În căutare de job, în căutare de chirie, în căutare de liniște fizică, dar mai ales psihică... deja cvasi-serviciul găsit în Leicester Square m-a terminat din multe puncte de vedere. Nu mai spun că la ora 1 noaptea eu așteptam un autobuz, abandonat de orice urmă de speranță, de iluzie, de legătură cu ceea ce mi se spusese în urmă cu mai puțin de o săptămână. Deja toate erau pe apa Tamisei, și mă gândeam foarte serios dacă se merită să mai lupt, să mai cheltui bani prin hoteluri, hosteluri, moteluri sau, la nervi, bordeluri...
Era totuși prea mult aproape o săptămână de stat și de supraviețuit în acest ritm, cu mese numai la McDonald's sau prin alte locații destul de dubioase sau de mutat ca țiganul cu cortul. Și printre multele telefoane date la diferite gazde care mai de care mai pretențioase atât financiar cât și ca reguli de „bucătărie internă”, am dat peste anunțul din geam al unui indian, din zona Golders Green. Ceea ce am considerat la început ca fiind un banal apel în urma căruia să închid descurajat și deznădăjduit, avea să se dovedească a fi un act „divin”. La celălalt capăt o voce ușor timidă dar clară a unui indian dă vești bune. În zona Hendon, oferă o cameră dublă pentru 85 de lire pe săptămână, cu toate taxele incluse, plus toate facilitățile. Parcă simțeam că eram în Rai auzind aceste vorbe. Însă omul avea două întrebări de pus, întrebări pe care mi le-a repetat și la întâlnirea față în față: dacă sunt fumător sau bețiv profesionist. Mie nu-mi venea să cred ce aud, ulterior ce văd, lui parcă nu-i venea a crede că alcoolul și tutunul sunt pentru mine dușmanii „number one”. Zis și făcut, am bătut palma și am rezolvat, odată pentru ... o perioadă bună de timp problema chiriei. Nici zona nu este deloc rea. Hendon este un cartier din nordul Londrei, nu foarte mare, dar în care sunt concentrate destule lucruri care să te facă să eviți centrul aglomerat și destul de îndepărtat. În săptămânile următoare aveam să aflu că locuiesc cam la 40-45 de minute de zona centrală a capitalei, mers cu metroul (cu autobuzul este crimă și pedeapsă... deși amicul Așil zice, pe bună dreptate, că înveți Londra din autobuz, pierzi lejer o oră-două din viață până ajungi acasă, la muncă sau oriunde ai avea nevoie).
Și cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca să simt că am tras într-adevăr lozul câștigător, chiar de Sf. Maria, pe 15 august, am primit și o veste bună la capitolul job. De această dată după mai multă „trudă”. Însă mai întâi m-am bucurat de primul weekend cu adevărat liniștit în noua casă. Întâmpinat de un miros stătut, o combinată de dulceag și sărat intens, ceva specific caselor de indieni, dar și de o familie foarte respectuoasă, civilizată și pusă la punct, am pășit oarecum mirat de ce pot vedea... o casă cu etaj, cochetă, aranjată cu gust, de o curățenie fără pereche, iar mai apoi, o cameră spațioasă, luminată, dotată cu aproape toate necesare. Un pat imens, de chiar trei persoane, lasă destul spațiu liber încât să ții o mică petrecere. Baia curată, bucătăria la dispoziție oricând, mai puțin când gătește soția lui. Un adevărat jackpot după îndelungi frustrări. Regulile stabilite de Mr. Joshi, un indian de un 1.65, simpatic prin corectitudinea și acuratețea gândirii, sunt simple: fără fumat, fără beții, fără musafiri dupa ora 22. Cu așa reguli și așa casă, tot să stai aici o viață. Nici cartierul nu e de lepădat. Unul foarte liniștit cu două parcuri în apropiere, stațiile de metrou și autobuz la doi pași, 2 supermarket-uri la îndemână, aș zice că e o copie în miniatură a orașului natal.
După așa o săptămână, ieșirea în explorarea Londrei a venit ca un balon de oxigen. Primul „popas”, Imperial War Museum...
Va urma... ce m-a fascinat, ce m-a întristat, ce m-a bucurat și, într-un cuvânt, trăirile dintr-un muzeu ce nu trebuie ratat când se ajunge în Londra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu