...Once I start, I can't stop... once I stop, I barely start...
Sunshine in the midnight hours. Feelings and memories long gone. I woke up in the middle of a dream and I suddenly realized it was all happening. Just couldn't believe my eyes, just couldn't control my emotions, just couldn't be myself, the way I was supposed to be.
Creating my own way to freedom, the freedom of a love sensation. I've never imagined this kind of feeling, in this kind of way. And, damn, I love it so much. Actually, I want to "dig" in more, I want to settle my roots there, I want to be a part of that... heart. If you have asked me an year ago about this kind of love, I would have sent you away in a second with a short and precise answer: NO ! Ask me now... I could write a novel about what I want, about what I feel, about what I like, about people I met and I'm going to meet, not yet about you though, which is what I'd enjoy most.
Time's ticking away, and as a recently heard Nickelback's song "If Today Was Your Last Day", hands of time are never on my side so "I shoot for the stars" cause I have nothing to lose, I just have pure feelings to share. I'll keep going, in chase of each drop you think I deserve, though don't forget: love can put a person in its place, for life... in both ways of the word.
joi, 26 ianuarie 2012
vineri, 20 ianuarie 2012
Letter to words...
...When I write I feel fulfilled
I feel fulfilled when I put a smile on your face...
I so didn't believe in that after-birth ritual in which the new-born has to pick some objects that we'll follow him/her thereafter in his/her life. By the time flew over my ears, I barely realized that I was doing things fate had chosen for me...once.
One of these paths took me to the pen. When I was a few weeks older I picked a pen (photographs are my witnesses) but since the age of 14 nothing drove me towards this field. Although, when I had my first computer, a Pentium 3 with an 166 mHz processor, back in 1998, the first program I opened was Microsoft Word. Seems like, I believe it or not, there is a destiny, you follow a certain road. I started to enjoy writing about my forever love - football, fictive commentaries on games, fictive match reports, but with passion.
My life took me to Journalism, although I had such a small grade at the exams, I can feel ashamed of myself. In the end, it didn't matter, as I was studying what I dreamed most. Unfortunately, being so poorly rewarded, I could not face "self-torture" and I had to wave good-bye to "the pen" officially...at least for the moment.
But when I have time, and especially, inspiration, I love putting a few words here, there, on a mobile text draft, or even to a friend that likes what I create from time to time. Speaking of friends...
If words that come from my mind put smiles on your face, what would words that come from my heart could do?... I'm sure destiny knows the answer on this one too.
I feel fulfilled when I put a smile on your face...
I so didn't believe in that after-birth ritual in which the new-born has to pick some objects that we'll follow him/her thereafter in his/her life. By the time flew over my ears, I barely realized that I was doing things fate had chosen for me...once.
One of these paths took me to the pen. When I was a few weeks older I picked a pen (photographs are my witnesses) but since the age of 14 nothing drove me towards this field. Although, when I had my first computer, a Pentium 3 with an 166 mHz processor, back in 1998, the first program I opened was Microsoft Word. Seems like, I believe it or not, there is a destiny, you follow a certain road. I started to enjoy writing about my forever love - football, fictive commentaries on games, fictive match reports, but with passion.
My life took me to Journalism, although I had such a small grade at the exams, I can feel ashamed of myself. In the end, it didn't matter, as I was studying what I dreamed most. Unfortunately, being so poorly rewarded, I could not face "self-torture" and I had to wave good-bye to "the pen" officially...at least for the moment.
But when I have time, and especially, inspiration, I love putting a few words here, there, on a mobile text draft, or even to a friend that likes what I create from time to time. Speaking of friends...
If words that come from my mind put smiles on your face, what would words that come from my heart could do?... I'm sure destiny knows the answer on this one too.
joi, 19 ianuarie 2012
Question marks
...If my future turns out to be shiny, she is guilty...
Rushed. I pass as fast as I can over any damn day that steps into my way. I put to garbage all the rubbish stuff that comes into my face, one way or another, I shake a bit and take a glance at The Tomorrow. Could be something new then? Definitely not. Obviously, I start this shit all over again. Paved with plenty of morons and stupidity, my road through London jungle is "to be continued". The same obsessive routine, same streets, same "pub characters" day by day, same stupid jokes, same "dull" salad to be done, same morning ritual next to a colleague that is light-years far away from the term "reasonable".
Tired. Tired of these hilly-billy "faces" that block my path daily, I search for my inner peace among my few trustful friends that left for me here. They're not too many, but I can trust them. Usually, when I have time, I give them a call or look for them on the internet, not to miss a thing. I don't know how much they are missing me though. Sometimes I feel like pet that looks for affection, that looks for a few minutes of playing and fooling around with his owner. Sometimes solitude really gets into me.
Enthusiastic. In my foolishness that I begin to believe its part of me, to be more precise, coming from my heart, I think too much about "the chosen one". I'm getting lost in details, I complicate things when they shouldn't be, I trust in myself too much when maybe I should be more discreet. I would tell the story of my life to almost anyone, and that is not good at all. I realize it, but sometimes I lose my head. Missing those eternal "I love you" 's, tenderness and the huge responsibility, I think I'll embrace "whatever" and I'll let myself carried away...
Endurance. I'm a tough nut to crack. I can face mental erosion. Maybe it's something I came with almost 27 years ago. Maybe it's from our people. Romanians can endure things that other find them difficult even to pronounce. Now I'm talking about something else though. As I previously said, I want responsibilities to fill my days, I want something to live for, to work for, to fully deserve. So I decided to register for Newham Classic 10k long run, that takes place in the 15th of April, this year, in West Ham Park. I need something to keep my aims high... no one in my heart at the moment to help. Just in my mind, in my feet, and in my... Lumix.
The rest of it is hope...
Rushed. I pass as fast as I can over any damn day that steps into my way. I put to garbage all the rubbish stuff that comes into my face, one way or another, I shake a bit and take a glance at The Tomorrow. Could be something new then? Definitely not. Obviously, I start this shit all over again. Paved with plenty of morons and stupidity, my road through London jungle is "to be continued". The same obsessive routine, same streets, same "pub characters" day by day, same stupid jokes, same "dull" salad to be done, same morning ritual next to a colleague that is light-years far away from the term "reasonable".
Tired. Tired of these hilly-billy "faces" that block my path daily, I search for my inner peace among my few trustful friends that left for me here. They're not too many, but I can trust them. Usually, when I have time, I give them a call or look for them on the internet, not to miss a thing. I don't know how much they are missing me though. Sometimes I feel like pet that looks for affection, that looks for a few minutes of playing and fooling around with his owner. Sometimes solitude really gets into me.
Enthusiastic. In my foolishness that I begin to believe its part of me, to be more precise, coming from my heart, I think too much about "the chosen one". I'm getting lost in details, I complicate things when they shouldn't be, I trust in myself too much when maybe I should be more discreet. I would tell the story of my life to almost anyone, and that is not good at all. I realize it, but sometimes I lose my head. Missing those eternal "I love you" 's, tenderness and the huge responsibility, I think I'll embrace "whatever" and I'll let myself carried away...
Endurance. I'm a tough nut to crack. I can face mental erosion. Maybe it's something I came with almost 27 years ago. Maybe it's from our people. Romanians can endure things that other find them difficult even to pronounce. Now I'm talking about something else though. As I previously said, I want responsibilities to fill my days, I want something to live for, to work for, to fully deserve. So I decided to register for Newham Classic 10k long run, that takes place in the 15th of April, this year, in West Ham Park. I need something to keep my aims high... no one in my heart at the moment to help. Just in my mind, in my feet, and in my... Lumix.
The rest of it is hope...
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
To Her...
Stare with one eye at the future
Close the other for the past
'Cause of the moments of soul torture
And no one worth of your trust.
And put aside the darkest feeling
While your memories will slip away
Greet funny moments and healing
Let it rain with friends in your way.
The River of life will slowly flow
And your precious "flower" with it will grow
Draw her a smile and make it last
Don't ever let her feel the past.
Well, all is that and that is all
Try to picture your smile on The Wall
Like in a brilliant photo made by you
Where your most beautiful dream really comes true.
Close the other for the past
'Cause of the moments of soul torture
And no one worth of your trust.
And put aside the darkest feeling
While your memories will slip away
Greet funny moments and healing
Let it rain with friends in your way.
The River of life will slowly flow
And your precious "flower" with it will grow
Draw her a smile and make it last
Don't ever let her feel the past.
Well, all is that and that is all
Try to picture your smile on The Wall
Like in a brilliant photo made by you
Where your most beautiful dream really comes true.
duminică, 1 ianuarie 2012
Anul ultimilor pași...
O vorbă universal-valabilă zice că, indiferent ce s-ar întâmpla, viața își continuă cursul. Pentru unii pe o pantă ascendentă, pentru alții, cu pași grăbiți spre epilog. Oricum s-ar scurge timpul însă, viața lasă amprente, lasă urme greu de acoperit, din orice perspectivă s-ar privi problema.
Când am încheiat „în genunchi” 2010, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să scap de rutina și „oboseala” unui oraș și a unei vieți pe care niciodată nu le-am crezut a-mi anima visele noapte de noapte, așa cum se întâmplă în prezent. Naiv? Poate. Visător? Câteodată. Optimist? Până la un punct. Pesimist? Fără limite.
2011 a început pentru mine prost și s-a terminat și mai prost, „înmiresmat” cu tone de amintiri și vise greu de surmontat în această viață. Decesul unuia dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut vreodată, survenit pe 9 ianuarie, ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când superstițioșii zic că anul început cu dezamăgiri va avea, de asemenea, un final trist. A fost o primă jumătate de an, altfel, prea puțin piperată, poate doar din perspectiva microbistului înrăit ce sunt. Oțelul Galați a luat în mai pentru prima dată campionatul în istorie, iar cealaltă echipă de suflet, Liverpool, n-a mai prins cupele europene după ani buni. Dar aceste două echipe, cu toată dragostea de suporter ce le-o port, niciodată nu vor ține locul unei persoane dragi, a unui suflet cald, pe care, pentru prima dată în ultimii 7 ani, nu l-am avut nici măcar o zi alături. Niciodată nu vor ține locul familiei sau a prietenilor.
A doua jumătate a anului a început, cum era de „așteptat”, oribil. Pe 29 mai, pentru prima dată am simțit, noi toți din familie, aerul rece și nemilos al morții. Atacul cerebral suferit de bunica mea în noaptea de 28 spre 29 mai 2011 a fost cea mai grea lovitură pe care a primit-o familia sub privirile mele. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, ea și acum are zile, ținându-se la fel de bine ca înainte de acea dată fatidică. Acest eveniment teribil a umbrit, cum era și normal, ziua mea și tot ce avea să țină de aniversarea cifrei norocoase de 26 de ani.
20-22 iunie 2011 a reprezentat punctul culminant al aspectului sentimental trăit în anul precedent. Atunci am petrecut aproape 3 zile extraordinare alături de o ființă greu de înlocuit, alături de o ființă mai mult decât deosebită. Însă, n-aș fi crezut că acele 3 zile aveau să fie ultimele în care m-am simțit cu adevărat împlinit. Odată cu internarea în spital, de pe 22 iunie, pentru a treia operație de chist pilonidal, viața mea undeva, acolo, înăuntru, s-a rupt definitiv. Ca niciodată în precedentele două intervenții chirurgicale, am trăit 6 zile de coșmar la „Militar”, cu usturimi, cu sângerări abundente și 2-3 rânduri de haine schimbate zilnic. Colac peste pupăză, în aceeași perioadă, cel mai bun prieten al meu trecea printr-o cumplită situație, aceea de a fi suferit atacuri de panică. Ulterior spitalizării, au urmat 3 săptămâni de stat toată ziua pe burtă (pentru a proteja operația) și debarcarea „fără egal” de la un Real în vizibilă scădere de moral, dar mai ales de personal.
16 iulie am crezut că va însemna începutul unei noi vieți. O viață mai bună. A fost, dar până la un punct. Întoarcerea în țară a unui foarte bun amic din copilărie trebuia să aibă darul să aducă schimbări radicale noi în viața mea, în sensul bun. Până pe 6 august totul a fost distracție, clubbing, venit acasă după 2 noaptea, aproape în fiecare zi. Într-un cuvânt: am încercat să petrec cât mai mult timp cu prietenii pe care urma să nu-i mai revăd pentru o foarte bună bucată de timp.
6 august. Ultima zi când am văzut părinții, ultima zi când am văzut casa părintească și pământul natal. Ziua rupturii de țară, ziua rupturii de tot ceea ce m-a educat, m-a crescut și m-a ajutat să ajung până aici. Am plecat în Anglia în scopul găsirii unei vieți mai bune, în scopul întemeierii unui viitor mai solid, în scopul cunoașterii unei alte lumi. Am cunoscut-o. Nu îndeajuns de mult, abia au trecut aproape 5 luni, dar destul cât să separ binele de rău, din orice punct de vedere.
Finalul de an m-a prins la un job de rutină, într-o bucătărie decentă, într-un colectiv de birt. Finalul de an m-a găsit îngropat în amintirile unor clipe demult apuse când sufletul pereche mult visat era zi de zi lângă mine. Finalul lui 2011 m-a surprins „adoptat” de o familie, de câțiva dragi prieteni, singurii adevărați din Londra. Am întâmpinat ultimele zile din 2011 înroșit de lacrimi, tristețe și dor de casă. Le mulțumesc celor care mă susțin, dar tot mai visez la o altă viață. Aștept să văd dacă 2012 mi-o va oferi.
La mulți ani...
