngheață în fața omului adevărat din tine...

            Măsurăm zilele în reușite sau în necazuri, luăm pulsul nopților prin visele dragi sau coșmarurile ce ne însoțesc creierul adormit, și călcăm apăsat când știm direcția bună în viața de zi cu zi. Se uită, însă, de cele mai multe ori, a se cerne prin sita vremii toate acele persoane ce cariază prezența noastră printre muritori, acele ființe care „ființează” aidoma buruienilor prin cereale, acea pleavă de care ne putem lipsi extrem de ușor.

         Între un gând melancolic și o treabă de „securist” prin supermarket, între o disensiune, de acum proverbială, cu părinții și un meci de FIFA, printre rarele „mărgele” de pe „salba bogat de săracă” de prieteni, cum îmi place să o numesc, te-am așezat pe tine, Cornelia, cap de listă. Sita vieții mele a cernut multe persoane în decursul anilor, puține au rezistat „lângă” mine, deși nu-s deloc capricios sau urât mirositor. Am încercat să așez prietenii de soi pe soclul cel mai înalt, am vrut să le mulțumesc pentru prietenia lor adevărată așa cum am știut mai bine. Tu ești unul dintre ei, tu ești acel „dar de la Dumnezeu” al prieteniei supreme.

            Prin naturalețea, inteligența, frumusețea și, uneori, naivitatea ta, m-ai cucerit în ultimii 3 ani și m-ai ajutat să trec peste clipe foarte grele sau mi-ai deschis ochii la timp înainte să-mi fac alte momente și mai dificile. M-ai învățat cum să zâmbesc cu poftă chiar și atunci când soarele arzător ne topea cu tot cu role. Mi-ai redat încrederea în clipe când nu credeam că mai e vreun om capabil să mă ajute. Ne-am dat „palme” reciproce până la supărări crâncene – la sensul propriu – și am străbătut furtuni în urma cărora alții abandonau demult „nava”. Prietenia a rămas verticală și pentru asta îți voi mulțumi mereu.

           Îți mulțumesc că îmi faci viața mai bogată în fiecare zi, îți mulțumesc că îmi aduci liniștea și sfaturile atât de necesare asemenea unei surori mai mari și mai înțelepte. Îți mulțumesc că-mi insufli inspirație în timpi de expunere scurți dar privind în viitor cu aperturi uriașe. Îți mulțumesc că, pentru al patrulea an consecutiv, îmi dai ocazia să îți zic „La Mulți Ani” sănătoși și plini de oameni cu suflete adevărate !

            Respect etern, Cornelia Pălăduță...

Dansând cu visele

         ...lumea culorilor este descrisă de un sentiment...iubirea este cel mai colorat sentiment...

    N-am căzut în vreun amor abisal și nici nu cred că prea curând o voi face. Nu m-a săgetat vreun Cupidon, dimpotrivă, încep să cred că dacă așa ceva ar exista măcar în vreun subconștient, eu i-aș fi cel mai mare dușman. Dar vreau să încep să cred în altceva ce ține de subconștient: visele. Le întâmpin în fiecare noapte, le plimb prin autobuze în fiece zi, le port în suflet în orice secundă.
     Nimic neobișnuit faptul că gândurile m-au furat din nou în timp ce îmi croiam încruntat un nou drum spre job. Le-am regizat în așa fel încât la capătul lor să am dorința, dar mai ales curajul să fac măcar cel mai infim pas. Scenariul pare reprobabil, întrucât mereu am avut sâmburele fericirii în mână dar n-am știut cum să-l gestionez. Ele, gândurile, m-au dus către acea entitate ce stârnește intrigi nebănuite. Către acel suflet care se merită a fi cunoscut. Către acea frumusețe care se afișează sub negura opacă a rutinei zilnice ce pare a rugini și cele mai fragede și energice persoane.
     Mă prind în această horă haotică despre care nu știu ce final va avea, despre care n-am auzit vreun alt „cuprins” paralel în poveștile altora. Dansez cu visele de a o cunoaște, țin ritmul vieții ei palpând pulsul cu un salut sfios dar contondent. Țin evidența sunetelor ce-i descriu trăirile și inima, și totodată, îmi sprijin speranțele în clipa când, măcar pentru o secundă, vom fi noi doi și ne vom zâmbi.
    Grațiosul și inocentul ei zâmbet mi-l pun ca destinație la un drum mai întortocheat ca niciodată. Dar ceva îmi spune că va merita. Ceva din interior îmi insuflă încredere. Cifrele par a ne fi favorabile. Dar mă opresc cu supozițiile aici, rămân cu concretul viselor ce îmi țin companie... răsăritul este aproape.

Inimă ascunsă

         ...n-am știut cum să te găsesc... acum că te-am găsit nu știu cum să te cuceresc...

     Rebelele secunde zboară trasând linii amare peste o zi din cale afară de capricioasă. Mă anim la citirea unui mesaj, mă animă o melodie, zburd dintr-o rigiditate proverbială la vederea fotografiei tale. Sunt inundat de un fior de „cum ar fi să...”, iar lucrurile ce odată păreau descrise doar de picături de ploaie par a-mi zâmbi.
     Despart lumi paralele, gânduri și gesturi demult uitate cu un mesaj. Apropii într-o clipită o inimă pe care n-am ascultat-o niciodată. Temporalitatea nu mi-a permis. Distanța nici atât. Curm ploaia rece și sâcâitoare cu un zâmbet șugubăț, șmecheresc, bazat pe presupusa ta încântare. Dată, evident, de o cântare.
     Un drum banal spre serviciu, ce are ca destinație finală o altă noapte plină de frustrări, capătă un nou înțeles când simt din plin versul „e fa male quando dici che stai male e non sto con te” („e rău când zici că ți-e rău și nu sunt cu tine”). Secundei rebele despre care știu că nu se va întoarce vreodată i-ai dat culoare. Fără să știi, ai colorat și continui să colorezi o inimă. Îmi doresc ca acel drum, acea ploaie, acea temporalitate să aibă capăt de linie sufletul tău...
     Cu drag...

