Replici...

     Ce mai înseamnă să iubești? Ce mai înseamnă să ții la cineva încât ai fi în stare să răstorni lumea? Ce înseamnă să mergi la culcare în fiecare noapte cu cineva în suflet, în minte, ca acea persoană să fie mai activă în creierul adormit mai ceva ca funcțiile vitale? Pentru unii enorm, ei răspund cu aceeași monedă și viața devine mai frumoasă din a doua secundă. Clepsidra se întoarce. Pentru alții înseamnă sentimente ascunse... înseamnă iubire în taină... înseamnă tăcere și cenzură. Cenzură a sentimentelor.
     Aceasta din urmă doare. M-am simțit trădat de propriul eu încă odată și cuget acum. M-am întors în patul gol, am pus capul pe perna rece, iar tu continuai să exiști în acel vis. Dar erai cu spatele la mine și cu fața spre ușă... mi-ai zis că vei reveni. Într-un an sau ceva de genul...
    Lacrima ajunsă demult în barbă nu mai are nicio semnificație. Nu mai are niciun înțeles. Pentru tine, pentru noi, eventual pentru mine. M-am obișnuit cu gândul unei decolări din lumea asta, și poate din viața ta. Sună a ceva ce a murit înainte să se nască. N-ar trebui să sune așa, dar pesimismul m-a îmbrăcat iar în această zi de vară tomnatecă. Cenzura, bariera în calea sentimentelor, lacătul pus așa-ziselor cuvinte „mari” sunt drumul spre încă un loc misterios din viața ta. Pe care mi-aș dori enorm să-l cunosc, mai devreme de un an, mâine, azi... acum.
     Acum nu se poate însă. Acum e loc de speranță, rugăciune și „să vedem”. Iubirea arde în continuare și va arde și de la mii de km distanță în viitor... dar în acest ritm arde întreținută doar de dioxid de carbon.
    Te aștept să-i insuflăm oxigen... să o menținem arzând pentru eternitate... te iubesc !

Noi...

     N-am văzut noapte mai senină ca noaptea când ne-am plimbat prima dată unul lângă celălalt. Când faleza părea un covor infinit de catifea pe care ai noștri pași puteau călca nestingheriți. Am fi putut merge până la fața nevăzută a Lunii, am fi putut trimite bezele spre alte galaxii, am fi putut cuprinde toată Dunărea într-un pumn și toți ne-ar fi zâmbit, toți ne-ar fi lăsat loc spre o dragoste anunțată ca fiind eternă.
     Oare folosesc cuvinte mari? Oare zic iar „hop” înainte să sărim? Poate... dar de acum mă știi, de acum mă cunoști, de acum îți sunt acea carte de pe noptiera vieții la care poți avea acces când dorește inima ta. Sunt acel calendar zilnic ce-ți spune cât mai este până ne vom revedea, ești acea busolă din viața mea care mi-a arătat și îmi arată încotro să mă îndrept. Evident, la braț cu tine. Nu mă pot ascunde niciodată față de tine, nu vreau să fac asta, nu vreau să nu știi vreodată ce simt.
     Iertate ne-au fost păcatele de către bunul Dumnezeu, de vreme ce am primit așa dar din partea Lui. Darul de a ne simți unul în mâna celuilalt, darul de a simți din nou iubirea, darul a zări zorile cândva de neajuns. Nu am cuvinte să-I mulțumesc, nu am cuvinte să îți spun... cât te iubesc! Cât îl iubesc pe acest „NOI”...

Back in Hell... or not?

      Aproape că am încheiat un ciclu interminabil de operații. Am ajuns la o stare de saturație în ceea ce privește vizitarea spitalelor în ultimii trei ani, încât abia dacă mai am puterea să scriu despre asta. Pe scurt, m-am aflat la o altă răscruce în viața mea, a nu știu câta în ultima lună. Cea mai „productivă” lună a acestui an, de departe pare a câștiga luna iunie.
     Am intrat în trecuta săptămâna cu multă fericire, cu multă bucurie, cu multă încântare, am părăsit-o cu destulă deznădejde. Am trecut de la o stare la alta în mai puțin de 72 de ore, o metamorfoză la care cu greu m-am adaptat sufletește... acum mă plimbam cu tine prin parc, apoi eram pe patul de spital sub controlul perfuziilor și al medicilor (veniți parcă din Occident - ca și comportament).
     Scurta, dar consistenta tresărire a inimii avută în prologul săptămânii a fost ceva de poveste. Începusem să cred că îngerii nu mai există, începusem să văd viața în doi (chiar dacă e o expresie prea „avansată” pentru noi) numai după 11-12 noaptea, la adăpostul șoaptelor și al întunericului, dar și al undelor prin satelit deloc prietenoase. Am simțit iubirea atingându-mi sufletul via difuzor, și, firesc, ca orice iubire, am început să o simt doar învelită în mantia nopții, de la sute de km depărtare.
     Întâlnirea cu privirea ta, reuniunea cu zâmbetul tău, a reprezentat cea mai frumoasă clipă din viața mea. Cuvintele nu sunt îndeajuns pentru a descrie ce am simțit, dar gesturile și ceea ce ai văzut, probabil că au fost pentru o perioadă pe cât de scurtă, pe atât de plină de dragoste și căldură.
     Invers proporțional cu ceea ce am simțit la a treia întâlnirea cu spitalul. A treia operație pe același loc, aceleași vechi obiceiuri, aceleași tabieturi medicale, aceleași saloane, aceiași pacienți ursuzi și urât mirositori, aceiași doctori, dar parcă mai apăsați de lipsa celor 25 de procente din bugetul personal. Dar alt sentiment în suflet. Așa cum mi-ai zis te-am ținut „lângă mine” pe durata întregii săptămâni cât am fost dincolo de acele uși „albe” și nici nu am simțit infinitatea nopții de la reanimare sau răceala venei după o doză de NaCl.
     M-am întors... la viața de dinainte de săptămâna trecută, la viața de dinainte să mă pot bucura de căldura buzelor tale, la viața de „cuplu” prin satelit. M-am întors în Iadul zilnic care mi-a aruncat, tot zilele trecute, cel mai bun prieten în brațele unor altor medici (multă sănătate, Andy!). Dar am revenit cu aceeași bucurie în suflet că te-am găsit tot acolo... acolo unde te voi păstra cât voi trăi... în inima mea.
     Te iubesc căci îmi iubesc viața, iar tu, de acum, ești viața mea...

Sounds like Tabata

     Secundele se scurg greu. A naibii de greu. Primele repetări sunt cele mai ușoare. Te întrebi "își bat joc de mine japonezii ăștia?" Și se continuă repetările. Dintr-odată pauzele de 10 secunde sunt tot mai scurte și ai impresia că faci totul la foc automat. Ultimele repetări au fost moartea... probabil voi resimți febra încă vreo săptămână de acum încolo.
     Genuflexiunile în general sunt preferatele mele. Îți întăresc mușchii femurali în principal, apoi gamba în secundar. Nu mai zic de fesieri. Dar acum cu acest Tabata style, finalul e criminal. Toată tactica stă în efectuarea cât mai rapidă a multor genuflexiuni în 20 de secunde, apoi o pauză de 10 secunde, totul de 8 ori. Exercițiul are darul de a te face să asudezi mai mult într-un interval foarte scurt de timp, și, evident, să dai jos ceafa de porc asimilată. Problema mea a fost că trebuia apoi să alerg și 6.5 km pentru a respecta programul de antrenament pentru semi-maraton.
     Nici gama de exerciții pentru Tabata nu era diversă: genuflexiuni, flotări, alergat viteză, scări sau tracțiuni. Este un exercițiu foarte eficient dacă îl faci cu cap. Eu l-am făcut fără cap și acum merg ca un handicapat. Dar tot ce-i rău va fi în beneficiul meu ulterior, așa că nu mă plâng. Ci chiar îl recomand... sub diverse forme.
     Inutil de spus că alergarea de 6.5 km s-a transformat într-una de 6 km și aia în două reprize... rușinos pentru standardele impuse de mine, dar așa-i când nu e cap. Data viitoare va fi mai bine, dar tehnica japoneză de slăbit, Tabata, rămâne cea mai eficientă cale de a transpira mult și cu... cap.