Când am încheiat „în genunchi” 2010, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să scap de rutina și „oboseala” unui oraș și a unei vieți pe care niciodată nu le-am crezut a-mi anima visele noapte de noapte, așa cum se întâmplă în prezent. Naiv? Poate. Visător? Câteodată. Optimist? Până la un punct. Pesimist? Fără limite.
2011 a început pentru mine prost și s-a terminat și mai prost, „înmiresmat” cu tone de amintiri și vise greu de surmontat în această viață. Decesul unuia dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut vreodată, survenit pe 9 ianuarie, ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când superstițioșii zic că anul început cu dezamăgiri va avea, de asemenea, un final trist. A fost o primă jumătate de an, altfel, prea puțin piperată, poate doar din perspectiva microbistului înrăit ce sunt. Oțelul Galați a luat în mai pentru prima dată campionatul în istorie, iar cealaltă echipă de suflet, Liverpool, n-a mai prins cupele europene după ani buni. Dar aceste două echipe, cu toată dragostea de suporter ce le-o port, niciodată nu vor ține locul unei persoane dragi, a unui suflet cald, pe care, pentru prima dată în ultimii 7 ani, nu l-am avut nici măcar o zi alături. Niciodată nu vor ține locul familiei sau a prietenilor.
A doua jumătate a anului a început, cum era de „așteptat”, oribil. Pe 29 mai, pentru prima dată am simțit, noi toți din familie, aerul rece și nemilos al morții. Atacul cerebral suferit de bunica mea în noaptea de 28 spre 29 mai 2011 a fost cea mai grea lovitură pe care a primit-o familia sub privirile mele. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, ea și acum are zile, ținându-se la fel de bine ca înainte de acea dată fatidică. Acest eveniment teribil a umbrit, cum era și normal, ziua mea și tot ce avea să țină de aniversarea cifrei norocoase de 26 de ani.
20-22 iunie 2011 a reprezentat punctul culminant al aspectului sentimental trăit în anul precedent. Atunci am petrecut aproape 3 zile extraordinare alături de o ființă greu de înlocuit, alături de o ființă mai mult decât deosebită. Însă, n-aș fi crezut că acele 3 zile aveau să fie ultimele în care m-am simțit cu adevărat împlinit. Odată cu internarea în spital, de pe 22 iunie, pentru a treia operație de chist pilonidal, viața mea undeva, acolo, înăuntru, s-a rupt definitiv. Ca niciodată în precedentele două intervenții chirurgicale, am trăit 6 zile de coșmar la „Militar”, cu usturimi, cu sângerări abundente și 2-3 rânduri de haine schimbate zilnic. Colac peste pupăză, în aceeași perioadă, cel mai bun prieten al meu trecea printr-o cumplită situație, aceea de a fi suferit atacuri de panică. Ulterior spitalizării, au urmat 3 săptămâni de stat toată ziua pe burtă (pentru a proteja operația) și debarcarea „fără egal” de la un Real în vizibilă scădere de moral, dar mai ales de personal.
16 iulie am crezut că va însemna începutul unei noi vieți. O viață mai bună. A fost, dar până la un punct. Întoarcerea în țară a unui foarte bun amic din copilărie trebuia să aibă darul să aducă schimbări radicale noi în viața mea, în sensul bun. Până pe 6 august totul a fost distracție, clubbing, venit acasă după 2 noaptea, aproape în fiecare zi. Într-un cuvânt: am încercat să petrec cât mai mult timp cu prietenii pe care urma să nu-i mai revăd pentru o foarte bună bucată de timp.
6 august. Ultima zi când am văzut părinții, ultima zi când am văzut casa părintească și pământul natal. Ziua rupturii de țară, ziua rupturii de tot ceea ce m-a educat, m-a crescut și m-a ajutat să ajung până aici. Am plecat în Anglia în scopul găsirii unei vieți mai bune, în scopul întemeierii unui viitor mai solid, în scopul cunoașterii unei alte lumi. Am cunoscut-o. Nu îndeajuns de mult, abia au trecut aproape 5 luni, dar destul cât să separ binele de rău, din orice punct de vedere.
Finalul de an m-a prins la un job de rutină, într-o bucătărie decentă, într-un colectiv de birt. Finalul de an m-a găsit îngropat în amintirile unor clipe demult apuse când sufletul pereche mult visat era zi de zi lângă mine. Finalul lui 2011 m-a surprins „adoptat” de o familie, de câțiva dragi prieteni, singurii adevărați din Londra. Am întâmpinat ultimele zile din 2011 înroșit de lacrimi, tristețe și dor de casă. Le mulțumesc celor care mă susțin, dar tot mai visez la o altă viață. Aștept să văd dacă 2012 mi-o va oferi.
La mulți ani...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)