Pentru Îngeri...

          ...un simbol al procreerii a fost, este și va rămâne femeia... un simbol al femeii - eternul Mărțișor...

     Pentru a 27-a oară întâmpin cu un zâmbet larg această zi Simbol, această bijuterie sclipitoare dintr-o salbă de 366 de mărgele, mai imprevizibile ca vremea de dincolo de geamuri. Pentru a infinita oară mă bucură sosirea acestei ocazii de a dărui. Dăruiești sentiment, dăruiești pasiune, dăruiești simpatie, dăruiești zâmbet, te dăruiești pe tine însuți unui suflet ce-ți oferă primăvară în fiecare zi. Împlinire mai mare decât un cald și sincer „bun găsit” din partea jumătății - sub orice formă ar fi „salutul” - nu există.
     Adept al trasării unei stări de beatitudine constante pe chipul persoanelor de sex opus, nu m-am dezis niciodată de la a oferi cel mai simbolic cadou către ființele pe care eu le consider angelice - dar nu sfinte ! - femeile. Asemenea replicii dintr-o reclamă recentă „nu știi ce e mai plăcut: să oferi sau să primești”, intru în pielea omului ce așteaptă măcar un suflu de fericire într-o zi deosebită, într-o zi unică din an.
     A nu fi înțeles greșit, nu ridic la rang de „sfântă” femeia, nu divinizez femeia anului 2012 prin prisma realităților dure dar... reale. Doar ofer ceea ce merită orice reprezentantă a sexului frumos în această zi: un tradițional Mărțișor sub coperta unor cuvinte dedicate lor, acelor îngeri cu chip divin fără de care viața noastră, a bărbaților, ar fi insipidă.
    La mulți ani fiecărei femei, care, într-un fel sau altul, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin - chiar deloc în unele cazuri - seamănă primăvară în inima mea !

Scrisoare către nicăieri...

                ...într-un vid absolut arunc o patetică speranță ce vrea să-și găsească suflul...

          Drag neant,

     Te văd în acest spațiu închis. Te simt prezent în interiorul minții mele atât de lașe și nedemne. Mi te alături în fiecare noapte viselor la capătul cărora văd un licăr de lumină. Mi te așezi nesimțit pe nesimțite în calea oricărui pas pe care-l fac spre destinația fericire. Mi te scufunzi încet și sigur spre străfundurile unei inimi ce-și vrea, și-și caută o jumătate de absolut. Perfecțiunea capătă o entitate cât tu nu ești atent.
     Drag neant, prefă-te o clipă că te lași străpuns de lumina ce indică o cărare spre ceva. Spre o destinație. Spre fericire. Devino finit măcar pentru o secundă și permite-mi să-mi aștern speranța pe umărul acela cald care mă asculta și mă sfătuia în fiecare zi. Neantule, lasă-mă o secundă să respir acel parfum dulce care în acea vreme mă adusese la exasperare. Înduplecă-te și aruncă o fărâmă de viitor.
     Nu mai vreau să te rețin, știu că nu dai o monedă găurită pe ceea ce te rog, și că ești ocupat în a-mi agita noua noapte ce se așterne, și în a-mi așeza o perdea de ceață peste ziua de mâine, dar... drag neant, atrage-mă spre eternele amintiri din viitor, și-ți voi rămâne recunoscător.

Charisma unui crepuscul

     Închid ochii în fața unei noi nopți în care doar plapuma îmi va fi „colegă” în visul ce va urma. Nu mai știu ce-mi va rezerva acea fracțiune dintr-un timp infinit, nu mai vreau să înțeleg sau să-mi reamintesc ce a oferit cu o noapte înainte. Pentru clipa deziluziei, pentru speranța răsăritului, pentru certitudinea trăirii, nu mai vreau să interpretez orice mișcare „virtuală”.
     Mă las dus de val, mă întrepătrund cu mrejele secundelor scurse și îmi interzic a mai cugeta la viitor. Destul am făcut asta și m-am lovit din nou de arhicunoscuta zicală cu socoteala din târg. Atât cât mai e, trăiesc pe deplin, fără o urmă de regret și fără a mai trage cu ochiul la „mâine”.
     Sunt la hotarul dintre prezent și viitor, dar tot ce-mi dă ambiție și combustibil pentru ziua următoare sunt momentele din trecut. E atât de bine câteodată, dar e al naibii de rău în orele târzii ale nopții. E o frumusețe sadică, ce nu mă lasă să depășesc momentul de singularitate în care am rămas captiv de vreo doi ani încoace. E o lentoare răcoroasă a blestematului timp la începutul unei nopți la capătul căreia nu va mai rămâne decât un vis imposibil de interpretat...
     ...și o plapumă răvășită... ca martor.

Umbre din prezent...

     Șovăielnic mă îndrept către epilog. Nu l-am vrut niciodată aproape, nu l-am crezut într-atât de negru, nu l-am simțit atât de rece, și totuși atât de cald ca acum. Mă macin, mă frământ, mă consum asemenea unui tractor pus să are pe șosea în căutarea unui răspuns... sau a unor răspunsuri. Întrebări am destule, dar cine să răspundă la ele? Eu sunt epuizat de atâta rutină, de atâta platitudine, de atâta gri, de atât de multă singurătate.
     Poate L-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș zice că într-o metropolă cu 10 milioane de suflete, printre care cel puțin 10 prieteni, aș fi sătul de anxietate, de singurătate. Trăgând linie la final, asta constat. Că griul provenit din cerul tipic londonez s-a răsfrânt asupra eului meu interior, asupra trăirilor mele, asupra tututor acțiunilor „deversate” de subsemnatul pe aceste meleaguri.
     Mulțumiri adresez și-n stânga, și-n dreapta, tuturor care știu, și pe care îi știu că m-au ajutat cu ce au avut mai bun, dar uneori un drum are final... întotdeauna are un final... mă răsfrâng asupra viselor și cuget asupra unei perspective mai luminoase în care singurătatea să rămână doar în coșmaruri. Mă mențin pe linia de plutire sorbind dintr-o cupă plină cu optimism pe care am ținut-o ascunsă în cel mai îndepărtat loc al inimii.
    Acolo unde griul londonez nu va ajunge vreodată...

Nici prea mult... nici prea puțin... destul !

   ...Spre a unei flori răstălmăcite gânduri...

Nici prea mult, nici prea puțin, destul
Cât am trăit încercănat și nesătul
Și-am alungat noaptea cu un vis
Trezindu-mă eram, dar nu-s în Paradis.

Am respirat îngheț de dimineață
Din suflet, de prin aer, de pe a vieții ață
Și n-am putut topi cât aș fi vrut
Din mantia rece a negrului trecut.

Am traversat o turbulentă zi de Făurar
Cu mina lipsită de charismă a unui muncit fierar
M-am așezat la masa plină de un gol
Cu gându-n palmă și un accent domol.

Dar te-am visat, și-ai apărut
Timidă, gânditoare ca într-un refren tăcut
Să te iubesc și dincolo de-a vieții preambul
Nici prea mult... nici prea puțin... destul !

Conținut....

        ...Mărșăluind spre nicăieri...

     Schimbarea unei pagini, întoarcerea la o carte prăfuită din raftul etern uitat de vreme și de subsemnatul înseamnă „decât” întoarcerea în trecut. Acolo unde m-am simțit mereu cel mai bine. Acolo unde intriga și punctul culminant mi le-am dorit mereu schimbate. Acea pagină o rescriu cu cerneala colorată într-un gri cu accente de târziu... târziu să mai fac ceva.
    Astfel că trag un „văzut” sănătos la capătul foii și scrijelesc cu furie pentru posteritate. De ce cu furie? Pentru că pe măsură ce înaintez, nu mai văd orizontul. Nu mai văd leit-motivul. Nu mai văd țelul. Și nu e din cauza dioptriei, ci e din cauza incertitudinii. Acest conținut sălciu, un amalgam de noroi sărat, pe care am presărat la un „strănut” nucă de cocos, nu mă mai ține la suprafață. Mă afund într-o mlaștină abisală și orice aș face să ies la liman, nu dovedesc.
    M-am prins de speranța dată de o pereche de ochi ce nu o vreau ștearsă din memorie, m-am agățat de un zâmbet timid care-mi lumina orice zi, dar mai ales orice noapte, mi-am atârnat zilele de o inimă ce a încetat să mai bată. Metaforic vorbind. Și totuși, n-am ajuns nicăieri, deschizând cărți vechi, ștergând de praf rafturi demult putrezite, ba dimpotrivă, m-am și „înecat” cu colbul „inhalat”. Așa că am deschis un almanah nou...dar din păcate are pagini albe, „blanks” cum ar zice băștinașul pe teritoriul căruia îmi duc veacul acum. Trebuie să le „colorez”, dar am doar creion mecanic... aștept acea inimă care să readucă nuanța potrivită de culoare, care să aștearnă un conținut între intriga tinereții și punctul culminant al inevitabilului epilog.

Picătură de răsărit...

         ...Când intri în viața mea virtuală mă luminez,
                                                                Când ieși, se nasc regrete...

     Revizuiesc lumea în care trăiesc de șase luni încoace și găsesc mai mult goluri decât spații umplute. Ori poate sunt eu prea sceptic, ori poate mă complac sufletește într-o ambianță respingătoare, într-un mediu deloc propice dezvoltării mentale. M-am obișnuit cu decepții, încep să gust din lingurița cu succese... trăiesc pe valurile unei vârste la care alții se gândesc la copii sau la care „ceilalți” numără fustele date jos pe săptămână.
     Mă opresc din când în când cu gândul, cu sufletul, dar mai „tactil” cu ochii asupra prezenței tale atât de rare, dar atât de primăvăratice. Produci haos printre regrete, alungi tristeți și aduci zâmbete întru ale tale „îmbrățișări” de zahăr. Porți în ochii ce-ți sclipesc în fotografie un sâmbure de adevăr în orice faci și induci respect cu orice privire aruncată. Rămân fascinat de acuratețea cuvintelor tale.
    Sunt mândru că deși te-am văzut doar odată, împărtășesc atâtea opinii și gânduri cu ființa ta, atât de verticală. Nimeni nu e perfect, corect până aici, dar nimeni nu e ca tine. Tot la fel de adevărat ca afirmațiile precedente, este că nimic nu e mai amar decât gustul unei amiciții întemeiate din regretul lipsei unei alternative „superioare”. Dar nimic nu e mai dulce ca prietenia ta. Nemărginit vis până la ziua revederii, îl sper ca fiind mai scurt ca visul de noapte, dar îl prevăd realist de lung.
    Îmi rămâne mulțumirea sufletească a faptului că te zăresc voioasă și radiind de frumos la fiecare apariție virtuală a ta. Îmi rămâne mulțumirea către Divinitate că am ocazia să te adaug în salba sărac de bogată cu prieteni unici. Îmi rămâne mulțumirea că deși ne-am văzut doar odată, ne știm parcă de o viață. Speranța în mai bine nu va muri niciodată...
   Rămân doar să îți mulțumesc!

          Cu drag...