Trădarea sufletului

Printre pașii surzi, pierduți
Cuvinte reci tu îmi asmuți
Mă faci să fiu un taciturn,
Dar te iubesc, să știi, oricum...

Te iubesc și te visez
Tac, ascult și cercetez
Mă-nfrățesc cu al tău puls
Șovăiesc, dar tac... ca uns.

Așteptarea ta mă doare
Iubirea crește tot mai mare
Sufletul mi-e o vâltoare
Pătruns de al tău fior...
De nepăsare.

Mă duc, mă așez, mă culc,
Nu mai am ce să ascult
Nu mai e nimic ca nou
Tu ești un înger... eu am fost bou.

Construiți din iluzie

     O ușă închisă brusc, trântită în nas speranței, tocmai a fost pusă la pământ. Ea, speranța a triumfat, în ciuda aparențelor, în ciuda lucrurilor verosimile ce ni se afișau "in your face" cum zic amicii mei, englezii... evident, lăsându-ne fără replică. A supraviețuit, supraviețuiește. Un suflet minunat a biruit în fața crudei sorți ce i se arăta. O minune a fost înfăptuită, iar stupefacția și bucuria noastră au fost nemărginite.
     Pare că, odată cu această zi de luni, începe o nouă eră. Începe ceva ce n-am crezut că va mai fi vreodată, ceva viu, ceva ce tinde să prindă culoare, ceva pentru suflet. Nu știi cui să mulțumești, pe cine să iei în brațe, cui să te rogi în semn de mulțumire. Probabil Celui de Sus, dar nefiind atât de "atașați" de El, ne e greu să facem asta. Dar trebuie recunoscut și "meritul" Lui. Trebuie recunoscut și meritul medicilor, dar trebuie supraapreciat și meritul ei de a-și fi dorit să nu ne părăsească.
     Continuăm să așteptăm. Făcând o comparație infinit mai puțin "valoroasă", mă simt ca în finalul meciului Oțelul - Timișoara, care a consfințit faptul că Oțelul a câștigat primul campionat din istorie. Finalul se anunță apoteotic. Nu cu surle și trâmbițe, cum ar zice incorect unii, dar cu o imensă bucurie sufletească. Te așteptăm cu drag, bunică, mulțumind în același timp divinității și celor care au făcut ca acest coșmar să se apropie de sfârșit.

Rege pentru o zi

     Asaltat cu mesaje încă de la primele minute ale zilei... calendaristice. Cum miezul nopții m-a prins iar treaz, facebook-ul a fost primul martor al acestor felicitări. Cele de pe 1 iunie nu se pun, pentru că niciodată nu mi-am găsit explicația pentru care cineva ar felicita pe altcineva înainte... dacă nu pleacă de unde nu mai poate comunica. Mă rog... se acceptă orice felicitare, venită oricând, dar un semn de întrebare rămâne.
     Anul acesta, cei 26 de ani împliniți sunt într-o umbră deasă. Ceea ce a început pentru mine pe 29 mai, încă nu s-a terminat, în niciun fel, așa că nu-mi pot permite să mă bucur pe deplin de sărbătoare. Rămân doar întrebări, speranțe, rugi adresate Celui de Sus pentru ca situația dramatică în care ne-am găsit în acea duminică dimineața să se remedieze.
     Altfel, este singura zi în care, în mod normal, te simți cel mai important om de pe Pământ, ai impresia că toți se uită la tine, că toți se comportă cu tine ca și cu un "bibelan de porțelou". Probabil vor mai continua mesajele, felicitările, iar asta nu mă va întrista. Dimpotrivă îmi va da măsura în care cineva (cunoscut sau mai puțin cunoscut) mă apreciază în vreun fel posibil.
     Pe această cale, vreau să le mulțumesc tuturor care m-au felicitat sau care mă vor felicita până la sfârșitul zilei, dar și celor care nu o vor face, pentru că îmi oferi răspunsul la întrebarea "cine mai merită în ziua de astăzi?"