Back in Hell... or not?

      Aproape că am încheiat un ciclu interminabil de operații. Am ajuns la o stare de saturație în ceea ce privește vizitarea spitalelor în ultimii trei ani, încât abia dacă mai am puterea să scriu despre asta. Pe scurt, m-am aflat la o altă răscruce în viața mea, a nu știu câta în ultima lună. Cea mai „productivă” lună a acestui an, de departe pare a câștiga luna iunie.
     Am intrat în trecuta săptămâna cu multă fericire, cu multă bucurie, cu multă încântare, am părăsit-o cu destulă deznădejde. Am trecut de la o stare la alta în mai puțin de 72 de ore, o metamorfoză la care cu greu m-am adaptat sufletește... acum mă plimbam cu tine prin parc, apoi eram pe patul de spital sub controlul perfuziilor și al medicilor (veniți parcă din Occident - ca și comportament).
     Scurta, dar consistenta tresărire a inimii avută în prologul săptămânii a fost ceva de poveste. Începusem să cred că îngerii nu mai există, începusem să văd viața în doi (chiar dacă e o expresie prea „avansată” pentru noi) numai după 11-12 noaptea, la adăpostul șoaptelor și al întunericului, dar și al undelor prin satelit deloc prietenoase. Am simțit iubirea atingându-mi sufletul via difuzor, și, firesc, ca orice iubire, am început să o simt doar învelită în mantia nopții, de la sute de km depărtare.
     Întâlnirea cu privirea ta, reuniunea cu zâmbetul tău, a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea. Cuvintele nu sunt îndeajuns pentru a descrie ce am simțit, dar gesturile și ceea ce ai văzut, probabil că au fost pentru o perioadă pe cât de scurtă, pe atât de plină de dragoste și căldură.
     Invers proporțional cu ceea ce am simțit la a treia întâlnirea cu spitalul. A treia operație pe același loc, aceleași vechi obiceiuri, aceleași tabieturi medicale, aceleași saloane, aceiași pacienți ursuzi și urât mirositori, aceiași doctori, dar parcă mai apăsați de lipsa celor 25 de procente din bugetul personal. Dar alt sentiment în suflet. Așa cum mi-ai zis te-am ținut „lângă mine” pe durata întregii săptămâni cât am fost dincolo de acele uși „albe” și nici nu am simțit infinitatea nopții de la reanimare sau răceala venei după o doză de NaCl.
     M-am întors... la viața de dinainte de săptămâna trecută, la viața de dinainte să mă pot bucura de căldura buzelor tale, la viața de „cuplu” prin satelit. M-am întors în Iadul zilnic care mi-a aruncat, tot zilele trecute, cel mai bun prieten în brațele unor altor medici (multă sănătate, Andy!). Dar am revenit cu aceeași bucurie în suflet că te-am găsit tot acolo... acolo unde te voi păstra cât voi trăi... în inima mea.
     Te iubesc căci îmi iubesc viața, iar tu, de acum, ești viața mea...