Schimbarea, primul pas spre progres

„If you keep on doing what you've always done, you'll keep on being what you've always been, nothing changes unless you make it change”

Samuel L. Jackson - „The Samaritan”

     Aceste cuvinte sunt notele mele pe portativul vieții ce va urma. Vieții de dinainte simt că nu i-am adresat respectul cuvenit. Câteodată, mă gândesc că nici unor oameni din ea ce meritau mai mult. Poate aș fi fost departe acum. Sau poate nu. Sau poate aș fi stagnat. Nu voi ști niciodată ce-ar fi fost, ci doar vreau să proiectez ce va fi. Pentru că trăiesc cu senzația că ani la rândul am căutat să aduc lumina în sufletele altora, în alte zâmbete, fără a-mi lua în considerare uneori propriile nevoi: de a simți, de a face, de a trăi.

     Lesne de înțeles că suferința s-a tot instalat în jurul meu, prin diverse căi, neștiind și ruta de ieșire. M-a călit, aparent, zic eu. Dar la fiecare episod trăit, la fiecare corecție ce mi-o aplică viața, constat că nu m-a călit deloc. Și nu pentru că aș fi fost vreun ignorant, sau pentru că nu am considerat respectivele întâmplări prea importante, ci pentru că m-am deschis mereu celor pe care i-am simțit frumoși, celor ce i-am simțit buni și drepți, demni de respectul și de încrederea mea. Iar acei oameni, din varii motive, unele profunde și de înțeles, altele puerile, nu au răspuns cu aceeași monedă. Din dorința de a-mi afișa calitățile, s-a născut un mare defect pe care acum, odată cu trecerea anilor, îl conștientizez tot mai mult: m-am așezat pe locul al doilea. Fie că a fost în plan profesional, dar mai ales în cel personal. Din păcate, și acum culeg „roadele” acestui tip de caracter. Niciodată nu voi regreta cele făcute, cele spuse. Pentru că la un anumit moment era exact ceea ce îmi doream să fac sau să spun. Dimpotrivă, unor persoane chiar și acum le acord toată aprecierea și dragostea. Le merită cu prisosință.

     Nu vreau să (mai) promit nimănui nimic. Nu vreau să (mai) înalț scări către stele până când acel om nu va dovedi că știe cum să aducă lumina lor în viața mea. Cumva, cum va ști el. Cel puțin eu voi aprecia deopotrivă dorința și efortul. Compromisuri vor mai fi, dar atâtea câte să nu mai îmi pună în primejdie liniștea interioară. Va fi o luptă teribilă cu mine însumi pentru ca sensibilitatea, poezia, muzica, visele și iubirea pe care le port, aidoma unei cămile ce-și duce mândră cocoașele, să nu mai iasă la iveală atât de timpuriu. Drumul, pe care odinioară spuneam că am plecat, constă și în schimbarea acestei mentalități frumoase, dar atât de nocive într-o lume pe alocuri hidoasă.

     Plătesc polițele trecutului. Cunosc cel mai bine ce și cât am trăit, cât am dăruit, cât am pătimit, dar și cât am dezamăgit pe alții. Acum m-am dezamăgit pe mine. Inima timpului prezent a greșit. Dar nu știe unde. Nu știe cum. Ar pulsa de două ori mai rapid să-și găsească și să-și îndrepte erorile. Până le va descoperi, va pulsa să îndrepte un om spre maturitate, spre dreptate, spre redescoperire. Acea inimă îl va primi pe Dumnezeu spre a-i arăta omului calea cea dreaptă întru dăruire, împlinire sufletească, înspre înțelepciune. Acel om va fi mai puternic și cel puțin la fel de iubitor...

Pe faleza (in)dependenței

... cărarea spre sentimentele profunde este marcată de trăinicia apei ...

     Creionez traseul. După-amiaza ușor călduță îmbie la drumuri lungi. Privesc cu poftă spre aparatul foto, și-l conving să mă însoțească fără ezitare. Încă lenevește după mai multe zile în care l-am tot încercat în diferite ipostaze. Soarele plăpând ce dezmiardă asfaltul însetat de căldură mi-e și el companion. Plecăm într-o călătorie a gândului, a regăsirii, plecăm să oprim clipa în loc.

     Nu sunt multe alternative, cea mai la îndemână rămâne Dunărea. Bătrâna Dunăre, mereu curgătoare, lină și ... simplă. Aici, unde face ultimul cot înainte de sărutul etern cu marea, fluviul albastru adună mereu și mereu diverse chipuri la „poalele” sale, trăiește emoțiile laolaltă cu miile de suflete ce-l vizitează, prizează sentimentele tuturor. M-am revăzut cu „bătrânica” nu după mult timp, căci îi promisesem că mă voi întoarce s-o acaparez, din nou, în filele personale de istorie. Am regăsit-o la fel de cuminte, însă din păcate, și la fel de „neîngrijită”. Figurile de tot felul ce se perindă pe lângă ea, au „grijă” să-și lase amprenta de... oameni. Cu „o” mic.

     Inspir resemnat în acestă idee, și încep a trage câteva cadre. O admir pentru seninătatea ce o emană prin reflexiile vălurite, și sparte doar de țipătul parcă disperat al pescărușilor. O admir pt libertatea atât de motivațională ce o transmite, dincolo „glasul” apei ce veșnic va curge, îngrijită sau nu. Merg de-a lungul ei, mă lovesc în continuare de chipuri care de care mai „pietrificate” și de priviri încruntate, gata să spargă și ultimul zid de nostalgie ce-l am în ochi. Dunărea mă inspiră încă odată către frumos, către independență. 

     Oricât de frumos ai în suflet, oricât de bine sună notele iubirii „cântate” de glasul altcuiva, această independență este contagioasă. Te rupe de lumea aceea nebună, necivilizată și păcătoasă în care este ușor să ne cufundăm câteodată. Legătura aceasta om-apă, via obiectivul foto, este imperturbabilă. E deranjată, câteodată, doar de gândurile spre orizonturi senine. Declanșez butonul în neștire, însă dincolo de acel sunet afrodisiac al aparatului, este o emoție puternică pe care o resimt luând asupra minunea divină ce a fost dăruită acestei comunități.

     Mă despart de „bătrânică” după două ceasuri profunde, după două ore în care taina „dialogului” nostru va rămâne mereu nedeslușită. Nimeni nu va ști ce i-am șoptit când pescărușii, de asemenea, doreau să asculte. Sau poate va ști... cineva... cândva.

Fericire, dar divin

...să-mi regăsesc sufletul în brațele visului, și să nu fie vis. Asta înseamnă Fericire...

      Și a fost și Ziua Fericirii. Zi mondială chiar. O zi previzibil de banală a fost umplută de ore goale ce au măturat ideile de însuflețire pe care le tot plimb. În acest cenușiu peisaj de început de săptămână, am avut grijă să consemnez, cu multă dragoste de altfel, o bucurie cât de mică în ochi îndepărtați. Am transmis, prin firul șubred al unui sentiment lin, ca cineva să nu aibă sufletul cenușiu. Mă simt atât de bine când știu că pot face măcar atât. Deocamdată...

     Lăsându-l pe Dumnezeu cu cele ce L-am rugat să pogoare întru împlinirea sufletească, am plecat cu ochii umezi și doldora de speranță înspre orizonturi teoretic mai colorate. M-a însoțit look-ul „hipsteresc”, nebărbierit și cu o bluză ce aparent părea scoasă de sub vreo mașină într-un atelier auto. Am luat calea fericirii. Cum care fericire ? Acea fericire temporară, de câteva ceasuri, ce sculptează un trup, dar mai ales un psihic: printre fiarele sălii de sport. Sau în sala cu fiare. Sau în mediul în care inima bate mai repede simțind „mirosul” metalic al „jucăriilor” de pretutindeni.

     M-am cufundat în zgomotul troncănit al greutăților, dar și al respirației sacadate, plimbându-mă în continuare prin gândurile îndepărtate. Nu mi-am putut păcăli creierul. Și am încercat din greu. Însă nu ține cu una, cu două, să-l asmut asupra bucăților de rece. Ceea ce-l traversează e prea fierbinte, e prea tentant. Gândurile spre fericirea cotidiană, spre fericirea veșnică, par a-i fi plapumă iarna și val de mare vara. Fericire veșnică ce, la un punct, pare o utopie. Sau nu. Greu să-l mai păcălesc acum când el a muncit din greu pentru umplerea inimilor. Iar timpul nu pare a-i fi deloc aliat.

     Nu am încercat să-l mai conving în vreun fel. Am plecat. Și mi-am dat întâlnire cu Dumnezeu în Casa Sa. Nu am fost singuri acolo, dar nici nu a contat. Fericirea, în felul ei, își făcuse simțită prezența, fapt pentru care I-am mulțumit. Dar mai am multe pentru care să-I mulțumesc în cuvintele ce le voi împreuna. Poate nu în zile la fel de banale. Ci în zile în care fericirea va fi împlinită... de El, de ochii aflați la capătul acelui sentiment lin transmis dimineață.

     Te aștept, fericire... ușa inimii mele este mereu deschisă pentru tine !

Despre o strofă a vieții

„Și cu acel smerit surâs

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis

Din visul meu o viață.”

Mihai Eminescu

     În lumea pașilor metalici și a privirilor glaciale s-a născut o poezie. Timidă, ea s-a strecurat printre umbrele nătângi, hulpave ale păcatului și ale posesorilor de necurat. Și-a croit cărare înspre inimi, înspre vieți nemaiîntâlnite anterior, spre a le ferici, spre a le împlini doar și cu simpla sa prezență. A avut o „naștere” lină, totul a curs asemenea unui fir subțire de apă de munte ce singură înfruntă vicisitudini și praguri peste care, cumva, trebuie să supraviețuiască.

     Lumea a ignorat-o. Poezia continua să-și preumble sentimentele desenate în cuvinte divine, asemenea unei prințese care-și etalează rochiile dansând un etern și suav vals. Ah... și dansul. O da, acel dans al fericirii nemărginite, al clipei ce nu se va sfârși vreodată. El a asigurat fundalul de vis al unei poezii ce s-a vrut... și se vrea... de neuitat. Acest curcubeu de dansuri, cuvinte, strângeri de mână, emoții n-a dispărut. Sau nu cred. Sau nici el nu știe. Cert e că a apărut după o colosală furtună, și a colorat zâmbete, a colorat vieți.

     Poezia și-a etalat vers după vers, în ritm galopant și ușor hazardat. Pârâul de sentimente a mai ieșit din matcă, dar și-a continuat cursul. Încăpățânat, cum îi stă bine câteodată, a continuat să aline zile și să lumineze nopți la fel de timid cum a fost la început, dar decis să aleagă calea cea dreaptă. Calea iertării sufletești, calea pe care niciun necurat nu va călca vreodată. 

     Strofa cea mai de preț încă nu a ieșit din penița celor două inimi. Nu vreau să cred că totul nu a fost decât o prefață la o carte... fără cuprins. Dimpotrivă... vreau să adopt în suflet nemărginita Lui putere, cu ajutorul căruia, cândva, să scriem împreună poezia unei călătorii ghidate de destin și nu de frică.

     Poezia este timidă, dar intensă... Drumul, lung... Asemenea și răbdarea.

     

Defilând spre viitor

... cu gândul la suflet și cu mâna pe „volan”, mă dusei în lume să nu mai fiu „golan” ...

     Am plecat la drum. Simt că va fi călătoria vieții mele, simt că vor fi lucruri de povestit nepoților în urma acestui periplu. Vor fi piedici, vor fi culmi, va fi la vale, va fi la deal, important e să nu mă opresc. Am căutat mult prea bine și mult prea mult ceea ce mi-am dorit ca să mă opresc acum. Un singur lucru mai am de găsit înainte să o găsesc pe ea: pe mine.

     Răvășit de atâtea și atâtea sincope și de alte drumuri găunoase, am socotit că soarta sufletului meu, cel despre care ziceam odinioară că-i din cale afară de vorbăreț, este solitudinea. N-am luat-o ca pe un eșec, însă, evident, nici ca pe vreo victorie. Ci pur și simplu am învățat să accept destinul, indiferent de răspunsul Celui de Sus la faptele întreprinse.

     Tăvălugul vieții m-a angrenat însă. În sfârșit. Așteptam astfel de clipe de adrenalină. Dar când e prea multă adrenalină, parcă simți că-ți vine înapoi, mai simți și gust de „fiere”. Este firesc. Nimic nu se câștigă ușor, cu atât mai mult cu cât este ceva neprețuit. Sau cineva. Am tras aer în piept din nou și am luat-o iar de la capăt. Acel capăt pe care nu l-am mai crezut posibil și despre care voi detalia într-o postare viitoare. Este un „capăt” pe care unii îl refuză, alții îl îmbrățișează. Eu îl consider un răsărit.

     Să plec dimineața devreme, pe răcoarea aceea a verii ce anunță o zi toridă în față, este sublim. Și asta indiferent că merg spre zări demult uitate, că merg să imortalizez cadre sau că alerg. Simți viața în față, simți oportunitățile ce ți se deschid, simți că lumea este a ta. O da, și lumea chiar este a mea, în sufletul meu, de îndată ce mă voi fi regăsit și voi constata că, alături de mine, un suflet firav, și el proaspăt renăscut, mă însoțește în această călătorie.

     Căci la capătul ei, fericirea supremă ne face cu mâna. Venim !

Cu sufletul la taifas

... secunda, ce prin suflet ne pătrunde, iese ternă dacă nu știm să i-o explicăm. Lui. Sufletului ...

     Mi-am lipit ochii de monitor și sufletul de ceas. Las secundarul să absoarbă tot din răbdarea pe care o am, din încrederea în viitor. Posomorât și destul de permisiv alin tastele cu bătăi simple și scurte, tocmai pt a nu o răni. Pe ea, nu pe tastatură. O vorbă, o slovă, un fir de vânt aruncate în neștire pot aduce cele mai amare lacrimi. O privire, un gând, o rugăciune, cele mai dulci clipe. Secunda trăirii intense este destinația acestui fluviu de litere.

     Nemilos și nepărtinitor, timpul merge în voia sa, se duce necontenit spre zări încă neștiute. Ne lasă rămășaguri de fapte și de amintiri, care de care mai adânc încrestate în conștiință. Conștiința rezistă. Este curată. Asemenea chicotitului unui bebeluș. Dar sufletul ? Sufletul mereu încercat de zâmbete, de lacrimi, de soare, de ploi... el cui îi mai spune ce mai face, cum o mai duce... cât o mai duce ? L-am ascultat noaptea trecută. E dornic de a se exprima. Vorbește cam mult când pică pe subiect, însă o face tocmai din dorința de a imortaliza secunda nărăvașă. L-am mustrat. I-am explicat. Nu m-am oprit...

     Nu am încetat să-i arăt unde se află în păcat, unde se află în eroare. I-am explicat secunda pentru a o înțelege, nu pentru a o acapara, pentru a și-o însuși. Vreau să o simtă ca pe o dulce dezmierdare a unei dimineți răcoroase de primăvară. Acea dimineață când soarele plăpând și roua de pe marea de ghiocei mângâie inima și încântă privirea. El se face că înțelege. Mai are multe de învățat. Mai are multe de trăit. Dar este binevoitor și dornic să fie responsabil. Pentru ea... și pentru secundă.

     Timpul curge... dar nu s-a scurs.

Dorință

Cred...
În sufletu-mi împovărat
În gândul cel mereu curat
În ceruri și-n pământ
În al inimii legământ

Sper...
La cea viață din vis
La visul ce mi l-am promis
Să mor și tot aș apuca a spune
Bis

Simt...
O negură ce nu-i a mea
Ploaia ce nu va-nceta
Când credința și speranța
În suflet nu se vor așeza