Un alt final... Un nou început

     Analizez unde am greșit. Deși de multe ori am impresia că nu am greșit, în majoritatea cazurilor, după ce trag linie, sunt principalul vinovat. Cel puțin în mintea mea, astea sunt verdictele proceselor mele de conștiință. Întotdeauna mă gândesc că era mai bine dacă procedam altfel decât am făcut-o deja. Iar dacă rezultatele au fost pozitive, nemțește mă cert cu mine însumi că trebuia să fie poate și mai bine.
     Pierd încet-încet semnalul. Și nu fac referință la cel telefonic. Pierd semnalul unor timpuri demult apuse. Sună ciudat, dar acele timpuri tocmai începusem să le retrăiesc într-un fel sau altul. Dar, din diverse motive, dependente de acțiunile și gândirile mele, acele trăiri mi le îndepărtez. Sau îmi sunt luate pe bună dreptate. Treptat, rămân fără nicio speranță, mă învălui în deziluzie și în dezamăgire, iar depresia îmi redevine cel mai bun prieten. Bine ai revenit, dulce amărăciune!
     Am promis unui chip angelic, că măcar pentru el nu voi mai fi trist. Măcar pentru acel surâs ce ține în viață speranța și alungă orice primejdie de finit. Pentru acel suflet în care tot Universul ar părea gămălia unui ac într-un noian de sentimente pure. Vreau să mă țin de promisiune, vreau să continui să navighez în aceste ape potrivnice, deși simt că mă scufund uneori. Poate că îmi și place să mai văd abisul din când în când. Să încerc să-i cutreier „cotloanele” în absurda încercare de a-i găsi capătul. Mi-am tulburat singur apele, gândurile, ca de obicei. Am „izbutit” din păcate să alung acea făptură pe care o ridicasem într-o vreme la rang dumnezeiesc. Mă doare că nu am reușit să mă fac văzut cu alți ochi, că nu am reușit să creez o altă impresie despre ceea ce vreau eu de la viață, în general. Mă doare că sunt asociat cu orice „nimeni-în-drum”.
     Merg pe mâna mea în continuare, căci așa am avut parte de acele timpuri pierdute odată, cu multă încredere de sine, dar și ținându-mă de cuvântul dat orgoliului propriu. Destinul îmi este poteca prin această ceață deasă a timpului, și nu mă voi abate o clipă de la el.

Mireasmă

E vreme de surâs,
Și nicidecum de plâns
E vremea pentru noi
Ș-un cânt din cel oboi
Un cânt cât mai frumos
Să sune lin, duios.

Și ca de-atâtea ori
În înmiresmate zori
Se umplu cu tine,
De veselie pline,
De veșnice trăiri
Frumoase amintiri.

Și singur le culeg
Acum, căci de pe drum
Ai dispărut în fum,
În nori de catifea.
Acum, mereu aș vrea
Să mă topesc în ea...
În îmbrățișarea ta!

Renașterea...

     Deja am pășit în a treia zi a celei de-a treia luni din acest an. Încă se simte „influența” Babelor dar și ecoul Mărțișoarelor. Încă se mai dăruiesc, încă mai primesc mulțumiri, totul decurge aproape perfect. Ici colo câte o reprezentată a sexului frumos care a uitat de bunele maniere și de perioada în care ne aflăm, dar s-a trezit cu un „eject”, așa ca să-și vadă lungul nasului.
     Mă simt mai primăvăratic. În spirit, căci în trup încă mă mai chinui să ies din hibernare. Încă mai caut forma sportivă de altădată, adică de acum 3 luni, când alergam lejer 10-12 km. Acum mă fac de râs și trag din greu la 5-6. Dar acesta este efectul serenității (nu neapărat a alimentației necorespunzătoare). Sunt pus pe fapte mari, am gânduri și așteptări cel puțin la fel de mari, așa că în 2-3 săptămâni rezolv și problema aceasta. Așa cum am reușit cât de cât să-mi împac sufletul.
     Am reușit să-l fac să înțeleagă că nimic nu se ia de-a gata și că nici chiar așteptarea nu-i aduce fericirea. Încep să mă împac cu mine însumi și să pricep că o vorbă înțeleaptă face mai mult decât insistențele ce tindeau spre penibilitate, și pe care le abordam nu cu mult timp în urmă. Rămân adeptul calmului și un promotor al iubirii adevărate, dar toate la timpul lor.
     Astăzi mă bucur de sosirea primăverii. Afară încă e zăpadă și gradele sunt sub 0, dar simpla ta prezență în mintea mea, îmi aduce sezonul cald mai aproape. Mi-e deja inima în luna lui Cuptor. Astăzi privesc viața mai realist ca niciodată. E a naibii de grea, e a naibii de greu. Mă gândesc la anii ce au trecut ca nebunii pe lângă mine și constat cu durere că nu prea am scrijelit nimic prin ei. Încet-încet, apropierea de majoritatea cunoscuților de-o seamă va rămâne doar în suflet. Se anunță vremuri tulburi și drumuri lungi. Se anunță furtuni, dar ascunzătoarea mea este inima ta. Și n-aș vrea să o părăsesc când iese soarele. Ci vreau să admirăm răsăritul și apusul împreună. Să fim un curcurbeu de sentimente peste bolta infinită a vieții.
    Nu vreau să încep să visez iar departe, nu vreau să spun cuvinte mari. Vreau doar să simt din nou că pot trăi pentru ceva. Și nu mai e mult până acolo, voi avea în continuare răbdare. Voi aștepta ca bătaia inimii tale să se sincronizeze cu a mea și să începem cu acel „noi” atât de adorat și totuși atât de îndepărtat. Vreau să simt cum natura prinde viață doar la apariția ta, vreau să văd verdele crud oglindindu-se în fermecătorii tăi ochi. Vreau să ai o primăvară în care dragostea să renască din fiecare celulă a corpului tău, o primăvară în care toată energia ta pozitivă să se reverse asupra celor din jurul tău și, de ce nu, asupra sufletului meu. Pentru că doar tu ești floarea pentru care bate inima mea...

           O primăvară frumoasă !

Mărțișor

Cad, tu mă ridici
Și-mi zici...
Nu-ți fie teamă, nu fi speriat
Va fi ceva de neuitat
Va fi ca-n orice altă seară
Un dulce vis de primăvară...

Și cred, citesc, te ascult
Cu inima la tine
Prin noapte eu mă uit,
Să plec n-aș vrea în astă seară
N-aș îndura așa povară
Să te uit, dulce vis de primăvară...

Tu, dulce vis de primăvară
Crezut-ai c-am uitat se pare,
Un prim vers, o întâie oară,
Chipul, zâmbetul tău
În inimă-mi vor poposi mereu...

Mi-e sufletul de plin,
Un gând cald, mereu senin
Mereu să fii ca-n astă seară
Un dulce vis de primăvară,
Te rog să fii, că altfel mor,
Al vieții mele Mărțișor...