929 pe 636 - a doua parte

     Tessa Sanderson ne pune în mișcare cu un „Go!” extrem de motivant. Pașii, care la început par lenți și previzibili, au darul de a păstra energii, uneori nebănuite. Cum nu era de ajuns că ajunsesem la start la spartul târgului, colac peste pupăză, îmi lăsasem „benzina” tempoului în geanta amicului ce m-a însoțit. Acel Samsung „Peeble” care-mi este partener de orice drum de vreo 2 ani încoace nu putea lipsi tocmai acum. Într-un adevărat „Stan și Bran” al alergării l-am „recuperat” și viața devenea alta în aceste condiții.
     Coatele dau vânjos „la rame”, pașii se întrepătrund într-o pădure fremătândă, iar veșmintele participanților, spre surprinderea mea, sar mai puțin în evidență. Nu același lucru pot zice despre un băiat extrem de ghinionist, „dotat” cu tricoul echipei de fotbal West Ham și pe care am pus ochii ca pe cel mai mare dușman, demn de depășit din start. După mai puțin de 500 de metri respectivul avea o întindere de mai mare frumusețea lăsându-mă extrem de intrigat privind aptitudinile mele mental-diabolice.

                            

     Trec borna kilometrului 2, într-un rezonabil timp de 13 minute, iar pe lângă mine „zboară” un chinez „înarmat” cu o făclie olimpică din plastic și pe care o ținea la rang de trofeu în plină alergare. După mai puțin de 300 de metri apoi deja se odihnea... apoi iar a luat-o din loc într-un sprint ieftin ce n-a durat mai mult de 500 de metri. Ciclul s-a mai repetat de două ori până când rezistența mea și a altora l-a lăsat cu tot cu făclie mai prin spate.
     Odată cu apropierea jumătății traseului, cursa devine accelerată. În sens invers trec „coloșii” alergatului, doi tipi de culoare ce par pe Duracell, fără suflu, mecanic și extrem de eficienți. Într-o viteză debordantă pentru kilometrul 5, demnă de alergări pe suta de metri, cei doi au format de departe un tandem câștigător în final, primul fiind Mehretab Soloman, cu un fantastic timp de 28'24''. Cu un așa timp poți visa lejer la o cursă-spectacol la un semi-maraton.

                                    

     Drumul Greenway din zona West Ham, ce avea borna de 5 km, mi s-a părut cel mai bun loc în a-ți testa aptitudinile, întrucât alergătorii se întorceau într-un „ac de păr” și treceau apoi pe lângă ceilalți din urmă. Pentru cei ce se duceau, inclusiv pentru subsemnatul, era extrem de frustrant să vezi câți sunt în fața ta și trec la un pas de tine, în sens invers. Acum a fost momentul oportun pentru a-mi analiza și mai bine adversarii. Alături de sute tineri (până-n 30-35 de ani) erau zeci de persoane cu păr alb sau chiar supraponderale, ce deși erau depășite fără probleme, nu cedau. Un concurs nu înseamnă mereu să câștigi, participarea, dar mai ales terminarea unei întreceri, fiind mult mai importante. Admir și îmi dau jos pălăria în fața unor persoane care luptă cu toate puterile să alerge toți cei 10 km în ciuda diferitelor obstacole puse de viață.
     Pe ultimii 2 kilometri am decis să accelerez. Deja pierdusem noțiunea timpului, cu atât mai mult a locului din clasament, însă eram conștient că ținusem cronometrul sub o oră, întrucât traseul nu a prezentat zone dificile. Singurul deal mai serios de urcat a avut 200 de metri și era la kilometrul 4, când oboseala nici nu era resimțită. West Ham Park este minciună pe lângă Hendon Park din acest punct de vedere. M-am luat „la trântă” cu un tip de culoare cu 1 kilometru înainte, tachinându-ne reciproc, depășindu-ne iepurește unul pe celălalt. Ulterior a cedat, poate și din cauză că pe ultimii 500 de metri m-am hotărât să dau sufletul din mine, într-un sprint pe ritmul piesei „Communicate” de la ATB, ce a lăsat în urmă câteva persoane, sprint ce mi-a oprit în cele din urmă cronometrul la 55'22'', și m-a clasat pe poziția 636 din 948 de alergători, sprint ce mi-a dat satisfacția unei munci de câteva luni: obiectivul de a scoate timpul sub o oră pe zece kilometri fusese atins.

                                             

      O experiență de neuitat din toate punctele de vedere, de la luarea deciziei de a participa, la antrenamente, la ultima săptămână când am fost sâcâit de o bătătură în talpă urâcioasă, și în cele din urmă la concursul propriu-zis... totul s-a înscris într-un tipar pe care-l vreau repetat cât mai curând.
     Mulțumesc tuturor celor care m-au susținut într-un fel sau altul !

                                        

929 pe 636 - prima parte

          ...atingerea unui obiectiv este atingerea satisfacției supreme...

                                   

     O experiență de neuitat. Un vis realizat. O mare de oameni, dar doar eu „plutind” pe ritmuri ATB. Un traseu neașteptat de ușor. Și un finish cu zâmbet larg. În Duminica Paștelui nu puteam să-mi fac alt cadou mai frumos. Alergărilor prin zăpadă la -5 grade Celsius de după ora 22, săptămânilor în care am adunat oboseala cu lopata pe traseul job-casă-antrenamente și dorinței nebune de a-mi depăși limitele măcar cu un pas, le-am aflat rezultatul puțin după ora 10, când unii abia fac ochi după încă o noapte pierdută în club sau prin alte locuri obscure ale Londrei.
    După tradiționala Înviere în care am cumulat laolaltă toți nervii strânși în ultimele luni, a urmat punctul culminant al acestei frumoase călătorii. Alergătura a început de la prima oră a dimineții când, deși am izbutit performanța să mă trezesc la ora 7 în zi când nu muncesc, am fost foarte aproape să pierd startul. Susținut „fizic” de unul dintre bunii prieteni, pe care l-am chinuit de asemenea, punându-l să sară din pijamale la aceeași oră matinală, dar și „psihic” de alți amici cel puțin la fel de valoroși, am traversat Londra cu „centralul” până-n Stratford, în ceea ce avea să se dovedească a fi o cursă mai palpitantă decât cursa propriu-zisă.
     Zona Stratford, situată în estul capitalei britanice, urmează să fie inima Mapamondului în această vară, datorită Jocurilor Olimpice. O zonă muncitorească, ce amintește lejer de locurile românești de dinainte de 1989, Stratford cuprinde printre altele și celebrul cartier West Ham (având stadionul echipei cu același nume), Westfield - unul dintre cele mai mari mall-uri din Europa, dar și noul stadion olimpic. În apropierea acestui stadion este West Ham Park, locul de desfășurare al concursului mult-așteptat.

                                 

      Ieșirea de la metrou și căutarea drumului spre acest parc mi s-a părut provocarea zilei. O stație de metrou cu câteva ieșiri, extrem de complexă, un fel de mini-aeroport, ne-a dat de tot peste cap, bulversată fiind și o altă concurentă, vizibil agitată de perspectiva ratării startului. Scăpat din negura drumurilor întortocheate spre parc, mi-am ocupat locul în blockstart exact când Tessa Sanderson (o fostă mare atletă britanică) ne ura „succes”...

     Va urma: cum se fabrică visele, cu cine mi-am împărțit „coatele”, despre timpi fabuloși ca iluzie și cum e să te simți Usain Bolt ca să câștigi 3 locuri într-un clasament cu 948 de oameni...

                      

Pentru demnitate !

          Dragi prieteni,

     După o îndelungă așteptare și „nemuritoare” secunde de numărat, a sosit ziua Z. Coincidență sau nu, semn divin sau o zi care oricare alta din calendar, data concursului la care particip se suprapune cu Sfânta Sărăbătoare Pascală. Am numărat kilometri, pași, am contorizat timpi, tempou și chiar am luat la bani mărunți locurile prielnice alergării. Acest sport, pe cât de simplu de practicat, pe atât de multe emoții aduce, mai ales când ești pus în fața unui eveniment, fie el și minor, așa cum este acest Newham Classic 10k.
     Săptămâna Mare, ce m-a întâmpinat cu ceva ghinioane la acest palier al vieții, pare a se încheia ascendent. Un extraordinar succes repurtat de echipa favorită F.C. Liverpool în semifinala Cupei Angliei, contra rivalilor de la Everton, vreau să fie preludiul unei duminici de neuitat. După 17 octombrie 2010, când am simțit împlinirea unui alergător, care la 95 de kilograme termină un semi-maraton, vine 15 aprilie 2012, când, ceva mai „light”, vreau să fac istorie... pentru mine, pentru sufletul meu, pentru demnitatea mea !
     Probabil îmi veți zice că fac mare caz dintr-o simplă cursă de 10 kilometri, că o divinizez de parcă ar fi un maraton. Poate ați avea dreptate pe undeva, dar argumentul meu stă în faptul că orice cursă, chiar și de 100 de metri, trebuie tratată cu seriozitate, respect, dăruire și cu realism. Sunt realist că mâine nu voi câștiga. Dar celelalte trei atribute enumerate mai sus reprezintă ancora mea ce-mi ține gândurile și speranța legate de faptul că îmi voi doborî un record personal: sub o oră pe 10 km.
     Tuturor acelora care au apreciat cuvintele ce au compus acest blog, tuturor acelora care mă susțin așa cum pot și tuturor acelora ce cu adevărat îi pot trece în salba bogat de săracă a Prietenilor, vă „dăruiesc” o urare caldă de Paște, să aveți parte de bucurii, liniște sufletească, putere de a trece peste necazuri, și îmi doresc ca și după ziua de mâine să „numărăm” împreună kilometrii de cuvinte și de sentimente ce le voi așterne aici.
     Vă mulțumesc, dragi prieteni !

Săptămâna Mare - Road to West Ham - Part 2

        ...ce începe prost trebuie să se termine bine...

     Am intrat avântat, galopând și pâlpâind de speranță în cea mai așteptată săptămână de până acum din anul curent. Mă simt extraordinar de bine, în formă atât fizic cât mai ales psihic, am reușit să-mi echilibrez meniul din ultimele săptămâni, asta deși n-am devenit „ierbivor” peste noapte. Pur și simplu am renunțat la mâncărurile relativ grele după ora 19, deși tentația este extrem de mare lucrând în restaurant. Am dat deoparte dozele de 0.33 de Cola luate „moka” din același loc și am găsit în acest concurs un bun prilej de a-mi îmbogăți cunoștințele culinare cu alte două tipuri de salate.
     Săptămâna trecută, spre rușinea mea, am șomat teribil, în principal din cauza oboselii. Am trecut în revistă doar un singur antrenament de 6 km, extrem de puțin având în vedere năzuințele mele. Cu cele două rânduri de echipament venite la timp pentru acest eveniment, dar și cu bucuria primirii prin poștă a numărului de concurs (nr. 929), alergările din această săptămână au curs anevoios spre rău. Cea de luni, de 6 km, s-a încheiat cu un timp foarte prost (aproape 50 de minute) și cu destulă sudoare lăsată în Hendon Park, iar antrenamentul de astăzi s-a dovedit a fi un fiasco total. Într-o alergare de 8 kilometri, am fost „eu” în primii 6000 de metri, după care o bătătură teribilă m-a încetinit vizibil, finalul de sesiune fiind cu scrâșneli de dinți.
     Clar, este Săptămâna Patimilor, aș fi mers o „tură” pe la biserică dacă aș fi știut unde merg românii pe aici la un lăcaș de cult „dedicat” ortodocșilor, păcatele parcă mi se arată cu degetul exact când nu trebuie. Cert este că până duminică nu mai alerg deloc, nu mai e loc de riscuri, experimente sau alte invenții. Spun Tatăl Nostru și îmi pun încrederea în puterea mea psihică de depăși cu capul sus o astfel de întrecere.

Mirajul câștigului facil - partea 1

          ...într-un minut casinoul te face din om neom...

     Se zice că banul este ochiul dracului iar casinourile sunt casa lui. Nimic departe de adevărul acestei expresii am întâlnit în urmă cu două nopți. O aventură demnă de așezat pe soclu pentru standardele mele, patru ore în care drumul de la cerșetor la rege și retur a fost străbătut pe nerăsuflate.
     De asemenea, o altă vorbă din popor zice că „în viață trebuie să încerci de toate”. Iar Londra se mulează perfect pe aceste cuvinte, oferind absolut orice îți poftește inima, pentru absolut orice buzunar. Nu există extreme, nu există complexe, nu există timiditate, nu există scrupule, iar pe alocuri, nu există maniere. Închizi ochii și treci printr-o experiență din care tragi ce-i mai bun și conștientizezi distanța milimetrică a glonțului ce ți-a șuierat pe la ureche sau îți iei viața la mișto și o tratezi ca pe o mână la Blackjack.
     Seara nepereche de plictisitoare în care m-am afundat marți la serviciu a avut un final pe cât de neașteptat, pe atât de pasionant. Cu doi colegi, un evreu și un albanez, cu care de altfel mă înțeleg mai bine când nu știm unul de celălalt, s-a căzut de acord să „facem o bilă” după un program extenuant de plictisitor. O marți seară ce se voia a fi prologul unei zile libere pe care o așteptam ca pe pâinea caldă, avea să se transforme într-o aventură de povestit la nepoți.
     Colindând vreo jumătate de oră prin împrejurimile locului de muncă alături de cei doi, am tras concluzia că, fiind marți noapte, nicio șansă de bilă, bere sau orice altceva decent de distracție. Așa că am trecut la ceva „indecent”: casinoul. Pentru mine prima experiență, pentru ei tot prima, dar în ultimul an.
     După ce la intrare ți se iau toate detaliile din pașaport (sau permis auto) și adresa actuală, ți se face o fotografie cu camera de filmat de la recepție, apoi ești bun de „biban”. Adică de făcut conturile groase gazdelor, de altfel, extrem de amabile și serviabile. Ți se înmânează un permis de membru, care nu știu ce facilități oferă pe viitor, dar care îți dă posibilitatea să faci cunoștință cu lumea posesorilor de bani, sau a oamenilor fără cap, mai pe scurt.
     O sală destul de mică se prezintă ca „antreu” plină cu „păcănele” și rulete electronice. Aici nu prea se înghesuie lumea, pesemne că banii groși nu se fac niciodată aici (sau nu se pierd atât de mulți). Trecând în „compartimentul” următor, ne întâmpină o tipă ce nu se ridica la standardele fizice „impuse” de un casino. A stârnit zâmbete cu vocea enervant de subțire cu care dorea să ne invite la barul din dotarea casinoului și am trecut-o la secțiunea „să zâmbim înainte să plângem”.
     Poate câțiva din cei care vor citi postarea cunosc deja, alții poate nu. Cert este că lumea din interiorul unui casino este extrem de calmă dar agitată totodată, extrem de consumată de fapte, dar agilă la orice arătare a unei cărți sau număr norocos. Hainele de pe „dânșii” par făcute doar pentru prezentări de modă, par de unică purtare, doar în casino, haine acoperite cu parfumuri scumpe de-ți dă impresia că înoți într-o sticluță de Hugo Boss sau Paco Rabanne. Noi, cei 3 care parcă venim din altă lume (deși unul dintre colegi deține mai mult sau mai puțin un restaurant) facem abstracție de ce vedem și căutăm cât mai rapid să ne infiltrăm la o masă cu „intrare” ieftină. Recomandările pentru un câștig rapid și cât de cât consistent sunt îndreptate spre poker.
    
     În următoarea postare: cum e să bați dealer-ul la el „acasă”, cum să te crezi cocoș în patria vulturilor și ce-ți poate face o femeie care știe meserie... va urma.

Hendon Park - Fabrica de kilometri

           ...în pregătirea unei curse, locul sfințește atletul...

     
     Pentru că au mai rămas puțin peste 3 săptămâni până la întrecere, abordarea de pe „ultima sută” reprezintă oarecum cheia reușitei. Strategia, tehnica, pregătirea mentală pentru un asemenea eveniment se pot dovedi inutile în ziua concursului dacă ele nu au fost prelucrate într-un mediu cât mai propice. Alegerea locului de desfășurare a antrenamentelor este la fel de important ca modalitatea în care ele sunt efectuate.
     Fiind un sport care necesită foarte mult consum de oxigen, și pe o durată lungă de timp, spațiul alocat alergărilor trebuie să fie cât mai „aerisit” posibil (fără surse de poluare în jur), cât mai departe de stres (cu cât mai puțină lume de ocolit, cu atât mai bine) și, pe cât posibil, variat (pentru a ține la distanță plictiseala dată de eventuala învârtire într-un cerc). Nici alergatul pe bandă, în sală, nu este de lepădat, dar, din multe motive lesne de înțeles, este infinit mai bună practicarea acestui sport în aer liber.
     Botezul l-am făcut la jumătatea lui august 2011, la două săptămâni după aterizarea mea pe plaiuri britanice. Hendon Park, căci despre el urmează să scriu în următoarele rânduri, este o mică bijuterie naturală aflată în sânul unui meleu de comunități: evreiești, indiene și, pe alocuri, britanice. Cu cele 12 hectare afișate ușor în pantă, o mică terasă (Hendon Caffe), câteva spații de joacă (terenuri de tenis, baschet, imaș pentru pasionații de fotbal) și un excelent de bine gândit loc de joacă pentru copiii de până la 8-10 ani, toate făcute, dar mai ales întreținute, cu bun gust, Hendon Park se dovedește a fi de departe un foarte bun loc pentru pregătirea unui concurs de alergări. De altfel, în 2009/2010, Hendon Park a primit distincția Green Flag din partea Departamentului Național pentru Comunități și Administrație Locală în Marea Britanie, întrucât a bifat principalele criterii pe care trebuie să le îndeplinească un parc aici: un loc ospitalier, care să ofere confort și siguranță, sustenabilitate, conservare și în care să fie implicare din partea comunității.

     În formă dreptunghiulară, parcul oferă 1.5 km de drum, foarte curat, cu diferite nivele de dificultate. Exceptând cărările ce-l străbat în interior, și pe care rareori le-am „petrecut”, parcul pare a fi un cumul de terenuri de fotbal puse cap la cap. Departe fonic de traficul „nervos” de pe autostrada Hendon Way, ce, geografic, este la doi pași, populat mai mult de veverițe și păsări decât de oameni, Hendon Park are toate ingredientele unui loc aproape perfect pentru pregătirea în tihnă a kilometrilor ce vor veni.
     Lățimile acestui dreptunghi sunt „brodate” de străzi liniștite, pe care abia dacă auzi trecând câte o mașină. Aceste bucăți de parc sunt părțile minore ale traseului, locurile de exersat sprinturi sau de relaxare, după caz. Latura de est se află în pantă, o alergare liniștitoare la vale, de relaxare, însă pe partea cealaltă, pe vest, se urcă (la începutul dealului ușor abrupt) lin, paralel cu Northern Underground Line, linie aflată practic la 10-15 metri de respectivul drum. Parcul este cotat ca Rezervație Naturală Locală și din acest motiv (pentru că linia de Underground se învecinează cu el).

 

     Singurul lucru care mă afectează direct, și pe care-l privesc ca un mare defect al tuturor parcurilor din Londra, este acela că noaptea nu sunt luminate. Bineînțeles, iarna, după ora 16, orice activitate se practică doar la lumina lunii. Atunci traseul era altul, evident.
     O izbândă, fie ea și personală, se pregătește din timp, iar munca depusă prezintă o satisfacție mai mare la sfârșit. Însă, mediul în care succesul este preparat își va trage mereu partea leului... sau a lirei, după caz.

Despre un clasic... Road to West Ham - Part 1

           ...pentru mine, o oră de alergare este comparabilă cu o oră de orgasm pur...

     Mulți știu că în fiecare zi aduc sportul la rang de religie, din orice perspectivă l-aș privi. Însă puțini știu că unele discipline le practic cu o seriozitate și o rigurozitate demnă de profesionalism. Fără nici cea mai mică umbră de laudă, subliniez faptul că punerea în practică a sportului a reprezentat pentru mine mereu o provocare, o descoperirea a calităților sau defectelor fizice, a dezvoltării mentale și a forțării limitelor. Pentru mine sportul mereu a însemnat un mijloc de autoeducare.
     Viața, prin multiplele ei ramuri, mi-a oferit până acum nenumărate șanse să-mi încerc „mâna” la diferite sporturi: fotbal, tenis (de câmp, dar mai ales de masă), badminton, patinaj, ciclism sau handbal (mai ales în școala generală) dar toate la nivel amator, sau mai jos chiar. Însă nimic nu am luat vreodată mai în serios cum am luat alergatul. Pe cât de simplu pare acest sport, pe atât de complex se dovedește a fi.
      Totul a început în toamna lui 2009. Până atunci obișnuiam să alerg ocazional, având în vedere că mișcarea principală o făceam jucând fotbal în weekend-uri sau cu diverse ocazii, alergatul era la rubrica „și altele”. Până când, într-o zi, am hotărât să fac mai mult de atât. Am decis că ar fi mai provocator dacă aș alerga într-un cadru organizat, cât de cât. Gând la gând cu bucurie, cum se zice, în acea perioadă am întâlnit și un articol dintr-un ziar local despre un fost coleg de breaslă, Cezar Amariei, care participase la primul său maraton. M-am pus la punct cu pașii urmați de el în pregătirea unei întreceri de o asemenea anvergură și am trecut la rândul meu la treabă. Primul obiectiv a fost semi-maratonul internațional de la București din 17 octombrie 2010.
     După o vară extrem de propice antrementelor și o rigoare demnă de cazarmă (cu treziri constante la 7 dimineața și regim alimentar aproape strict) am izbutit să mă pun la punct în 10 săptămâni pentru a lua startul la acest eveniment sportiv. N-a mai contat și nu va conta vreodată pentru mine locul (395) sau timpul obținut (2 ore și 36 min) la acest semi-maraton; esențială a fost experiența în sine, abordarea fizică dar mai ales psihică a unui asemenea concurs, întrecerea cu tine însuți. Medalia acordată celor care au terminat cei 21.09 km stă drept dovadă a faptului că am bifat toate cele enumerate anterior.
     Viața s-a scurs implacabil și, din păcate, n-am reușit să mă mai înscriu la altă întrecere (atât din cauza timpului, dar și din cauza pregătirii precare) până la începutul acestui an. Mi s-a ivit însă ocazia alegerii unei curse de 10 km (așa de încălzire cum îmi place să zic) ce va avea loc pe 15 aprilie. Curiozitatea este cu atât mai mare cu cât alergarea va avea loc pe tărâm străin pentru mine.
      Voi încerca de astăzi, cu 27 de zile înainte de startul acestui concurs numit „Newham Classic 10k”, să țin o evidență a antrenamentelor, mai mult personală, dar dacă cineva urmărește ca fan acest lucru, nu-mi rămâne decât să mulțumesc.
      Timpul liber extrem de scurt și de prețios mi-a permis să acord atenție prea puțină antrenamentelor în ultima perioadă. Greu mai reușesc să strâng 15-20 de km alergați săptămânal, dar acum voința este cea care va prima, cel puțin până pe 15 aprilie. Am lăsat în urmă sesiunile de 8-10 km alergați în urmă cu 3 săptămâni, și m-am concentrat pe acumularea de rezistență pe distanțe scurte 4-6 km. Obiectivul propus pentru această cursă este scoaterea unui timp de sub o oră, chiar și cu o secundă, aș considera-o o performanță.
     Cei 4 km de astăzi au fost de bun augur... cred că dacă mai așteptam până luni deveneau anevoioși. Mi-am pregătit bine temele și organismul a răspuns satisfăcător unui traseu destul de incoerent cu zone de deal și vale destul de pronunțate. După o zi istovitoare la muncă și un somn pe care-l vreau de minim 7 ore, urmează mâine 6 km cu target „sub 44 min”. Un clasic mă așteaptă, clasic mă pregătesc. Un hobby, o evadare din rutină, o relaxare psihică, o metodă de a fi doar cu tine însuți și de a nu te plictisi: clasicul alergat.

Pe curând...

          Într-o zi vine un moment când trebuie să fii doar tu cu tine însuți... a venit acea zi !

     Bucurii sincere. Stârnesc deoparte și de alta a prietenilor adevărați și a ipocriților din jurul meu diferite reacții începând cu această zi, începând cu această postare. Sătul de a mai aștepta capătul tunelului, și implicit luminița ce ar schimba (probabil) cursul unei vieți monotone, trag puțin pe dreapta pentru a prinde din nou acea răbdare izbăvitoare. Opresc motoarele unui optimism imperturbabil într-o trecută vreme, și dau drumul unui somn pe care, de ce să mint, acum îl vreau cât mai lung.
     Niciodată n-am trecut prin atâtea decepții pe „metrul” pătrat, prin câte am trecut în ultimele 2 săptămâni, mai ales în plan (senti)mental. Inutil să detaliez, inutil să arunc cuvinte ce pe unii ar durea poate nemeritat, inutil să mai bat la cap oameni care, nu-i așa, au și ei problemele lor cum am și eu problemele mele. Poate, pe alocuri, sunt inutil eu însumi, sau, ca să nu fiu chiar atât de dur cu mine, n-am știut să fiu pe cât de util a trebuit din diferite puncte de vedere.
     Am obosit să mai argumentez și să mă gândesc la ceea ce credeam utopic că va da un sens „alergăturii” mele prin acest labirint străin, departe de casă. Am devenit prea nerăbdător și îngrijorător de nepăsător față de cei care nu-mi vorbesc privindu-mă în ochi, față de acele chipuri nevăzute dar din cale afară de „sincere”, față de vise neîmplinite. Am tras singur sforile pentru un viitor în și mai multă liniște, dar nu în blazare, în și mai mult „somn”, dar nu în pesimism.
     O vreme nu voi mai exista. Pentru nimeni. Decât pentru casă și pentru cei ce implică serviciul. Regret decizia față de persoanele care nu merită asta, ele se cunosc care sunt, dar nu regret, și îmi pare rău că nu mă lasă inima să fac mai mult, față de cei ce merită ignorați. În speranța că această liniște deplină îmi va da o mână de ajutor și că nu mă va duce mai mult în depresie, mulțumesc celor care m-au ajutat, și îi disprețuiesc pe cei ce mi-au pus piedici prin orice mijloace posibile. Viața merge mai departe... pentru unii... pentru mine nu. Momentan.
     Pe curând !

Femeie...

           ...îmi dedic cuvintele unor ființe pe cât de speciale pe atât de rare...

Mă naști, mă aperi, mă educi
Și mă hrănești din a ta palmă
Cu vorbe calzi mă bați de mă usuci
Te iubesc nemărginit, mamă !

În brațe printre vise tu mă porți
Și ai fost și brută și cinstită
Iubire ne împărtășim pân-om fi morți
Te iubesc nemărginit, iubită !

Tu, zilnic mă lovești cu a ta mireasmă
Și inima-ți pare zidită sub o cheie
Orice bărbat aleargă și dup-a ta fantasmă
Cum să nu te iubesc, femeie?

          ...La mulți ani tuturor femeilor din lume, cu un plus de gând, simțire și căldură sufletească femeilor pe care le cunosc !...

Pentru Îngeri...

          ...un simbol al procreerii a fost, este și va rămâne femeia... un simbol al femeii - eternul Mărțișor...

     Pentru a 27-a oară întâmpin cu un zâmbet larg această zi Simbol, această bijuterie sclipitoare dintr-o salbă de 366 de mărgele, mai imprevizibile ca vremea de dincolo de geamuri. Pentru a infinita oară mă bucură sosirea acestei ocazii de a dărui. Dăruiești sentiment, dăruiești pasiune, dăruiești simpatie, dăruiești zâmbet, te dăruiești pe tine însuți unui suflet ce-ți oferă primăvară în fiecare zi. Împlinire mai mare decât un cald și sincer „bun găsit” din partea jumătății - sub orice formă ar fi „salutul” - nu există.
     Adept al trasării unei stări de beatitudine constante pe chipul persoanelor de sex opus, nu m-am dezis niciodată de la a oferi cel mai simbolic cadou către ființele pe care eu le consider angelice - dar nu sfinte ! - femeile. Asemenea replicii dintr-o reclamă recentă „nu știi ce e mai plăcut: să oferi sau să primești”, intru în pielea omului ce așteaptă măcar un suflu de fericire într-o zi deosebită, într-o zi unică din an.
     A nu fi înțeles greșit, nu ridic la rang de „sfântă” femeia, nu divinizez femeia anului 2012 prin prisma realităților dure dar... reale. Doar ofer ceea ce merită orice reprezentantă a sexului frumos în această zi: un tradițional Mărțișor sub coperta unor cuvinte dedicate lor, acelor îngeri cu chip divin fără de care viața noastră, a bărbaților, ar fi insipidă.
    La mulți ani fiecărei femei, care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin - chiar deloc în unele cazuri - seamănă primăvară în inima mea !

