Merg. Prin ploaie, prin căldura dogoritoare, printre vise... nu mai contenesc să mă opresc. N-aș avea de ce, căci drumul e lung, nu-i văd capătul. E al naibii de periculos. Mă văd la tot pasul doborât de diferite obstacole, dar, uimitor, reușesc să stau în picioare. Nici nu mai pot alerga. Nu mai am chef, căci sunt copleșit de sentimente, de gânduri, de iluzii - pe alocuri - deșarte, de mărăcinii deznădejdii.
Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce erai odată. De ceea ce eram odată amândoi. De ceea ce am fi vrut să fim pentru eternitate. Din păcate, nici nu am vreo speranță că visul de atunci va deveni realitate. Sau poate din fericire, întrucât o viață nouă prinde bine la toată lumea, deși poate suna dur... gustul amar al distanțării noastre poate fi simțit la orice pas. Chiar și când alerg printre picăturile de ploaie. Azi am făcut acest lucru, ceea ce s-a vrut a fi o nouă tentativă de a mă rupe de trecut, de a mă rupe de tine, de a mă rupe definitiv de „noi”. Ușor-ușor reușesc, dar până la succesul final mai este cale lungă de străbătut, așa cum am mai menționat. Asta și pentru că după doi pași înainte, mai fac unul (sau uneori mai mulți) înapoi.
Cred încă tine. Este stupefiant după atâta timp și după atâtea întâmplări să spun asta. Cred în măsura în care noua noastră viață, învelită în mantaua amiciției, ne poate aduce cel puțin la fel de multe satisfacții câte ne-a adus și viața noastră „anterioară”. Mă înșel atât de amarnic de multe ori. Psihic, mă tragi în jos, și când mă ridic, mă ademenești din nou cu muza ta, făcându-mă să pic din nou. Sună a masochism, dar îmi place... în pofida lucrurilor „necurate” pe care le încasez zilnic de la tine, te accept în eul meu pentru ce ai fost odată...
Acea „iubire adevărată” ce lumina those „Black Nights”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu