Punte peste prezent...

            ...spre un viitor „gustos”

     Într-o dimineață senină de august dorința, dar mai ales nevoia, m-au condus spre acea agenție „secretă”, făcătoare de minuni în ale job-urilor. Furat de gânduri, griji și socoteli aproape că am și uitat că este 15 august, adică ziua onomastică a mamei. Am preferat să mai aștept până la a o felicita pentru a încununa apelul telefonic poate cu un mic „cadou” - un job pentru mine. În incinta de 3 pe 3 a acelei „agenții de turism” liniștea a pus stăpânire pe ambianță. Deși treptat s-a umplut de români și italieni dornici în a-și găsi fericirea profesională, nici musca nu se auzea. Din când în când își mai făceau simțită prezența acustică sirenele mașinilor aparținând Metropolitan Police care mergeau în Tottenham pentru a „înăbuși” odată revolta despre care am mai scris.
    Din păcate, într-un târziu, liniștea este perturbată atât la propriu cât și la figurat de prezența a două femei, românce de fel, venite parcă la club nu la găsirea unui job. Minute în șir au disecat mesajele primite de una dintre ele de la un albanez care, probabil, o voia de soție (măcar pentru un weekend)... întrucât, nu-i așa, cum-necum bani să iasă dacă tot au venit în Londra. Plecat la 3000 de km de prostia și meltenismul din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, am avut ghinionul să dau nas în nas cu „solii” lor (ai prostiei și meltenismului) în stare pură. De la „tradiționalul” - „ce să-i zic fată să-l impresionez?” la pasarea mobilului unui amic de-al lor din încăpere care avea rol de translator... oripilant de amuzant.
     După aproape 4 ore de așteptare asiduuă am fost chemat la „apel”. În cealaltă cameră aceleași două figuri italiene, cunoscute și cu câteva zile înainte, mă priveau disprețuitor. Le răspundeam cu aceeași monedă, evident. După scurte discuții legate de plecarea mea la acel patron hidos italian din Leicester Square, sunt îndrumat în zona Earl's Court pentru a lucra tot într-o bucătărie, ca și „kitchen porter, dar dacă îmi place, după o perioadă pot face salate”, așa cum mi s-a explicat mot-a-mot. Zis și făcut, am luat hârtia și am zburat într-acolo.
     La ora 14:50 am călcat pragul pizzeriei-restaurant „La Pappardella”, care avea să-mi devină pentru următoarele luni adevărat mentor în multe aspecte ale vieții. Trebuia să iau legătura cu o persoană cu un nume aproape imposibil, așa că m-am scutit de efort și am înmânat „trimiterea” primului angajat ieșit în cale. Întâmpinat de două zâmbete frumoase a unor ospătărițe ce emanau voie bună și confort psihic, într-un mediu destul de restrâns pentru un restaurant, m-am simțit bine de la început... cum se zice „prima impresie nu a lăsat de dorit”. În cele din urmă am cunoscut toată echipa alături de care aveam să muncesc în următoarele luni, foarte tânără, entuziastă și foarte primitoare, spre surprinderea mea. Tot timpul aveam senzația că parcă eram așteptat de multă vreme. Ceea ce mi s-a zis și la „trimitere” s-a confirmat și aici, și anume că într-o vreme pot avansa ca „salad-chef”... ceea ce, normal, m-a bucurat.
     Având în vedere că treaba e administrată de un evreu, bucătăria în sine a ieșit în evidență prin acuratețea cu care fiecare lucru era așezat la locul lui, prin atenția la detaliu... și nu numai în privința mâncărurilor, cât mai ales în privința ordinei lucrurilor, așezării diferitelor accesorii de bucătărie, totul făcut cu cap, cu un scop. Așa cum avea și evreul să sublinieze mai târziu „tot ce zic și tot ce fac are un scop”... un tip cerebral care la început a știut să se facă agreat ca și superior.
    Neavând alternativă oricum, am acceptat cu bucurie noul serviciu, și totodată mi-am făcut și mie, dar mai ales mamei un frumos cadou.
    Va urma... primul weekend la muncă în Insulă, prima „masă mare”, într-un „cuvânt”: o primă săptămână de coșmar.

Draperii peste trecut...

     Mimez că sunt fericit... mimez că exist într-o entitate plină de viață, energică și dezinhibată. Mă strecor zi de zi printre „buruieni” crezându-mă imun, protejat. Pășesc neîncetat într-un viitor mai nesigur decât mi l-am imaginat vreodată.
     Aștept... rabd și fierb în suc propriu în expectativa acelui sâmbure de speranță ce-mi poate călăuzi pasul drept, apoi stângul, și tot așa... vreau să fiu recunoscător cuiva, vreau să retrăiesc, vreau să mulțumesc noului răsărit pentru trecutul ce a apus.
     Sufăr... sau nu, îndur... sau sunt fără scrupule, lupt... sau de ce să mai lupt. Tocmai am încheiat o toamnă de... uitat. Urmează cea mai grea perioadă din viața mea, urmează o altă viață, urmează ce n-aș fi vrut să urmeze. Nimic nu e mai amar ca un Crăciun petrecut departe de casă, nimic nu e mai crunt ca un sfârșit de an la braț cu singurătatea.
    Mimez că nu mă gândesc la ce va urma... aștept noaptea să-mi alunge gândurile... sufăr ... pentru că nu va putea...