Punți

          ...ce frumos e când accesul spre momentele mult așteptate este sigur dar te pune la încercare...

     Arome de proaspătă primăvară, cărări ce dau într-un luminiș pe care nu l-am mai crezut existând, vise ce par a se îndeplini de la o zi la alta. Stările de anxietate și de depresie par a lăsa încet-încet locul acelor vremuri frumoase prin care m-am maturizat întrutotul dar care au apus demult. Găsit-am motive să descrețesc fruntea și să las „cojocul” solitudinii în dulap pentru un soare ce pare a fi strălucitor, călduros și dătător de viață.
     Lucrurile frumoase chiar apar pentru cine așteaptă, pentru cine „a fost cuminte”, pentru cine merită, într-un cuvânt. Nu sunt cel mai în măsură să judec și să mă pronunț dacă mi se cuvine cununa cu lauri pt cel mai meritoriu și cel mai cuminte celibatar în viață, dar cu siguranță am înfruntat furtunile singur și am așteptat rugându-mă Divinității pentru o turnură spectaculoasă dată asupra existenței mele. De altfel, puțini știu că urma să-mi schimb radical condiția într-un fel sau altul în foarte scurt timp în lipsa unei alternative viabile unui trai decent din punct de vedere sufletesc.
     Așteptarea pare a-și arăta roadele, pronunțarea nu vreau să fie timpurie, dar puntea spre fericire, puntea spre acea iubire mult visată este aproape de a fi pășită în întregime. Singura dilemă ce mi-ar da neliniște în zilele următoare ar fi dacă cealaltă persoană este demnă de încrederea mea, este pregătită pentru a „colabora” cu principiile mele de viață, așa cum și eu mă întreb dacă sunt pregătit sufletește pentru acel sentiment dat dispărut, numit iubire.
     Trecerea de la singurătate la a împărți orice cu sufletul pereche nu părea mai grea ca niciodată, semn că maturizarea și-a găsit locul ei și în inima înfometată de afecțiune. Rămân secundele de numărat și zâmbetul larg de arătat tuturor în semn de mulțumire sufletească pentru un rod așteptat îndelung.

Despre nimic... oameni de nimic

         ...cu cât vor exista mai mulți proști de ocolit, cu atât succesul va fi mai dulce...

    Pe vremea când îmi expuneam gândurile de pe meleagurile natale, eram lovit de crudul realism al prostiei atotstăpânitoare pe creierele multora dintre cei cu care aveam tangențe. Rămâneam siderat să văd cum oameni în toată firea își pierdeau... firea lucrurilor logice, elementare și deloc dificile în luarea unor decizii sau în manevrarea propriilor conștiințe. M-am autodefinit mereu ca fiind cât mai cerebral cu putință, și în ciuda naivității arătate în decursul timpului pe diferite planuri, am încercat și, fără să mă laud, am reușit, să mă păstrez departe de virusul „prostiei”, mârșăviei sau ipocriziei ieftine.
     Am „evadat” într-un mediu în care am spus că oamenii proști, prin prisma inteligenței negre pe care o posedă, nu-s într-atât de numeroși încât să-mi afecteze măcar un fir de păr de pe antebraț. Însă simțurile genetic moștenite, fapt pentru care voi rămâne veșnic recunoscător, nu m-au înșelat niciodată, așa cum altfel au făcut acei oameni falși, acei așa-ziși „îngeri” cu suflet diabolic. Am urmat întocmai cu inima ceea ce creierului îi dădea de bănuit, și mi-am pus propriile țeluri mai presus de orgoliul blazat al oricărui trepăduș, dincolo de orice răzbunare ieftină a unor „frați” atât de mici. La figurat vorbind, bineînțeles.
     Acaparat de grijile și necesitățile trecerii unei zile în mod decent am pierdut din ochi planul secundar al unei vieți mărginite de, mai mult sau mai puțin signifiante, caractere gri. De personaje obscure chiar și pentru propriile lor molecule de aer inhalate, de oameni de nimic ce, probabil, au ca singur țel în viață să calce pe cadavre... poate chiar la propriu, cine știe.
     Vremea pur britanică, ce în timp i-am atașat ca paralelă sufletul meu atât de încercat în aceste ultime 11 luni, și-a găsit reflexia în gândurile și acțiunile lente și parșive ale acelor oameni cu care pleci la drum în calitate oficială de „cel mai bun prieten”. Calitate de care, din păcate, unii știu să abuzeze atât de bine, încât și ei își uită rolul uneori și se dau de gol.
     Odinioară destinul mi-a dat o palmă „părintească”, spunându-mi încă odată că ar trebui să casc mai bine ochii când acord încrederea cuiva, că ar trebui să înăspresc propriile reguli după care cineva îmi poate câștiga amiciția, fie ea și temporară. Căci, în caz contrar, urmările pot avea efecte nimicitoare, din orice punct de vedere s-ar privi situația. Caractere „de doi pence”, ca să rămân în ambianța britanică, sunt la tot pasul, și-mi „ghidează” drumul către groapa de gunoi a vieții londoneze.
      Vorba din popor „e bine până se deșteaptă prostul” (în cazul meu îmi recunosc prostia când am acordat sincera mea prietenie unor farsori) se poate aplica perfect în virtutea lucrurilor și noilor cărări alese de mine. Nu-s convins când va veni triumful, pe oricare palier al existenței, dar când va apărea voi mulțumi sarcastic și cu o greață incomensurabilă acelora care, prin răul pe care mi l-au vrut sau mi l-au făcut, m-au făcut să-mi curăț sufletul și viața de falși prieteni.