Scrisoare către nicăieri...

                ...într-un vid absolut arunc o patetică speranță ce vrea să-și găsească suflul...

          Drag neant,

     Te văd în acest spațiu închis. Te simt prezent în interiorul minții mele atât de lașe și nedemne. Mi te alături în fiecare noapte viselor la capătul cărora văd un licăr de lumină. Mi te așezi nesimțit pe nesimțite în calea oricărui pas pe care-l fac spre destinația fericire. Mi te scufunzi încet și sigur spre străfundurile unei inimi ce-și vrea, și-și caută o jumătate de absolut. Perfecțiunea capătă o entitate cât tu nu ești atent.
     Drag neant, prefă-te o clipă că te lași străpuns de lumina ce indică o cărare spre ceva. Spre o destinație. Spre fericire. Devino finit măcar pentru o secundă și permite-mi să-mi aștern speranța pe umărul acela cald care mă asculta și mă sfătuia în fiecare zi. Neantule, lasă-mă o secundă să respir acel parfum dulce care în acea vreme mă adusese la exasperare. Înduplecă-te și aruncă o fărâmă de viitor.
     Nu mai vreau să te rețin, știu că nu dai o monedă găurită pe ceea ce te rog, și că ești ocupat în a-mi agita noua noapte ce se așterne, și în a-mi așeza o perdea de ceață peste ziua de mâine, dar... drag neant, atrage-mă spre eternele amintiri din viitor, și-ți voi rămâne recunoscător.

Charisma unui crepuscul

     Închid ochii în fața unei noi nopți în care doar plapuma îmi va fi „colegă” în visul ce va urma. Nu mai știu ce-mi va rezerva acea fracțiune dintr-un timp infinit, nu mai vreau să înțeleg sau să-mi reamintesc ce a oferit cu o noapte înainte. Pentru clipa deziluziei, pentru speranța răsăritului, pentru certitudinea trăirii, nu mai vreau să interpretez orice mișcare „virtuală”.
     Mă las dus de val, mă întrepătrund cu mrejele secundelor scurse și îmi interzic a mai cugeta la viitor. Destul am făcut asta și m-am lovit din nou de arhicunoscuta zicală cu socoteala din târg. Atât cât mai e, trăiesc pe deplin, fără o urmă de regret și fără a mai trage cu ochiul la „mâine”.
     Sunt la hotarul dintre prezent și viitor, dar tot ce-mi dă ambiție și combustibil pentru ziua următoare sunt momentele din trecut. E atât de bine câteodată, dar e al naibii de rău în orele târzii ale nopții. E o frumusețe sadică, ce nu mă lasă să depășesc momentul de singularitate în care am rămas captiv de vreo doi ani încoace. E o lentoare răcoroasă a blestematului timp la începutul unei nopți la capătul căreia nu va mai rămâne decât un vis imposibil de interpretat...
     ...și o plapumă răvășită... ca martor.

Umbre din prezent...

     Șovăielnic mă îndrept către epilog. Nu l-am vrut niciodată aproape, nu l-am crezut într-atât de negru, nu l-am simțit atât de rece, și totuși atât de cald ca acum. Mă macin, mă frământ, mă consum asemenea unui tractor pus să are pe șosea în căutarea unui răspuns... sau a unor răspunsuri. Întrebări am destule, dar cine să răspundă la ele? Eu sunt epuizat de atâta rutină, de atâta platitudine, de atâta gri, de atât de multă singurătate.
     Poate L-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș zice că într-o metropolă cu 10 milioane de suflete, printre care cel puțin 10 prieteni, aș fi sătul de anxietate, de singurătate. Trăgând linie la final, asta constat. Că griul provenit din cerul tipic londonez s-a răsfrânt asupra eului meu interior, asupra trăirilor mele, asupra tututor acțiunilor „deversate” de subsemnatul pe aceste meleaguri.
     Mulțumiri adresez și-n stânga, și-n dreapta, tuturor care știu, și pe care îi știu că m-au ajutat cu ce au avut mai bun, dar uneori un drum are final... întotdeauna are un final... mă răsfrâng asupra viselor și cuget asupra unei perspective mai luminoase în care singurătatea să rămână doar în coșmaruri. Mă mențin pe linia de plutire sorbind dintr-o cupă plină cu optimism pe care am ținut-o ascunsă în cel mai îndepărtat loc al inimii.
    Acolo unde griul londonez nu va ajunge vreodată...

Nici prea mult... nici prea puțin... destul !

   ...Spre a unei flori răstălmăcite gânduri...

Nici prea mult, nici prea puțin, destul
Cât am trăit încercănat și nesătul
Și-am alungat noaptea cu un vis
Trezindu-mă eram, dar nu-s în Paradis.

Am respirat îngheț de dimineață
Din suflet, de prin aer, de pe a vieții ață
Și n-am putut topi cât aș fi vrut
Din mantia rece a negrului trecut.

Am traversat o turbulentă zi de Făurar
Cu mina lipsită de charismă a unui muncit fierar
M-am așezat la masa plină de un gol
Cu gându-n palmă și un accent domol.

Dar te-am visat, și-ai apărut
Timidă, gânditoare ca într-un refren tăcut
Să te iubesc și dincolo de-a vieții preambul
Nici prea mult... nici prea puțin... destul !

Conținut....

        ...Mărșăluind spre nicăieri...

