Mimez că sunt fericit... mimez că exist într-o entitate plină de viață, energică și dezinhibată. Mă strecor zi de zi printre „buruieni” crezându-mă imun, protejat. Pășesc neîncetat într-un viitor mai nesigur decât mi l-am imaginat vreodată.
Aștept... rabd și fierb în suc propriu în expectativa acelui sâmbure de speranță ce-mi poate călăuzi pasul drept, apoi stângul, și tot așa... vreau să fiu recunoscător cuiva, vreau să retrăiesc, vreau să mulțumesc noului răsărit pentru trecutul ce a apus.
Sufăr... sau nu, îndur... sau sunt fără scrupule, lupt... sau de ce să mai lupt. Tocmai am încheiat o toamnă de... uitat. Urmează cea mai grea perioadă din viața mea, urmează o altă viață, urmează ce n-aș fi vrut să urmeze. Nimic nu e mai amar ca un Crăciun petrecut departe de casă, nimic nu e mai crunt ca un sfârșit de an la braț cu singurătatea.
Mimez că nu mă gândesc la ce va urma... aștept noaptea să-mi alunge gândurile... sufăr ... pentru că nu va putea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu