Iluzia unui nebun

         ...nebunul e acela care a iubit cu toată ființa, iar la final se urăște pentru că nu a putut iubi mai mult...


     Îndrăzneala este o calitate ce nu mulți o posedă. Îți trebuie fler, îți trebuie spirit de observație, atenție la detalii. Nu te complici dacă nu știi să ieși sau ce să faci după ce ai trecut primul obstacol. Dar ce te faci când ai îndrăznit mai mult decât ți s-a permis? Ce te faci când roadele îndrăznelii tale sunt doar refuzuri pe bandă rulantă, indiferent de formă și conținut? Ori asculți firescul lucrurilor și dai înapoi cu demnitate, ori continui și riști să te plafonezi într-o mlaștină a deznădejdii din care poate doar alcoolul sau vreo altă „iubire pierdută” să te mai salveze. Astea-s cazurile fericite.
    Mai sunt totuși oameni care își intenteză sinelui greoaie procese de conștiință. Din răspunsurile conforme cu realitatea sau din pură compasiune, apropiații încearcă să le „claseze” spunând că vina este exclusiv a altor factori decât a celor ce depind de tine. Pentru tine, însă, este un adevărat război. O continuă luptă ce își vrea finalul, la un moment dat, în orice punct. Bun sau rău. Cum cert este că nimic cu forța nu aduce liniște sufletească și nici fericire deplină, mai bine renunți la a te mai învinovăți și iei lucrurile ca o banală scumpire a pâinii cu 10 lei peste noapte, de exemplu.
     Mă simt dator față de mine însumi să cred în șansa mea. Mă simt dator față de orgoliul meu, totodată, să știu când trebuie să renunț la a-l mai tăvăli. Mă simt dator față de speranțele ce mi le-am pus... mă simt ca un ostaș plecat la luptă cu briceagul. Dar sunt un nebun care mai crede...

Dor de dorință

        ...cuvintele au nevoie să fie acoperite de fapte ca pielea înfrigurată a unui micuț în miez de noapte...

     Tot să fi trecut ceva timp de la ultimul meu impact cu această „coală” albă în care gândurile și degetele zboară în voie „desenând” ceea ce le dictează viața. Mi-a fost dor. Să aștern ce simt. Să plimb aceleași degete prin păr în căutare de răspunsuri ale gândurilor. Mi-a fost dor să simt. O iubire, un sentiment, o strângere în brațe... o simplă atingere cu palma perechii la care oricare din noi are dreptul divin.
     Pe măsură ce viața se transformă ușor-ușor într-un simplu „timp trecut” constat că atașamentul pe care îl afișez este enorm. De la „aceea” la viața de dincolo de monitor - fie el LCD sau tub catodic. Mă bucură, întrucât îmi dă un sens existențial. Îmi oferă o liniște a unui refugiu din care n-aș mai vrea să ies dacă n-ar exista „rutina bat-o vina”. Și pentru asta îi mulțumesc. Aceleia în primul rând. Pentru că atât cât a putut și cât încă mai poate colorează vise. Adună frânturi de inimă și o completează pe a mea ca pe un puzzle mereu încurcat și niciodată deslușit. Simte când și cum am nevoie de ea... sau simțea... sau poate mai simte. Sau poate nici noi nu mai știm cum să mai cuantificăm acest atașament.
    Poate că lipsesc fapte. Concrete, destule, calitative. Sau poate nu. Poate lipsesc eu. Sau poate lipsește ea. Sau poate suntem întrutotul adăugați de viață unui destin al nostru din care pur și simplu nu știm cum să ieșim acum, încurcați ca o pisică într-un ghem pe care ea singură și l-a făcut capcană. Poate că visele devin realitate odată cu prima cafea împreună sorbită într-o dimineață răcoroasă la malul unei mări neliniștite. La limita unui orizont ce ar fi părut greu de atins.
    Mi-e frig. Mi-e teamă. Mi-e a iubi. Mi-e a rămâne și a lupta. Ce dor îmi era...