     Schimbarea unei pagini, întoarcerea la o carte prăfuită din raftul etern uitat de vreme și de subsemnatul înseamnă „decât” întoarcerea în trecut. Acolo unde m-am simțit mereu cel mai bine. Acolo unde intriga și punctul culminant mi le-am dorit mereu schimbate. Acea pagină o rescriu cu cerneala colorată într-un gri cu accente de târziu... târziu să mai fac ceva.
    Astfel că trag un „văzut” sănătos la capătul foii și scrijelesc cu furie pentru posteritate. De ce cu furie? Pentru că pe măsură ce înaintez, nu mai văd orizontul. Nu mai văd leit-motivul. Nu mai văd țelul. Și nu e din cauza dioptriei, ci e din cauza incertitudinii. Acest conținut sălciu, un amalgam de noroi sărat, pe care am presărat la un „strănut” nucă de cocos, nu mă mai ține la suprafață. Mă afund într-o mlaștină abisală și orice aș face să ies la liman, nu dovedesc.
    M-am prins de speranța dată de o pereche de ochi ce nu o vreau ștearsă din memorie, m-am agățat de un zâmbet timid care-mi lumina orice zi, dar mai ales orice noapte, mi-am atârnat zilele de o inimă ce a încetat să mai bată. Metaforic vorbind. Și totuși, n-am ajuns nicăieri, deschizând cărți vechi, ștergând de praf rafturi demult putrezite, ba dimpotrivă, m-am și „înecat” cu colbul „inhalat”. Așa că am deschis un almanah nou...dar din păcate are pagini albe, „blanks” cum ar zice băștinașul pe teritoriul căruia îmi duc veacul acum. Trebuie să le „colorez”, dar am doar creion mecanic... aștept acea inimă care să readucă nuanța potrivită de culoare, care să aștearnă un conținut între intriga tinereții și punctul culminant al inevitabilului epilog.

Picătură de răsărit...

         ...Când intri în viața mea virtuală mă luminez,
                                                                Când ieși, se nasc regrete...

     Revizuiesc lumea în care trăiesc de șase luni încoace și găsesc mai mult goluri decât spații umplute. Ori poate sunt eu prea sceptic, ori poate mă complac sufletește într-o ambianță respingătoare, într-un mediu deloc propice dezvoltării mentale. M-am obișnuit cu decepții, încep să gust din lingurița cu succese... trăiesc pe valurile unei vârste la care alții se gândesc la copii sau la care „ceilalți” numără fustele date jos pe săptămână.
     Mă opresc din când în când cu gândul, cu sufletul, dar mai „tactil” cu ochii asupra prezenței tale atât de rare, dar atât de primăvăratice. Produci haos printre regrete, alungi tristeți și aduci zâmbete întru ale tale „îmbrățișări” de zahăr. Porți în ochii ce-ți sclipesc în fotografie un sâmbure de adevăr în orice faci și induci respect cu orice privire aruncată. Rămân fascinat de acuratețea cuvintelor tale.
    Sunt mândru că deși te-am văzut doar odată, împărtășesc atâtea opinii și gânduri cu ființa ta, atât de verticală. Nimeni nu e perfect, corect până aici, dar nimeni nu e ca tine. Tot la fel de adevărat ca afirmațiile precedente, este că nimic nu e mai amar decât gustul unei amiciții întemeiate din regretul lipsei unei alternative „superioare”. Dar nimic nu e mai dulce ca prietenia ta. Nemărginit vis până la ziua revederii, îl sper ca fiind mai scurt ca visul de noapte, dar îl prevăd realist de lung.
    Îmi rămâne mulțumirea sufletească a faptului că te zăresc voioasă și radiind de frumos la fiecare apariție virtuală a ta. Îmi rămâne mulțumirea către Divinitate că am ocazia să te adaug în salba sărac de bogată cu prieteni unici. Îmi rămâne mulțumirea că deși ne-am văzut doar odată, ne știm parcă de o viață. Speranța în mai bine nu va muri niciodată...
   Rămân doar să îți mulțumesc!

          Cu drag...

Love sprinkles...

          ...Once I start, I can't stop... once I stop, I barely start...

     Sunshine in the midnight hours. Feelings and memories long gone. I woke up in the middle of a dream and I suddenly realized it was all happening. Just couldn't believe my eyes, just couldn't control my emotions, just couldn't be myself, the way I was supposed to be.
    Creating my own way to freedom, the freedom of a love sensation. I've never imagined this kind of feeling, in this kind of way. And, damn, I love it so much. Actually, I want to "dig" in more, I want to settle my roots there, I want to be a part of that... heart. If you have asked me an year ago about this kind of love, I would have sent you away in a second with a short and precise answer: NO ! Ask me now... I could write a novel about what I want, about what I feel, about what I like, about people I met and I'm going to meet, not yet about you though, which is what I'd enjoy most.
     Time's ticking away, and as a recently heard Nickelback's song "If Today Was Your Last Day", hands of time are never on my side so "I shoot for the stars" cause I have nothing to lose, I just have pure feelings to share. I'll keep going, in chase of each drop you think I deserve, though don't forget: love can put a person in its place, for life... in both ways of the word.

Letter to words...

          ...When I write I feel fulfilled
                       I feel fulfilled when I put a smile on your face...

        I so didn't believe in that after-birth ritual in which the new-born has to pick some objects that we'll follow him/her thereafter in his/her life. By the time flew over my ears, I barely realized that I was doing things fate had chosen for me...once.
      One of these paths took me to the pen. When I was a few weeks older I picked a pen (photographs are my witnesses) but since the age of 14 nothing drove me towards this field. Although, when I had my first computer, a Pentium 3 with an 166 mHz processor, back in 1998, the first program I opened was Microsoft Word. Seems like, I believe it or not, there is a destiny, you follow a certain road. I started to enjoy writing about my forever love - football, fictive commentaries on games, fictive match reports, but with passion.
     My life took me to Journalism, although I had such a small grade at the exams, I can feel ashamed of myself. In the end, it didn't matter, as I was studying what I dreamed most. Unfortunately, being so poorly rewarded, I could not face "self-torture" and I had to wave good-bye to "the pen" officially...at least for the moment.
     But when I have time, and especially, inspiration, I love putting a few words here, there, on a mobile text draft, or even to a friend that likes what I create from time to time. Speaking of friends...
     If words that come from my mind put smiles on your face, what would words that come from my heart could do?... I'm sure destiny knows the answer on this one too.