O regulă de bază pe care trebuie să o respecte un atlet, în speță alergător, în timpul unei curse, este să nu se uite niciodată la rivalul de lângă el, din fața sau din spatele lui. Trebuie să privească doar în mintea sa. Culoarul din fața sa și bătăile inimii trebuie să-i fie ghidul către linia de sosire. Adept de câțiva ani a acestui minunat sport, am adaptat multe din regulile sale la viața de zi cu zi prin care mărșăluiesc, uneori, cu lentoarea unui melc...grăbit.
Unele reguli funcționează de minune, altele deloc, oricât aș încerca. O altă regulă „de aur” pe care vreau să o urmez începând cu zilele următoare este să-mi urmez țelul (linia de sosire) fără să mai privesc în urma sau împrejurul meu. Ajung încet-încet, pentru a „n” oară, la concluzia că tot pe cont propriu faci treaba să meargă, mai greu, dar mai eficient.
Am petrecut un Paște deplorabil. Poate ceva mai bine decât anteriorul Crăciun din cauză că „vacanța” a fost mai scurtă și m-am întors la muncă de luni. Un Paște ce-l vreau uitat cât mai repede. Nu că aș fi pățit ceva, dar apăsătoarea singurătate m-a făcut să mă decid că acesta îmi este destinul, cel puțin în viitorul apropiat.
Nu mă voi împotrivi destinului, nu voi încerca să fac să răsară soarele într-un tunel întunecat și rece pentru că nu voi putea... poate într-o zi voi găsi lumina de la capătul acestui labirint.
Drumul spre finish este lung, dar sunt dispus să-l parcurg cu nădejde și speranță, asemenea unui semi-maratonist ca mine, ce are o singură bucurie pură: că va alerga mereu pe culoarele vieții... atât la propriu cât și la figurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu