Conexiunea la internet este deplorabilă. Timpul merge la vale uluitor de repede și nu este loc de lamentări. Găsesc soluția în a-i vedea live pe Gerrard, Carroll și ceilalți echipieri ai Albionului în „pub experience”. Recunosc, nu mi-a trecut prin cap, dar lipsa unei alternative viabile mă face să cunosc lume nouă. O lume care trăiește prin fotbal. O lume curată, căreia dacă i-ai face o fotografie, ai simți vibrațiile și patima.
Cu tricoul „Three Lions” și cu o dorință nebună de a sprijini o formație engleză atât de controversată, am luat la pași mărunți și repezi drumul spre primul pub. Nici nu mai conta care, nici nu mai conta ce bere urma să consum sau cât costa. Conta doar ca noua față a Angliei să repete isprava din noiembrie 2011, când a învins aceeași formație suedeză, dar într-un meci amical.
Drumul până la „centrul comercial” al „cartierului” a fost neașteptat de liniștit. Abia dacă s-a întrezărit o mașină sau câte un trecător rătăcit, cu ale sale „beat-uri” în urechi, totul într-un aer apăsător, o atmosferă de tensiune maximă pentru băștinași. Ca statistică vorbind, era vitală o victorie a englezilor în fața Suediei, după ce primul meci, cu Franța, se terminase 1-1.
Până să ajung în zona pub-urilor, mă gândesc să „abordez” o casă de pariuri, doar-doar văd acolo meciul în liniște, fără să fiu alarmat de vacarmul și, mai târziu, doza ridicată de alcool din sângele accelerat englezesc. Însă rămân uluit. La casa de pariuri BetFred lumea, ce-i drept, în număr de 3 persoane, se uită la curse de cai. Incredibil, câtă lipsă de patriotism. Când Terry e gata să-și lase sudoarea pe gazonul din Kiev, mai sunt câte trei „nebuni” care-s mai interesați de Crazy Legs sau Night Thunder.
Fără inhibiții, „rup” ușa la „The Bodhran”, un pub mic, cochet, primitor, și neașteptat de „gol” pentru un meci al Angliei. Aproximativ 100 de oameni sunt gata să spargă pahare, mese și, eventual, barmani, de bucurie sau furie, deopotrivă. Remarc din start că fac notă discordantă. Sunt singurul purtător „valabil” de tricou al Angliei. Ce-i drept, model 2004, dar nici unul din pub n-are nici măcar din 1930, deci sunt mândru că „sunt” englez.
Mă „agăț” de un Carlsberg, pentru probabil cel mai bun meci al Angliei de la acest turneu, nu?, și încep freamătul, cot la cot cu Barney. Barney este un bătrânel simpatic, trecut bine de 60 de ani, dar pe care oamenii din pub îl văd ca pe un guru al „naționalei” lui Hodgson. Toți îl întreabă ce crede că se va întâmpla, iar omul, care i-a văzut „născându-se” pe alde Carroll, Oxlade-Chamberlain sau Walcott, rememorează vremuri cu Hurst, Lineker și, ceva mai recent, Alan Shearer. Toată lumea este prietenă cu toată lumea în „The Bodhran”, fiecare bate cuba cu fiecare, iar spuma din pint-urile de bere sare voios pe mesele ticsite de pasiune.
Centrare Gerrard, cap și gol Andy Carroll. Inutil de spus că pub-ul erupe, însă este o erupție ponderată. Nici un pint n-a avut de suferit, iar barmanii pot răsufla ușurați. Până în prezent. Barney reamintește celorlalți că Anglia a mai avut 1-0 cu Suedia și la Campionatele Mondiale din 2002 și 2006, și mereu s-a terminat nedecis. Știam asta, dar nu vreau să-i „stric” berea bătrânelului, îl las să fie felicitat de ceilalți și îmi încrețesc fruntea sperând că acum istoria nu se va repeta.
Ei aș... nu numai că nu se repetă istoria, dar Suedia face 2-1 după minutul 60. Liniștea se așterne în pub, musca dacă bâzâie e victimă sigură. Mă surprinde calmul „purtătorilor” de sânge britanic, „come on, guys, come on, England!” se aude de prin toate colțurile. Câte un răzleț „oh, come on, you stupid fuck” când Gerrard, „motorul” echipei engleze, pasează greșit. Trăiesc laoaltă cu suta de englezi din bar, însă bate o singură inimă. Mi-am lăsat demult naționalismul de român acasă, cam de când ne-a lăsat și Danemarca în 2003 cu ochii în soare. E „now or never” pentru „supușii Reginei”, care știu că în caz de eșec, ultima partidă cu gazdele ucrainiene poate deveni doar de palmares.
Inspirația antrenorului Hodgson, agilitatea și acuratețea noului-intrat Walcott, și momentul de magie marca Welbeck (care a înscris cu călcâiul), au adus Anglia și, implicit, „The Bodhran” în culmea extazului. 3-2 în 15 minute pentru insulari, a căror inimă a luat-o demult la trap. Ți se face pielea găină când auzi 100 de bărbați strigând „goal!” la unison, într-un spațiu închis. Nu m-am lăsat mai prejos. Vocea răgușită de după meci a stat drept dovadă. Barney, bătrânelul care a văzut sute de meciuri la viața lui, zâmbește satisfăcut. Pentru el, și pentru alții ca el, poate fi ultima victorie în fața Suediei văzută în viața asta.
Dincolo de fotbal sunt oamenii. Dincolo de oameni este pasiunea. Dincolo de pasiune este sentiment. E drept, sunt zeci, chiar sute de milioane de oameni de pe Mapamond care nu dau doi bani pe acest sport, sau pe sport în general. Dar într-o seară de 15 iunie 2012, într-un mic pub din nordul Londrei, pentru 100 de oameni a contat doar că s-au simțit mândri că naționala lor și-a meritat sprijinul. COME ON, ENGLAND !
Pe curând...
