...dorința de a-ți dori este ghidul spre dorințele împlinite...
Aștept. O secundă, un minut, un ceas. O lună și chiar mai mult decât o viață pentru ceva ce pare intangibil. Pentru lucrul cel mai banal, pentru esența vieții, pentru liniștea inimii așteptarea pare interminabilă. Sufocantă. Strânge tot mai mult ca într-o menghină o rațiune asupra căreia simt că-i pierd controlul.
Vreau să-mi doresc. Vreau să-mi doresc să iubesc. Vreau să-mi doresc să am, vreau să fiu posesiv pentru o clipă, vreau să uit de mine. Undeva, în adâncul dezideratului personal, este loc pentru o fracțiune din trăirea vidă și... avidă a unuia care nu a știut niciodată ce este singurătatea.
Vreau să alerg, dar nu singur. Vreau să petrec maratonul vieții lângă un partener de cursă lungă, care se va căli pe kilometrii de suspine și zâmbete alături de mine. Eu, acel catâr și asin laolaltă. În mentalitate. Vreau să desenez traseul liniei vieții din palmă cu degetele ei. Degetele acelei femei care știe cum să deseneze, dar mai ales, cum să coloreze o viață. Care știe cum să oprească linia fără să te doară.
Vreau să mă scald în oceanul din ochii ei. Vreau să-i cuprind paleta de culori a sufletului. Vreau să fac instantanee sub curcubeul apărut în timpul furtunii. Cel de după e prea banal. Vreau să simt dorința deplină a golirii sufletului de pustiu. Mi-e dor de el... de sufletul plin.
Vreau să încep. Vreau să sfârșesc. O dorință, respectiv un trecut.
sâmbătă, 27 octombrie 2012
miercuri, 17 octombrie 2012
O plimbare „pe sub deal”
...Liga a 4-a de fotbal din Anglia, sau un alt mod de a vedea cât de jos e România...
Flacăra de microbist ce arde înlăuntrul meu de aproape două decenii nu mi-a dat pace nici weekend-ul trecut, în ciuda lipsei „fotbalului competitiv” din calendarul de specialitate. Când toate privirile au fost ațintite spre meciurile internaționale ce au colorat aceste zile, eu am încercat o evadare. F.C. Liverpool, echipa de suflet, a trecut în plan secund pentru două ore, atenția fiindu-mi captată de o altă lume.
Lumea celor mici ai sportului-rege din Insulă este atrăgător de competitivă. Aici pasiunea capătă alte dimensiuni, aici, echipele de „cartier” aduse la rang profesionist adună mii de suflete cel puțin la fel de pătimașe ca pe marile arene mondiale, distribuie energii unice chiar și către spectatorii de ocazie, așa cum am fost eu la ultimul sfârșit de săptămână.
Trecutul meu pe plan fotbalistic s-a rezumat evident la miuțe în fața blocului sau în curțile școlilor, dar mai ales s-a contorizat în tone de hârtie cu reportaje (uneori inventate), și de statistici de la Campionate Mondiale sau Europene, la diferite ligi din jurul lumii. Experimentând prima trăire adevărată de suporter când am vărsat lacrimi la înfrângerea României în meciul cu Suedia, de la Mondialul din 1994, și fiind atras ulterior ca într-o adevărată gaură neagră a plăcerii către această disciplină sportivă, fiecare loc vizitat în acest răstimp, mi-a scornit întrebările „deci aici a jucat x” sau „cum ar fi să-l văd pe jucătorul x în orașul echipei sale?”. Aspect al vieții mele considerat ciudat de majoritatea cunoscuților, mai ales când îmi era (sau îmi este) testată memoria în acest domeniu.
Cel mai mare dezavantaj al Londrei, pe care-l știam atunci când am venit aici, este că nu găzduiește echipa favorită decât de minim 5 ori pe an, când Liverpool vizitează celelalte echipe londoneze de Premier League. Cu noroc, ar mai veni pe aici dacă ar fi meciuri de cupă. Plus că accesul la bilete este foarte dificil și destul de costisitor. Așa că, zilele trecute, sătul de urmăritul doar la televizor a sportului preferat, am căutat o alternativă, cât de mică. Cum Barnet îmi este „districtul-casă”, Barnet F.C. a devenit „sora” mai mică a „cormoranilor”.
„Underhill Stadium” avea să fie o destinație neașteptat de prietenoasă și liniștită. Aflat la 45 de minute de mers cu autobuzul de unde locuiesc, micul stadion are aproape tot ce-i trebuie unui fan aflat în exercitarea hobby-ului. Mai puțin o echipă mai acătării care să joace pe „dânsul”. Barnet F.C. este în Liga a 4-a engleză (League Two denumirea oficială), dar mai rău este că în acest sezon ocupă ultimul loc din 24 de echipe, după aproape un sfert de campionat. Faptul că la prima mea experiență pe un stadion englez echipa pe care am susținut-o a pierdut cu 4-1 a contat puțin spre deloc. Atmosfera, per ansamblul ei, a făcut mai mult decât banii achitați pe bilet.
Autobuzul 326, varianta unui 34 de Galați, își croiește drum lin printre casele extrem de frumos așezate pe străzile curate ale Barnetului. Cartierul pare unul englez get-beget, asiaticii sau africanii îi numeri pe degetele de la o singură mână. Pub-urile sunt agitate, e liga engleză la rugby în plină desfășurare și lumea este extrem atrasă și de acest sport. Calculul hărții îmi arătase că trebuie să cobor la prima stație de după „Barnet Odeon”. Rămân surprins să observ că micul, dar cochetul, cartier are un cinematograf extrem de ieftin (8 lire biletul) și foarte bine amplasat, aproape de stația de metrou, de stadion. Cobor într-o stație destul de ciudată pentru Londra. Nu are pavilion, iar stâlpul pe care de obicei este trecut numele stației e absent. Odată coborât din mijlocul de transport, simt un alt aer. Aud engleza pură din gurile câtorva copii din apropiere, iar la Old Red Lion - pub-ul din sânul stadionului - berea din halbe și rugby-ul din plasmă se servesc în cantități considerabile. Nu e agitație lângă „Underhill”. Mai este o oră și jumătate până la meci, iar forfota se vede doar printre stewarzii ce se pregătesc să intre la muncă. Sună ciudat, dar e o armată de stewarzi chiar și la un meci de liga a 4-a. Lângă stadion, o parcare găzduiește 12 ambulanțe și 2 mașini de pompieri. Doar poliția este într-o oarecare inferioritate, în intervalul de timp avut până la începerea partidei văzând doar 4 „bobby officers”. Nici vâlvă mare nu se face printre oamenii de rând, adversarul este unul cam de aceeași valoare modestă, din coada clasamentului, Plymouth Argyle.
Destul de speriată, și parcă dându-și seama că de fel nu sunt fan Barnet, o femeie din staff mă îndrumă pe o alee de lângă stadion, spre casa de bilete. Liga a 4-a, dar biletele se pot achiziționa și online, iar dacă îți faci card de membru ai discount de câteva lire. În această săptămână au fost probleme cu server-ul, așa că biletul l-am achiziționat de la casă. Lumea din jur mustește de respect, te salută și-ți zâmbește fiecare deși nu te-a mai văzut sau, poate, nu te va mai vedea vreodată. O altă doamnă, aflată la gura unei porți de acces, îmi indică foarte amabil pe unde se poate intra și cum e așezarea locurilor în micuța arenă. Apogeul amabilității a fost atins în magazinul clubului. Da, echipa de liga a 4-a, are magazin oficial, lângă stadion. Păcat de prețurile produselor că sunt similare cu cele ale echipelor de Premier League. Un angajat își cere imediat scuze că așeza tricouri la raft, altele fiind pe podea. Imediat sunt luat în primire de o doamnă (sexul frumos e foarte apreciat la Barnet F.C.) care mi-ar vinde și clubul dacă ar ști că i-aș putea aduce prima victorie din acest sezon. Femeia este fan devotat, și după ce mi-a făcut o scurtă istorie recentă a clubului, vrea să mă convingă să-i cumpăr tot. Căni, brelocuri, tricourile oficiale ale echipei, fulare, fesuri, mănuși și multe alte produse stau la raft gata să fie achiziționate de un suporter adevărat al „albinelor”. „Superstarul” este un pulover dintr-un material foarte bun, pe care este inscripționat Barnet F.C. - Est. 1888, la 2.5 lire, dar pe stoc sunt doar mărimi XXXL. Mi-ar fi fost mare chiar și-n vremurile mele de „glorie” când depășeam suta de kg. Fascinat de amabilitatea și de generozitatea „gazdelor”, plec de la magazin cu un program de meci dar mereu adresându-mi întrebarea „cum așa ceva la Liga a 4-a?”
Intrarea la South-East Terrace unde am biletul se face printr-o poartă destul de îngustă, dar totul pare vopsit proaspăt. Culoarea portocalie este pretutindeni, într-un contrast bine nuanțat cu negrul „așezat” din loc în loc. O altă femeie (cum altfel), aflată într-o încăpere de 1x1 metri, îmi rupe biletul zâmbind larg și mulțumindu-mi că am venit să susțin „albinele”. Pentru că nu am card de membru și pentru că nici nu mi-am luat bilet din timp, am găsit bilet la tribuna a 2-a, care spre surprinderea mea, nu are scaune. Este împărțită de stewarzi în două părți egale pentru fanii celor două formații, iar lumea (de toate vârstele) stă în picioare și-și încurajează favoriții. Stadionul, care mai este folosit și de echipa a doua a lui Arsenal, are peste 6000 de locuri, nocturnă, gazon impecabil și o infrastructură de ar face invidios orice club din România.
Lumea, în principiu, este dezamăgită. De câțiva ani „albinele” se bat mereu la retrogradare, și de fiecare dată au scăpat. Anul acesta misiunea pare din ce în ce mai dificilă, iar faptul că Plymouth avea 2-0 după 10 minute nu mai reprezenta o surpriză. Însă, oamenii nu au început să înjure jucătorii (de altfel, înjuratul este strict interzis pe stadion, fapt evidențiat de panourile aflate la fiecare din intrări), dimpotrivă, au început să cânte și să strige „come on, Barnet” cât îi țineau plămânii. Dialogurile spumoase și amuzante dintre fanii celor două echipe, separați doar de o plasă și de un cordon de stewarzi, au făcut deliciul privitorilor. Oamenii în vârstă, chiar în baston, care au asistat la meci stând în picioare, mi-au făcut și ei portretul unei alte lumi, imaginea unei civilizații aflate la ani-lumină de civilizația românească.
Pe refrenul „Robson out” (evident, după acest nou eșec s-a cerut demisia antrenorului, dar extrem de civilizat), lumea a plecat tristă de la stadion, dar o tristețe devenită deja obișnuință pe „Underhill”. Ce nu e încă obișnuință pentru subsemnatul, este cât de iubită poate fi așa o echipă mică și cât de sinceră poate fi amabilitatea dintre cele două grupuri de suporteri care au plecat de la stadion împreună. Evident cântând și servind o bere rece la Old Red Lion.
Flacăra de microbist ce arde înlăuntrul meu de aproape două decenii nu mi-a dat pace nici weekend-ul trecut, în ciuda lipsei „fotbalului competitiv” din calendarul de specialitate. Când toate privirile au fost ațintite spre meciurile internaționale ce au colorat aceste zile, eu am încercat o evadare. F.C. Liverpool, echipa de suflet, a trecut în plan secund pentru două ore, atenția fiindu-mi captată de o altă lume.
Lumea celor mici ai sportului-rege din Insulă este atrăgător de competitivă. Aici pasiunea capătă alte dimensiuni, aici, echipele de „cartier” aduse la rang profesionist adună mii de suflete cel puțin la fel de pătimașe ca pe marile arene mondiale, distribuie energii unice chiar și către spectatorii de ocazie, așa cum am fost eu la ultimul sfârșit de săptămână.
Trecutul meu pe plan fotbalistic s-a rezumat evident la miuțe în fața blocului sau în curțile școlilor, dar mai ales s-a contorizat în tone de hârtie cu reportaje (uneori inventate), și de statistici de la Campionate Mondiale sau Europene, la diferite ligi din jurul lumii. Experimentând prima trăire adevărată de suporter când am vărsat lacrimi la înfrângerea României în meciul cu Suedia, de la Mondialul din 1994, și fiind atras ulterior ca într-o adevărată gaură neagră a plăcerii către această disciplină sportivă, fiecare loc vizitat în acest răstimp, mi-a scornit întrebările „deci aici a jucat x” sau „cum ar fi să-l văd pe jucătorul x în orașul echipei sale?”. Aspect al vieții mele considerat ciudat de majoritatea cunoscuților, mai ales când îmi era (sau îmi este) testată memoria în acest domeniu.
Cel mai mare dezavantaj al Londrei, pe care-l știam atunci când am venit aici, este că nu găzduiește echipa favorită decât de minim 5 ori pe an, când Liverpool vizitează celelalte echipe londoneze de Premier League. Cu noroc, ar mai veni pe aici dacă ar fi meciuri de cupă. Plus că accesul la bilete este foarte dificil și destul de costisitor. Așa că, zilele trecute, sătul de urmăritul doar la televizor a sportului preferat, am căutat o alternativă, cât de mică. Cum Barnet îmi este „districtul-casă”, Barnet F.C. a devenit „sora” mai mică a „cormoranilor”.
„Underhill Stadium” avea să fie o destinație neașteptat de prietenoasă și liniștită. Aflat la 45 de minute de mers cu autobuzul de unde locuiesc, micul stadion are aproape tot ce-i trebuie unui fan aflat în exercitarea hobby-ului. Mai puțin o echipă mai acătării care să joace pe „dânsul”. Barnet F.C. este în Liga a 4-a engleză (League Two denumirea oficială), dar mai rău este că în acest sezon ocupă ultimul loc din 24 de echipe, după aproape un sfert de campionat. Faptul că la prima mea experiență pe un stadion englez echipa pe care am susținut-o a pierdut cu 4-1 a contat puțin spre deloc. Atmosfera, per ansamblul ei, a făcut mai mult decât banii achitați pe bilet.
Autobuzul 326, varianta unui 34 de Galați, își croiește drum lin printre casele extrem de frumos așezate pe străzile curate ale Barnetului. Cartierul pare unul englez get-beget, asiaticii sau africanii îi numeri pe degetele de la o singură mână. Pub-urile sunt agitate, e liga engleză la rugby în plină desfășurare și lumea este extrem atrasă și de acest sport. Calculul hărții îmi arătase că trebuie să cobor la prima stație de după „Barnet Odeon”. Rămân surprins să observ că micul, dar cochetul, cartier are un cinematograf extrem de ieftin (8 lire biletul) și foarte bine amplasat, aproape de stația de metrou, de stadion. Cobor într-o stație destul de ciudată pentru Londra. Nu are pavilion, iar stâlpul pe care de obicei este trecut numele stației e absent. Odată coborât din mijlocul de transport, simt un alt aer. Aud engleza pură din gurile câtorva copii din apropiere, iar la Old Red Lion - pub-ul din sânul stadionului - berea din halbe și rugby-ul din plasmă se servesc în cantități considerabile. Nu e agitație lângă „Underhill”. Mai este o oră și jumătate până la meci, iar forfota se vede doar printre stewarzii ce se pregătesc să intre la muncă. Sună ciudat, dar e o armată de stewarzi chiar și la un meci de liga a 4-a. Lângă stadion, o parcare găzduiește 12 ambulanțe și 2 mașini de pompieri. Doar poliția este într-o oarecare inferioritate, în intervalul de timp avut până la începerea partidei văzând doar 4 „bobby officers”. Nici vâlvă mare nu se face printre oamenii de rând, adversarul este unul cam de aceeași valoare modestă, din coada clasamentului, Plymouth Argyle.
Destul de speriată, și parcă dându-și seama că de fel nu sunt fan Barnet, o femeie din staff mă îndrumă pe o alee de lângă stadion, spre casa de bilete. Liga a 4-a, dar biletele se pot achiziționa și online, iar dacă îți faci card de membru ai discount de câteva lire. În această săptămână au fost probleme cu server-ul, așa că biletul l-am achiziționat de la casă. Lumea din jur mustește de respect, te salută și-ți zâmbește fiecare deși nu te-a mai văzut sau, poate, nu te va mai vedea vreodată. O altă doamnă, aflată la gura unei porți de acces, îmi indică foarte amabil pe unde se poate intra și cum e așezarea locurilor în micuța arenă. Apogeul amabilității a fost atins în magazinul clubului. Da, echipa de liga a 4-a, are magazin oficial, lângă stadion. Păcat de prețurile produselor că sunt similare cu cele ale echipelor de Premier League. Un angajat își cere imediat scuze că așeza tricouri la raft, altele fiind pe podea. Imediat sunt luat în primire de o doamnă (sexul frumos e foarte apreciat la Barnet F.C.) care mi-ar vinde și clubul dacă ar ști că i-aș putea aduce prima victorie din acest sezon. Femeia este fan devotat, și după ce mi-a făcut o scurtă istorie recentă a clubului, vrea să mă convingă să-i cumpăr tot. Căni, brelocuri, tricourile oficiale ale echipei, fulare, fesuri, mănuși și multe alte produse stau la raft gata să fie achiziționate de un suporter adevărat al „albinelor”. „Superstarul” este un pulover dintr-un material foarte bun, pe care este inscripționat Barnet F.C. - Est. 1888, la 2.5 lire, dar pe stoc sunt doar mărimi XXXL. Mi-ar fi fost mare chiar și-n vremurile mele de „glorie” când depășeam suta de kg. Fascinat de amabilitatea și de generozitatea „gazdelor”, plec de la magazin cu un program de meci dar mereu adresându-mi întrebarea „cum așa ceva la Liga a 4-a?”
Intrarea la South-East Terrace unde am biletul se face printr-o poartă destul de îngustă, dar totul pare vopsit proaspăt. Culoarea portocalie este pretutindeni, într-un contrast bine nuanțat cu negrul „așezat” din loc în loc. O altă femeie (cum altfel), aflată într-o încăpere de 1x1 metri, îmi rupe biletul zâmbind larg și mulțumindu-mi că am venit să susțin „albinele”. Pentru că nu am card de membru și pentru că nici nu mi-am luat bilet din timp, am găsit bilet la tribuna a 2-a, care spre surprinderea mea, nu are scaune. Este împărțită de stewarzi în două părți egale pentru fanii celor două formații, iar lumea (de toate vârstele) stă în picioare și-și încurajează favoriții. Stadionul, care mai este folosit și de echipa a doua a lui Arsenal, are peste 6000 de locuri, nocturnă, gazon impecabil și o infrastructură de ar face invidios orice club din România.
Lumea, în principiu, este dezamăgită. De câțiva ani „albinele” se bat mereu la retrogradare, și de fiecare dată au scăpat. Anul acesta misiunea pare din ce în ce mai dificilă, iar faptul că Plymouth avea 2-0 după 10 minute nu mai reprezenta o surpriză. Însă, oamenii nu au început să înjure jucătorii (de altfel, înjuratul este strict interzis pe stadion, fapt evidențiat de panourile aflate la fiecare din intrări), dimpotrivă, au început să cânte și să strige „come on, Barnet” cât îi țineau plămânii. Dialogurile spumoase și amuzante dintre fanii celor două echipe, separați doar de o plasă și de un cordon de stewarzi, au făcut deliciul privitorilor. Oamenii în vârstă, chiar în baston, care au asistat la meci stând în picioare, mi-au făcut și ei portretul unei alte lumi, imaginea unei civilizații aflate la ani-lumină de civilizația românească.
Pe refrenul „Robson out” (evident, după acest nou eșec s-a cerut demisia antrenorului, dar extrem de civilizat), lumea a plecat tristă de la stadion, dar o tristețe devenită deja obișnuință pe „Underhill”. Ce nu e încă obișnuință pentru subsemnatul, este cât de iubită poate fi așa o echipă mică și cât de sinceră poate fi amabilitatea dintre cele două grupuri de suporteri care au plecat de la stadion împreună. Evident cântând și servind o bere rece la Old Red Lion.
joi, 11 octombrie 2012
Londra mea, Londra lor... partea a 2-a
Londra lor...
Mi-e greu. Să privesc prin ochii altora, să trăiesc prin acțiunile celorlalți, să simt și să respir aerul de siguranță indus de oamenii cu care am interacționat și cu care interacționez zilnic. Mi-e greu să relatez din direcția lucrurilor ce mă înconjoară, nu mă simt într-atât de stăpân pe universul ce-mi influențează activitățile. Dar voi încerca să înrămez pe cât de bine posibil mediul și persoanele martore la „nașterea” celei de-a doua mele vieți.
În cele peste 365 de zile scurse, viața dincolo de Canalul Mânecii n-a însemnat doar venin, durere și „moarte clinică” a sinelui, de altfel mereu abătut. Modul în care alții își croiesc existența, factorii ce-i orientează spre deciziile pe care le iau, sunt încă la o distanță bună de realitatea pe care eu o trăiesc, și pe care unele persoane a trăit-o deja. Sau au sărit peste acest tip de realitate, și a lor a fost mai colorată sau, dimpotrivă, mai putredă.
Primele luni au fost, din inerția de acasă, încărcate cu voie bună. Dată fiind și șansa de a obține job destul de rapid, psihicul a fost în mare măsură curățat de gânduri negre, în el făcându-și loc acum planuri, idei pentru viitorul apropiat, și începerea maratonului pentru obținerea diverselor documente necesare „prin zonă”. Aici a avut loc primul contact cu minciuna călătoare. Plimbată de la o zi la alta, pe diverse căi, prin diferite metode, ea s-a „bucurat” de o victimă naivă cum am fost eu, și a izbutit să mă facă să pierd timp și nervi. Venită de la un om al cărui trecut în Insulă rămâne - și nu m-ar deranja dacă ar rămâne în continuare - un mister, de la un om dependent de ea și, pe deasupra, de o infatuare nemărginită, minciuna ar fi avut urmări tragice pentru planurile mele inițiale dacă n-ar fi fost „anulată” de bunăvoința altor amici. Primele tangențe cu perverșii m-au pus în gardă, și într-un fel a fost mai bun dușul rece la început.
De altfel, oamenii pe care-i cunoșteam aici, așa cum era și normal, erau mult mai avansați „în viață” decât mine. Excluzând în totalitate partea materială, orice sfat venit de oriunde era bine primit. „Antrenamentul”, aproape zilnic, cu mincinosul de serviciu a prins bine în cunoașterea altor specimene mai rasate din câmpul muncii.
Londra lor înseamnă situație familială stabilă, Londra lor înseamnă aparenta lipsă a grijei zilei de mâine, Londra echivalează cu un zâmbet plin, pe care eu îl alătur fără să mă înșel acelui zâmbet ștrengăresc pe care-l afișam în multe din zilele premergătoare lui 6 august 2011. Londra lor reprezintă vinderea extrem de facilă a sufletului, și în multe cazuri, a fizicului, Londra lor este reprezentată de o obositoare dar necesară forfotă în găsirea unui loc printre cele peste 10 milioane de suflete ce s-ar zice că viețuiesc aici. Și, nu în ultimul rând, „Londra lor” este orașul cu densitatea cea mai mare a celor care „faultează” neverosimil limba engleză, indiferent de naționalitate, religie sau sex.
Referitor la ultimul paragraf, și lăsând modestia la o parte, relatând pura realitate, față de majoritatea „specimenelor” de aici mă simt nativ al acestor locuri la capitolul comunicării și al ușurinței cu care le utilizez cuvintele. Asta în condițiile în care mai sunt domenii în care trebuie să mă pun la punct cu limbajul de specialitate. Însă, invers proporțional cu tipul vieții lor și cu implicarea lor efectivă în societate. Greutățile sunt aceleași pentru toți, problemele de sănătate, în cazul în care există, sunt aceleași ca și în orice țară. Singurul lucru care a contat de la început și care, pe măsură ce trece timpul, contează tot mai mult, este compania cu care îți împarți bucuriile și necazurile: părinți, prieteni, soț/soție, după caz. „Ghinionul” meu a fost și va rămâne faptul că nu fumez, nu beau ca sceleratul și nu uit să mă întorc din cluburi, altfel aș fi avut salba mult mai bogată de prieteni. Lăsând gluma la o parte, mai bine puțini și buni.
Singurătatea e cea mai rea boală. Aș fi zis că e ultimul lucru care mă va împiedica să-mi ating țelurile aici, dar din păcate, a fost printre primele impedimente. Partea și mai urâtă, este că durează și erodează. Psihic, suflet, și ușor-ușor, fizic. Puținii prieteni pe care mă mai pot baza au vieților lor. Alții m-au abandonat pe parcurs din diverse motive. Alții sunt atât de îndepărtați (în Anglia) încât mi-e greu să calculez măsura prieteniei lor. Și cum prostia, minciuna și ipocrizia le resping din start, deja am mai scos de pe listă câteva nume. Lipsa încrederii în oameni, trecută de vârsta majoratului, loviturile dese încasate în psihicul fragil, incompatibilitatea cu viețile celorlalți necunoscuți pentru a crea oarecare legături, m-au dus de multe ori în pragul severelor depresii. Sadic, de multe ori m-am bucurat de acele stări, care nu contenesc să mă bântuie chiar și în prezent. Am ales aceste căi gri, cu dorința acerbă de a evolua ca cetățean pe scena socială britanică. Am crezut și cred în forța mea interioară de a dovedi încet-încet aceste lacune grave, de care nu mă mai lovisem vreodată. Tânjesc după clipa când cineva mă va aștepta după program, și nu doar cei 4 pereți goi ca în prezent, dar totodată mă bucură gândul că am ales bine în privința celor dați afară din viața mea.
Vreau să cred că Londra lor, într-o zi, va deveni și Londra mea. Rămân să sper că într-o dimineață, voi fi avut puterea să fi muncit într-atât de mult (și la propriu și la figurat) încât să-mi pot atinge orice obiectiv, de orice natură, în orice clipă. Vreau să-mi asigur liniștea sufletească și mentală prin luarea unor decizii radicale, de orice natură, indiferent de direcția ulterioară. Londra lor, într-o zi, va „scrie” despre Londra mea.
Va urma...
Mi-e greu. Să privesc prin ochii altora, să trăiesc prin acțiunile celorlalți, să simt și să respir aerul de siguranță indus de oamenii cu care am interacționat și cu care interacționez zilnic. Mi-e greu să relatez din direcția lucrurilor ce mă înconjoară, nu mă simt într-atât de stăpân pe universul ce-mi influențează activitățile. Dar voi încerca să înrămez pe cât de bine posibil mediul și persoanele martore la „nașterea” celei de-a doua mele vieți.
În cele peste 365 de zile scurse, viața dincolo de Canalul Mânecii n-a însemnat doar venin, durere și „moarte clinică” a sinelui, de altfel mereu abătut. Modul în care alții își croiesc existența, factorii ce-i orientează spre deciziile pe care le iau, sunt încă la o distanță bună de realitatea pe care eu o trăiesc, și pe care unele persoane a trăit-o deja. Sau au sărit peste acest tip de realitate, și a lor a fost mai colorată sau, dimpotrivă, mai putredă.
Primele luni au fost, din inerția de acasă, încărcate cu voie bună. Dată fiind și șansa de a obține job destul de rapid, psihicul a fost în mare măsură curățat de gânduri negre, în el făcându-și loc acum planuri, idei pentru viitorul apropiat, și începerea maratonului pentru obținerea diverselor documente necesare „prin zonă”. Aici a avut loc primul contact cu minciuna călătoare. Plimbată de la o zi la alta, pe diverse căi, prin diferite metode, ea s-a „bucurat” de o victimă naivă cum am fost eu, și a izbutit să mă facă să pierd timp și nervi. Venită de la un om al cărui trecut în Insulă rămâne - și nu m-ar deranja dacă ar rămâne în continuare - un mister, de la un om dependent de ea și, pe deasupra, de o infatuare nemărginită, minciuna ar fi avut urmări tragice pentru planurile mele inițiale dacă n-ar fi fost „anulată” de bunăvoința altor amici. Primele tangențe cu perverșii m-au pus în gardă, și într-un fel a fost mai bun dușul rece la început.
De altfel, oamenii pe care-i cunoșteam aici, așa cum era și normal, erau mult mai avansați „în viață” decât mine. Excluzând în totalitate partea materială, orice sfat venit de oriunde era bine primit. „Antrenamentul”, aproape zilnic, cu mincinosul de serviciu a prins bine în cunoașterea altor specimene mai rasate din câmpul muncii.
Londra lor înseamnă situație familială stabilă, Londra lor înseamnă aparenta lipsă a grijei zilei de mâine, Londra echivalează cu un zâmbet plin, pe care eu îl alătur fără să mă înșel acelui zâmbet ștrengăresc pe care-l afișam în multe din zilele premergătoare lui 6 august 2011. Londra lor reprezintă vinderea extrem de facilă a sufletului, și în multe cazuri, a fizicului, Londra lor este reprezentată de o obositoare dar necesară forfotă în găsirea unui loc printre cele peste 10 milioane de suflete ce s-ar zice că viețuiesc aici. Și, nu în ultimul rând, „Londra lor” este orașul cu densitatea cea mai mare a celor care „faultează” neverosimil limba engleză, indiferent de naționalitate, religie sau sex.
Referitor la ultimul paragraf, și lăsând modestia la o parte, relatând pura realitate, față de majoritatea „specimenelor” de aici mă simt nativ al acestor locuri la capitolul comunicării și al ușurinței cu care le utilizez cuvintele. Asta în condițiile în care mai sunt domenii în care trebuie să mă pun la punct cu limbajul de specialitate. Însă, invers proporțional cu tipul vieții lor și cu implicarea lor efectivă în societate. Greutățile sunt aceleași pentru toți, problemele de sănătate, în cazul în care există, sunt aceleași ca și în orice țară. Singurul lucru care a contat de la început și care, pe măsură ce trece timpul, contează tot mai mult, este compania cu care îți împarți bucuriile și necazurile: părinți, prieteni, soț/soție, după caz. „Ghinionul” meu a fost și va rămâne faptul că nu fumez, nu beau ca sceleratul și nu uit să mă întorc din cluburi, altfel aș fi avut salba mult mai bogată de prieteni. Lăsând gluma la o parte, mai bine puțini și buni.
Singurătatea e cea mai rea boală. Aș fi zis că e ultimul lucru care mă va împiedica să-mi ating țelurile aici, dar din păcate, a fost printre primele impedimente. Partea și mai urâtă, este că durează și erodează. Psihic, suflet, și ușor-ușor, fizic. Puținii prieteni pe care mă mai pot baza au vieților lor. Alții m-au abandonat pe parcurs din diverse motive. Alții sunt atât de îndepărtați (în Anglia) încât mi-e greu să calculez măsura prieteniei lor. Și cum prostia, minciuna și ipocrizia le resping din start, deja am mai scos de pe listă câteva nume. Lipsa încrederii în oameni, trecută de vârsta majoratului, loviturile dese încasate în psihicul fragil, incompatibilitatea cu viețile celorlalți necunoscuți pentru a crea oarecare legături, m-au dus de multe ori în pragul severelor depresii. Sadic, de multe ori m-am bucurat de acele stări, care nu contenesc să mă bântuie chiar și în prezent. Am ales aceste căi gri, cu dorința acerbă de a evolua ca cetățean pe scena socială britanică. Am crezut și cred în forța mea interioară de a dovedi încet-încet aceste lacune grave, de care nu mă mai lovisem vreodată. Tânjesc după clipa când cineva mă va aștepta după program, și nu doar cei 4 pereți goi ca în prezent, dar totodată mă bucură gândul că am ales bine în privința celor dați afară din viața mea.
Vreau să cred că Londra lor, într-o zi, va deveni și Londra mea. Rămân să sper că într-o dimineață, voi fi avut puterea să fi muncit într-atât de mult (și la propriu și la figurat) încât să-mi pot atinge orice obiectiv, de orice natură, în orice clipă. Vreau să-mi asigur liniștea sufletească și mentală prin luarea unor decizii radicale, de orice natură, indiferent de direcția ulterioară. Londra lor, într-o zi, va „scrie” despre Londra mea.
Va urma...
luni, 8 octombrie 2012
Londra mea, Londra lor...
...primul an: bucurii cu pipeta, prieteni distanți - la propriu și la figurat, o progresie lentă și corozivă a vieții unui solitar ce niciodată n-a trăit singur...
Dulcele gust al amărăciunii
Ceasul a sunat la timp. E dimineața zilei de 6 august 2011, ora 5 și jumătate. Alarma ceasului, despre care ai mei spun că reproduce sunetul unei vaci speriate, a dat trezirea spre o nouă viață. În acea zi călduroasă de vară, fiorii viselor neplăcute (evit deocamdată folosirea termenului „coșmar”) mi-au pătruns în țesuturi. Mai spre seară. În următoarele zile. În următoarele luni. Până la capătul primului an au devenit vise chinuitoare. Genul viselor ce nu te lasă să dormi, dar în urma cărora rămâi să te întrebi zile întregi despre ce ai visat în acea noapte, ce era plăcut și ce nu în acea fracțiune de secundă.
Am galopat fără ca, sufletește, să-mi fi dorit. Am pus în cutia cu amintiri toți cei 26 ani de copilărie fericită, de cămin împlinit, de viață, oarecum, lipsită de griji. Am decis că e momentul să încerc o schimbare și m-am luat la braț cu iluzia și cu promisiunea unei voci ce a avut darul să provoace pe parcurs mai mulți nervi decât bucurii.
Obligat efectiv să adun nopți londoneze prin ho(s)teluri, forțat de împrejurările financiare și perspectivele extrem de încețoșate ale viitorului apropiat, să văd în McDonald's „a doua casă”, și pierderea multor ore din viață printr-o dubioasă agenție de plasare a forței de muncă, într-o vreme când Londra era cutremurată de răscoale, prima lună a fost imaginea perfectă a ceea ce aveam să trăiesc în continuare pe meleaguri britanice.
Criteriile aspre de selecție ale oamenilor din jurul meu, orgoliul și, în genere, felul meu de a fi, nu mi-au adus foarte mulți prieteni de-a lungul vieții. Așa cum îmi place să spun, m-am bucurat mereu de salba sărac de bogată de prieteni. Plecarea spre alte zări a mai „curățat” din această salbă, deși majoritatea prietenilor au rămas tot acolo de unde am plecat. Deci, cu atât mai mult, persoanele pe care le reîntâlneam aici după câțiva ani urmau a-mi fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, călăuze într-o lume în care nu credeam că voi ajunge decât în vacanțe. Cum nimic nu e perfect, așteptările mi-au fost înșelate de prieteni pe care-i credeam apropiați, pe deoparte. Pe de altă parte, au fost și sunt amici cu care mă cunoșteam de ani buni și care au dovedit încă odată că pot fi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Oameni cu experiența locului care m-au ajutat și care mă ajută să aflu răspunsuri la întrebările pe care viața londoneză, mai perversă și mai fățarnică decât cea de acasă în multe cazuri, mi le adresează.
Londra mea...
Ajungând în capitala Marii Britanii dintr-un mediu din care nu mi-a lipsit nimic, ba chiar am fost extrem de haotic în sortarea și aranjarea „darurilor” date de viața de familie de până la 26 de ani, am găsit acomodarea cu singurătatea ca fiind greoaie, dar lipsită de alternativă. O lipsă a alternativei de care nu mai „dispusesem” anterior, de care nu m-am mai lovit până pe 6 august 2011. Dintr-odată bunele și relele, bucuriile și necazurile, mâncarea, serviciul, curățenia în toate aspectele ei, erau gestionate doar de persoana mea. Dintr-odată, fără foc de avertisment. Căzând în năvodul minciunilor sfruntate oferite de cel ce trebuia să-mi fie ca un frate odată cu venirea în Londra, și observând că pe măsură ce se scurg zilele, rutele spre ieșirea la limanul liniștii interioare oferite de un acoperiș deasupra capului și un serviciu cât de banal devin tot mai strâmtorate, am gustat cu adevărat din paharul amar al singurătății. Calmul și norocul ca alți buni prieteni să știe căi de soluționare a problemelor de moment au fost cheia succesului din primele săptămâni. Apoi, ca un făcut, m-am logodit cu Zeița Fortuna: am găsit un culcuș extraordinar (raportul calitate - preț fiind net în favoarea calității), am găsit job relativ repede, iar lunile ce au urmat au cimentat și mai bine cele două poziții în societatea britanică. Așa ca de început de drum.
Va urma... despre acte sau cum îți stăpânesc câteva hârtii existența, primele trăiri cu titlul „unde eram acum un an”, sărbători și început de 2012 mai triste ca niciodată.
Dulcele gust al amărăciunii
Ceasul a sunat la timp. E dimineața zilei de 6 august 2011, ora 5 și jumătate. Alarma ceasului, despre care ai mei spun că reproduce sunetul unei vaci speriate, a dat trezirea spre o nouă viață. În acea zi călduroasă de vară, fiorii viselor neplăcute (evit deocamdată folosirea termenului „coșmar”) mi-au pătruns în țesuturi. Mai spre seară. În următoarele zile. În următoarele luni. Până la capătul primului an au devenit vise chinuitoare. Genul viselor ce nu te lasă să dormi, dar în urma cărora rămâi să te întrebi zile întregi despre ce ai visat în acea noapte, ce era plăcut și ce nu în acea fracțiune de secundă.
Am galopat fără ca, sufletește, să-mi fi dorit. Am pus în cutia cu amintiri toți cei 26 ani de copilărie fericită, de cămin împlinit, de viață, oarecum, lipsită de griji. Am decis că e momentul să încerc o schimbare și m-am luat la braț cu iluzia și cu promisiunea unei voci ce a avut darul să provoace pe parcurs mai mulți nervi decât bucurii.
Obligat efectiv să adun nopți londoneze prin ho(s)teluri, forțat de împrejurările financiare și perspectivele extrem de încețoșate ale viitorului apropiat, să văd în McDonald's „a doua casă”, și pierderea multor ore din viață printr-o dubioasă agenție de plasare a forței de muncă, într-o vreme când Londra era cutremurată de răscoale, prima lună a fost imaginea perfectă a ceea ce aveam să trăiesc în continuare pe meleaguri britanice.
Criteriile aspre de selecție ale oamenilor din jurul meu, orgoliul și, în genere, felul meu de a fi, nu mi-au adus foarte mulți prieteni de-a lungul vieții. Așa cum îmi place să spun, m-am bucurat mereu de salba sărac de bogată de prieteni. Plecarea spre alte zări a mai „curățat” din această salbă, deși majoritatea prietenilor au rămas tot acolo de unde am plecat. Deci, cu atât mai mult, persoanele pe care le reîntâlneam aici după câțiva ani urmau a-mi fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, călăuze într-o lume în care nu credeam că voi ajunge decât în vacanțe. Cum nimic nu e perfect, așteptările mi-au fost înșelate de prieteni pe care-i credeam apropiați, pe deoparte. Pe de altă parte, au fost și sunt amici cu care mă cunoșteam de ani buni și care au dovedit încă odată că pot fi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Oameni cu experiența locului care m-au ajutat și care mă ajută să aflu răspunsuri la întrebările pe care viața londoneză, mai perversă și mai fățarnică decât cea de acasă în multe cazuri, mi le adresează.
Londra mea...
Ajungând în capitala Marii Britanii dintr-un mediu din care nu mi-a lipsit nimic, ba chiar am fost extrem de haotic în sortarea și aranjarea „darurilor” date de viața de familie de până la 26 de ani, am găsit acomodarea cu singurătatea ca fiind greoaie, dar lipsită de alternativă. O lipsă a alternativei de care nu mai „dispusesem” anterior, de care nu m-am mai lovit până pe 6 august 2011. Dintr-odată bunele și relele, bucuriile și necazurile, mâncarea, serviciul, curățenia în toate aspectele ei, erau gestionate doar de persoana mea. Dintr-odată, fără foc de avertisment. Căzând în năvodul minciunilor sfruntate oferite de cel ce trebuia să-mi fie ca un frate odată cu venirea în Londra, și observând că pe măsură ce se scurg zilele, rutele spre ieșirea la limanul liniștii interioare oferite de un acoperiș deasupra capului și un serviciu cât de banal devin tot mai strâmtorate, am gustat cu adevărat din paharul amar al singurătății. Calmul și norocul ca alți buni prieteni să știe căi de soluționare a problemelor de moment au fost cheia succesului din primele săptămâni. Apoi, ca un făcut, m-am logodit cu Zeița Fortuna: am găsit un culcuș extraordinar (raportul calitate - preț fiind net în favoarea calității), am găsit job relativ repede, iar lunile ce au urmat au cimentat și mai bine cele două poziții în societatea britanică. Așa ca de început de drum.
Va urma... despre acte sau cum îți stăpânesc câteva hârtii existența, primele trăiri cu titlul „unde eram acum un an”, sărbători și început de 2012 mai triste ca niciodată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)