...lumea culorilor este descrisă de un sentiment...iubirea este cel mai colorat sentiment...
N-am căzut în vreun amor abisal și nici nu cred că prea curând o voi face. Nu m-a săgetat vreun Cupidon, dimpotrivă, încep să cred că dacă așa ceva ar exista măcar în vreun subconștient, eu i-aș fi cel mai mare dușman. Dar vreau să încep să cred în altceva ce ține de subconștient: visele. Le întâmpin în fiecare noapte, le plimb prin autobuze în fiece zi, le port în suflet în orice secundă.
Nimic neobișnuit faptul că gândurile m-au furat din nou în timp ce îmi croiam încruntat un nou drum spre job. Le-am regizat în așa fel încât la capătul lor să am dorința, dar mai ales curajul să fac măcar cel mai infim pas. Scenariul pare reprobabil, întrucât mereu am avut sâmburele fericirii în mână dar n-am știut cum să-l gestionez. Ele, gândurile, m-au dus către acea entitate ce stârnește intrigi nebănuite. Către acel suflet care se merită a fi cunoscut. Către acea frumusețe care se afișează sub negura opacă a rutinei zilnice ce pare a rugini și cele mai fragede și energice persoane.
Mă prind în această horă haotică despre care nu știu ce final va avea, despre care n-am auzit vreun alt „cuprins” paralel în poveștile altora. Dansez cu visele de a o cunoaște, țin ritmul vieții ei palpând pulsul cu un salut sfios dar contondent. Țin evidența sunetelor ce-i descriu trăirile și inima, și totodată, îmi sprijin speranțele în clipa când, măcar pentru o secundă, vom fi noi doi și ne vom zâmbi.
Grațiosul și inocentul ei zâmbet mi-l pun ca destinație la un drum mai întortocheat ca niciodată. Dar ceva îmi spune că va merita. Ceva din interior îmi insuflă încredere. Cifrele par a ne fi favorabile. Dar mă opresc cu supozițiile aici, rămân cu concretul viselor ce îmi țin companie... răsăritul este aproape.
duminică, 29 aprilie 2012
sâmbătă, 28 aprilie 2012
Inimă ascunsă
...n-am știut cum să te găsesc... acum că te-am găsit nu știu cum să te cuceresc...
Rebelele secunde zboară trasând linii amare peste o zi din cale afară de capricioasă. Mă anim la citirea unui mesaj, mă animă o melodie, zburd dintr-o rigiditate proverbială la vederea fotografiei tale. Sunt inundat de un fior de „cum ar fi să...”, iar lucrurile ce odată păreau descrise doar de picături de ploaie par a-mi zâmbi.
Despart lumi paralele, gânduri și gesturi demult uitate cu un mesaj. Apropii într-o clipită o inimă pe care n-am ascultat-o niciodată. Temporalitatea nu mi-a permis. Distanța nici atât. Curm ploaia rece și sâcâitoare cu un zâmbet șugubăț, șmecheresc, bazat pe presupusa ta încântare. Dată, evident, de o cântare.
Un drum banal spre serviciu, ce are ca destinație finală o altă noapte plină de frustrări, capătă un nou înțeles când simt din plin versul „e fa male quando dici che stai male e non sto con te” („e rău când zici că ți-e rău și nu sunt cu tine”). Secundei rebele despre care știu că nu se va întoarce vreodată i-ai dat culoare. Fără să știi, ai colorat și continui să colorezi o inimă. Îmi doresc ca acel drum, acea ploaie, acea temporalitate să aibă capăt de linie sufletul tău...
Cu drag...
Rebelele secunde zboară trasând linii amare peste o zi din cale afară de capricioasă. Mă anim la citirea unui mesaj, mă animă o melodie, zburd dintr-o rigiditate proverbială la vederea fotografiei tale. Sunt inundat de un fior de „cum ar fi să...”, iar lucrurile ce odată păreau descrise doar de picături de ploaie par a-mi zâmbi.
Despart lumi paralele, gânduri și gesturi demult uitate cu un mesaj. Apropii într-o clipită o inimă pe care n-am ascultat-o niciodată. Temporalitatea nu mi-a permis. Distanța nici atât. Curm ploaia rece și sâcâitoare cu un zâmbet șugubăț, șmecheresc, bazat pe presupusa ta încântare. Dată, evident, de o cântare.
Un drum banal spre serviciu, ce are ca destinație finală o altă noapte plină de frustrări, capătă un nou înțeles când simt din plin versul „e fa male quando dici che stai male e non sto con te” („e rău când zici că ți-e rău și nu sunt cu tine”). Secundei rebele despre care știu că nu se va întoarce vreodată i-ai dat culoare. Fără să știi, ai colorat și continui să colorezi o inimă. Îmi doresc ca acel drum, acea ploaie, acea temporalitate să aibă capăt de linie sufletul tău...
Cu drag...
joi, 19 aprilie 2012
929 pe 636 - a doua parte
Tessa Sanderson ne pune în mișcare cu un „Go!” extrem de motivant. Pașii, care la început par lenți și previzibili, au darul de a păstra energii, uneori nebănuite. Cum nu era de ajuns că ajunsesem la start la spartul târgului, colac peste pupăză, îmi lăsasem „benzina” tempoului în geanta amicului ce m-a însoțit. Acel Samsung „Peeble” care-mi este partener de orice drum de vreo 2 ani încoace nu putea lipsi tocmai acum. Într-un adevărat „Stan și Bran” al alergării l-am „recuperat” și viața devenea alta în aceste condiții.
Coatele dau vânjos „la rame”, pașii se întrepătrund într-o pădure fremătândă, iar veșmintele participanților, spre surprinderea mea, sar mai puțin în evidență. Nu același lucru pot zice despre un băiat extrem de ghinionist, „dotat” cu tricoul echipei de fotbal West Ham și pe care am pus ochii ca pe cel mai mare dușman, demn de depășit din start. După mai puțin de 500 de metri respectivul avea o întindere de mai mare frumusețea lăsându-mă extrem de intrigat privind aptitudinile mele mental-diabolice.
Trec borna kilometrului 2, într-un rezonabil timp de 13 minute, iar pe lângă mine „zboară” un chinez „înarmat” cu o făclie olimpică din plastic și pe care o ținea la rang de trofeu în plină alergare. După mai puțin de 300 de metri apoi deja se odihnea... apoi iar a luat-o din loc într-un sprint ieftin ce n-a durat mai mult de 500 de metri. Ciclul s-a mai repetat de două ori până când rezistența mea și a altora l-a lăsat cu tot cu făclie mai prin spate.
Odată cu apropierea jumătății traseului, cursa devine accelerată. În sens invers trec „coloșii” alergatului, doi tipi de culoare ce par pe Duracell, fără suflu, mecanic și extrem de eficienți. Într-o viteză debordantă pentru kilometrul 5, demnă de alergări pe suta de metri, cei doi au format de departe un tandem câștigător în final, primul fiind Mehretab Soloman, cu un fantastic timp de 28'24''. Cu un așa timp poți visa lejer la o cursă-spectacol la un semi-maraton.
Drumul Greenway din zona West Ham, ce avea borna de 5 km, mi s-a părut cel mai bun loc în a-ți testa aptitudinile, întrucât alergătorii se întorceau într-un „ac de păr” și treceau apoi pe lângă ceilalți din urmă. Pentru cei ce se duceau, inclusiv pentru subsemnatul, era extrem de frustrant să vezi câți sunt în fața ta și trec la un pas de tine, în sens invers. Acum a fost momentul oportun pentru a-mi analiza și mai bine adversarii. Alături de sute tineri (până-n 30-35 de ani) erau zeci de persoane cu păr alb sau chiar supraponderale, ce deși erau depășite fără probleme, nu cedau. Un concurs nu înseamnă mereu să câștigi, participarea, dar mai ales terminarea unei întreceri, fiind mult mai importante. Admir și îmi dau jos pălăria în fața unor persoane care luptă cu toate puterile să alerge toți cei 10 km în ciuda diferitelor obstacole puse de viață.
Pe ultimii 2 kilometri am decis să accelerez. Deja pierdusem noțiunea timpului, cu atât mai mult a locului din clasament, însă eram conștient că ținusem cronometrul sub o oră, întrucât traseul nu a prezentat zone dificile. Singurul deal mai serios de urcat a avut 200 de metri și era la kilometrul 4, când oboseala nici nu era resimțită. West Ham Park este minciună pe lângă Hendon Park din acest punct de vedere. M-am luat „la trântă” cu un tip de culoare cu 1 kilometru înainte, tachinându-ne reciproc, depășindu-ne iepurește unul pe celălalt. Ulterior a cedat, poate și din cauză că pe ultimii 500 de metri m-am hotărât să dau sufletul din mine, într-un sprint pe ritmul piesei „Communicate” de la ATB, ce a lăsat în urmă câteva persoane, sprint ce mi-a oprit în cele din urmă cronometrul la 55'22'', și m-a clasat pe poziția 636 din 948 de alergători, sprint ce mi-a dat satisfacția unei munci de câteva luni: obiectivul de a scoate timpul sub o oră pe zece kilometri fusese atins.
O experiență de neuitat din toate punctele de vedere, de la luarea deciziei de a participa, la antrenamente, la ultima săptămână când am fost sâcâit de o bătătură în talpă urâcioasă, și în cele din urmă la concursul propriu-zis... totul s-a înscris într-un tipar pe care-l vreau repetat cât mai curând.
Mulțumesc tuturor celor care m-au susținut într-un fel sau altul !
Coatele dau vânjos „la rame”, pașii se întrepătrund într-o pădure fremătândă, iar veșmintele participanților, spre surprinderea mea, sar mai puțin în evidență. Nu același lucru pot zice despre un băiat extrem de ghinionist, „dotat” cu tricoul echipei de fotbal West Ham și pe care am pus ochii ca pe cel mai mare dușman, demn de depășit din start. După mai puțin de 500 de metri respectivul avea o întindere de mai mare frumusețea lăsându-mă extrem de intrigat privind aptitudinile mele mental-diabolice.
Trec borna kilometrului 2, într-un rezonabil timp de 13 minute, iar pe lângă mine „zboară” un chinez „înarmat” cu o făclie olimpică din plastic și pe care o ținea la rang de trofeu în plină alergare. După mai puțin de 300 de metri apoi deja se odihnea... apoi iar a luat-o din loc într-un sprint ieftin ce n-a durat mai mult de 500 de metri. Ciclul s-a mai repetat de două ori până când rezistența mea și a altora l-a lăsat cu tot cu făclie mai prin spate.
Odată cu apropierea jumătății traseului, cursa devine accelerată. În sens invers trec „coloșii” alergatului, doi tipi de culoare ce par pe Duracell, fără suflu, mecanic și extrem de eficienți. Într-o viteză debordantă pentru kilometrul 5, demnă de alergări pe suta de metri, cei doi au format de departe un tandem câștigător în final, primul fiind Mehretab Soloman, cu un fantastic timp de 28'24''. Cu un așa timp poți visa lejer la o cursă-spectacol la un semi-maraton.
Drumul Greenway din zona West Ham, ce avea borna de 5 km, mi s-a părut cel mai bun loc în a-ți testa aptitudinile, întrucât alergătorii se întorceau într-un „ac de păr” și treceau apoi pe lângă ceilalți din urmă. Pentru cei ce se duceau, inclusiv pentru subsemnatul, era extrem de frustrant să vezi câți sunt în fața ta și trec la un pas de tine, în sens invers. Acum a fost momentul oportun pentru a-mi analiza și mai bine adversarii. Alături de sute tineri (până-n 30-35 de ani) erau zeci de persoane cu păr alb sau chiar supraponderale, ce deși erau depășite fără probleme, nu cedau. Un concurs nu înseamnă mereu să câștigi, participarea, dar mai ales terminarea unei întreceri, fiind mult mai importante. Admir și îmi dau jos pălăria în fața unor persoane care luptă cu toate puterile să alerge toți cei 10 km în ciuda diferitelor obstacole puse de viață.
Pe ultimii 2 kilometri am decis să accelerez. Deja pierdusem noțiunea timpului, cu atât mai mult a locului din clasament, însă eram conștient că ținusem cronometrul sub o oră, întrucât traseul nu a prezentat zone dificile. Singurul deal mai serios de urcat a avut 200 de metri și era la kilometrul 4, când oboseala nici nu era resimțită. West Ham Park este minciună pe lângă Hendon Park din acest punct de vedere. M-am luat „la trântă” cu un tip de culoare cu 1 kilometru înainte, tachinându-ne reciproc, depășindu-ne iepurește unul pe celălalt. Ulterior a cedat, poate și din cauză că pe ultimii 500 de metri m-am hotărât să dau sufletul din mine, într-un sprint pe ritmul piesei „Communicate” de la ATB, ce a lăsat în urmă câteva persoane, sprint ce mi-a oprit în cele din urmă cronometrul la 55'22'', și m-a clasat pe poziția 636 din 948 de alergători, sprint ce mi-a dat satisfacția unei munci de câteva luni: obiectivul de a scoate timpul sub o oră pe zece kilometri fusese atins.
O experiență de neuitat din toate punctele de vedere, de la luarea deciziei de a participa, la antrenamente, la ultima săptămână când am fost sâcâit de o bătătură în talpă urâcioasă, și în cele din urmă la concursul propriu-zis... totul s-a înscris într-un tipar pe care-l vreau repetat cât mai curând.
Mulțumesc tuturor celor care m-au susținut într-un fel sau altul !
miercuri, 18 aprilie 2012
929 pe 636 - prima parte
...atingerea unui obiectiv este atingerea satisfacției supreme...
O experiență de neuitat. Un vis realizat. O mare de oameni, dar doar eu „plutind” pe ritmuri ATB. Un traseu neașteptat de ușor. Și un finish cu zâmbet larg. În Duminica Paștelui nu puteam să-mi fac alt cadou mai frumos. Alergărilor prin zăpadă la -5 grade Celsius de după ora 22, săptămânilor în care am adunat oboseala cu lopata pe traseul job-casă-antrenamente și dorinței nebune de a-mi depăși limitele măcar cu un pas, le-am aflat rezultatul puțin după ora 10, când unii abia fac ochi după încă o noapte pierdută în club sau prin alte locuri obscure ale Londrei.
După tradiționala Înviere în care am cumulat laolaltă toți nervii strânși în ultimele luni, a urmat punctul culminant al acestei frumoase călătorii. Alergătura a început de la prima oră a dimineții când, deși am izbutit performanța să mă trezesc la ora 7 în zi când nu muncesc, am fost foarte aproape să pierd startul. Susținut „fizic” de unul dintre bunii prieteni, pe care l-am chinuit de asemenea, punându-l să sară din pijamale la aceeași oră matinală, dar și „psihic” de alți amici cel puțin la fel de valoroși, am traversat Londra cu „centralul” până-n Stratford, în ceea ce avea să se dovedească a fi o cursă mai palpitantă decât cursa propriu-zisă.
Zona Stratford, situată în estul capitalei britanice, urmează să fie inima Mapamondului în această vară, datorită Jocurilor Olimpice. O zonă muncitorească, ce amintește lejer de locurile românești de dinainte de 1989, Stratford cuprinde printre altele și celebrul cartier West Ham (având stadionul echipei cu același nume), Westfield - unul dintre cele mai mari mall-uri din Europa, dar și noul stadion olimpic. În apropierea acestui stadion este West Ham Park, locul de desfășurare al concursului mult-așteptat.
Ieșirea de la metrou și căutarea drumului spre acest parc mi s-a părut provocarea zilei. O stație de metrou cu câteva ieșiri, extrem de complexă, un fel de mini-aeroport, ne-a dat de tot peste cap, bulversată fiind și o altă concurentă, vizibil agitată de perspectiva ratării startului. Scăpat din negura drumurilor întortocheate spre parc, mi-am ocupat locul în blockstart exact când Tessa Sanderson (o fostă mare atletă britanică) ne ura „succes”...
Va urma: cum se fabrică visele, cu cine mi-am împărțit „coatele”, despre timpi fabuloși ca iluzie și cum e să te simți Usain Bolt ca să câștigi 3 locuri într-un clasament cu 948 de oameni...
O experiență de neuitat. Un vis realizat. O mare de oameni, dar doar eu „plutind” pe ritmuri ATB. Un traseu neașteptat de ușor. Și un finish cu zâmbet larg. În Duminica Paștelui nu puteam să-mi fac alt cadou mai frumos. Alergărilor prin zăpadă la -5 grade Celsius de după ora 22, săptămânilor în care am adunat oboseala cu lopata pe traseul job-casă-antrenamente și dorinței nebune de a-mi depăși limitele măcar cu un pas, le-am aflat rezultatul puțin după ora 10, când unii abia fac ochi după încă o noapte pierdută în club sau prin alte locuri obscure ale Londrei.
După tradiționala Înviere în care am cumulat laolaltă toți nervii strânși în ultimele luni, a urmat punctul culminant al acestei frumoase călătorii. Alergătura a început de la prima oră a dimineții când, deși am izbutit performanța să mă trezesc la ora 7 în zi când nu muncesc, am fost foarte aproape să pierd startul. Susținut „fizic” de unul dintre bunii prieteni, pe care l-am chinuit de asemenea, punându-l să sară din pijamale la aceeași oră matinală, dar și „psihic” de alți amici cel puțin la fel de valoroși, am traversat Londra cu „centralul” până-n Stratford, în ceea ce avea să se dovedească a fi o cursă mai palpitantă decât cursa propriu-zisă.
Zona Stratford, situată în estul capitalei britanice, urmează să fie inima Mapamondului în această vară, datorită Jocurilor Olimpice. O zonă muncitorească, ce amintește lejer de locurile românești de dinainte de 1989, Stratford cuprinde printre altele și celebrul cartier West Ham (având stadionul echipei cu același nume), Westfield - unul dintre cele mai mari mall-uri din Europa, dar și noul stadion olimpic. În apropierea acestui stadion este West Ham Park, locul de desfășurare al concursului mult-așteptat.
Ieșirea de la metrou și căutarea drumului spre acest parc mi s-a părut provocarea zilei. O stație de metrou cu câteva ieșiri, extrem de complexă, un fel de mini-aeroport, ne-a dat de tot peste cap, bulversată fiind și o altă concurentă, vizibil agitată de perspectiva ratării startului. Scăpat din negura drumurilor întortocheate spre parc, mi-am ocupat locul în blockstart exact când Tessa Sanderson (o fostă mare atletă britanică) ne ura „succes”...
Va urma: cum se fabrică visele, cu cine mi-am împărțit „coatele”, despre timpi fabuloși ca iluzie și cum e să te simți Usain Bolt ca să câștigi 3 locuri într-un clasament cu 948 de oameni...
sâmbătă, 14 aprilie 2012
Pentru demnitate !
Dragi prieteni,
După o îndelungă așteptare și „nemuritoare” secunde de numărat, a sosit ziua Z. Coincidență sau nu, semn divin sau o zi care oricare alta din calendar, data concursului la care particip se suprapune cu Sfânta Sărăbătoare Pascală. Am numărat kilometri, pași, am contorizat timpi, tempou și chiar am luat la bani mărunți locurile prielnice alergării. Acest sport, pe cât de simplu de practicat, pe atât de multe emoții aduce, mai ales când ești pus în fața unui eveniment, fie el și minor, așa cum este acest Newham Classic 10k.
Săptămâna Mare, ce m-a întâmpinat cu ceva ghinioane la acest palier al vieții, pare a se încheia ascendent. Un extraordinar succes repurtat de echipa favorită F.C. Liverpool în semifinala Cupei Angliei, contra rivalilor de la Everton, vreau să fie preludiul unei duminici de neuitat. După 17 octombrie 2010, când am simțit împlinirea unui alergător, care la 95 de kilograme termină un semi-maraton, vine 15 aprilie 2012, când, ceva mai „light”, vreau să fac istorie... pentru mine, pentru sufletul meu, pentru demnitatea mea !
Probabil îmi veți zice că fac mare caz dintr-o simplă cursă de 10 kilometri, că o divinizez de parcă ar fi un maraton. Poate ați avea dreptate pe undeva, dar argumentul meu stă în faptul că orice cursă, chiar și de 100 de metri, trebuie tratată cu seriozitate, respect, dăruire și cu realism. Sunt realist că mâine nu voi câștiga. Dar celelalte trei atribute enumerate mai sus reprezintă ancora mea ce-mi ține gândurile și speranța legate de faptul că îmi voi doborî un record personal: sub o oră pe 10 km.
Tuturor acelora care au apreciat cuvintele ce au compus acest blog, tuturor acelora care mă susțin așa cum pot și tuturor acelora ce cu adevărat îi pot trece în salba bogat de săracă a Prietenilor, vă „dăruiesc” o urare caldă de Paște, să aveți parte de bucurii, liniște sufletească, putere de a trece peste necazuri, și îmi doresc ca și după ziua de mâine să „numărăm” împreună kilometrii de cuvinte și de sentimente ce le voi așterne aici.
Vă mulțumesc, dragi prieteni !
După o îndelungă așteptare și „nemuritoare” secunde de numărat, a sosit ziua Z. Coincidență sau nu, semn divin sau o zi care oricare alta din calendar, data concursului la care particip se suprapune cu Sfânta Sărăbătoare Pascală. Am numărat kilometri, pași, am contorizat timpi, tempou și chiar am luat la bani mărunți locurile prielnice alergării. Acest sport, pe cât de simplu de practicat, pe atât de multe emoții aduce, mai ales când ești pus în fața unui eveniment, fie el și minor, așa cum este acest Newham Classic 10k.
Săptămâna Mare, ce m-a întâmpinat cu ceva ghinioane la acest palier al vieții, pare a se încheia ascendent. Un extraordinar succes repurtat de echipa favorită F.C. Liverpool în semifinala Cupei Angliei, contra rivalilor de la Everton, vreau să fie preludiul unei duminici de neuitat. După 17 octombrie 2010, când am simțit împlinirea unui alergător, care la 95 de kilograme termină un semi-maraton, vine 15 aprilie 2012, când, ceva mai „light”, vreau să fac istorie... pentru mine, pentru sufletul meu, pentru demnitatea mea !
Probabil îmi veți zice că fac mare caz dintr-o simplă cursă de 10 kilometri, că o divinizez de parcă ar fi un maraton. Poate ați avea dreptate pe undeva, dar argumentul meu stă în faptul că orice cursă, chiar și de 100 de metri, trebuie tratată cu seriozitate, respect, dăruire și cu realism. Sunt realist că mâine nu voi câștiga. Dar celelalte trei atribute enumerate mai sus reprezintă ancora mea ce-mi ține gândurile și speranța legate de faptul că îmi voi doborî un record personal: sub o oră pe 10 km.
Tuturor acelora care au apreciat cuvintele ce au compus acest blog, tuturor acelora care mă susțin așa cum pot și tuturor acelora ce cu adevărat îi pot trece în salba bogat de săracă a Prietenilor, vă „dăruiesc” o urare caldă de Paște, să aveți parte de bucurii, liniște sufletească, putere de a trece peste necazuri, și îmi doresc ca și după ziua de mâine să „numărăm” împreună kilometrii de cuvinte și de sentimente ce le voi așterne aici.
Vă mulțumesc, dragi prieteni !
miercuri, 11 aprilie 2012
Săptămâna Mare - Road to West Ham - Part 2
...ce începe prost trebuie să se termine bine...
Am intrat avântat, galopând și pâlpâind de speranță în cea mai așteptată săptămână de până acum din anul curent. Mă simt extraordinar de bine, în formă atât fizic cât mai ales psihic, am reușit să-mi echilibrez meniul din ultimele săptămâni, asta deși n-am devenit „ierbivor” peste noapte. Pur și simplu am renunțat la mâncărurile relativ grele după ora 19, deși tentația este extrem de mare lucrând în restaurant. Am dat deoparte dozele de 0.33 de Cola luate „moka” din același loc și am găsit în acest concurs un bun prilej de a-mi îmbogăți cunoștințele culinare cu alte două tipuri de salate.
Săptămâna trecută, spre rușinea mea, am șomat teribil, în principal din cauza oboselii. Am trecut în revistă doar un singur antrenament de 6 km, extrem de puțin având în vedere năzuințele mele. Cu cele două rânduri de echipament venite la timp pentru acest eveniment, dar și cu bucuria primirii prin poștă a numărului de concurs (nr. 929), alergările din această săptămână au curs anevoios spre rău. Cea de luni, de 6 km, s-a încheiat cu un timp foarte prost (aproape 50 de minute) și cu destulă sudoare lăsată în Hendon Park, iar antrenamentul de astăzi s-a dovedit a fi un fiasco total. Într-o alergare de 8 kilometri, am fost „eu” în primii 6000 de metri, după care o bătătură teribilă m-a încetinit vizibil, finalul de sesiune fiind cu scrâșneli de dinți.
Clar, este Săptămâna Patimilor, aș fi mers o „tură” pe la biserică dacă aș fi știut unde merg românii pe aici la un lăcaș de cult „dedicat” ortodocșilor, păcatele parcă mi se arată cu degetul exact când nu trebuie. Cert este că până duminică nu mai alerg deloc, nu mai e loc de riscuri, experimente sau alte invenții. Spun Tatăl Nostru și îmi pun încrederea în puterea mea psihică de depăși cu capul sus o astfel de întrecere.
Am intrat avântat, galopând și pâlpâind de speranță în cea mai așteptată săptămână de până acum din anul curent. Mă simt extraordinar de bine, în formă atât fizic cât mai ales psihic, am reușit să-mi echilibrez meniul din ultimele săptămâni, asta deși n-am devenit „ierbivor” peste noapte. Pur și simplu am renunțat la mâncărurile relativ grele după ora 19, deși tentația este extrem de mare lucrând în restaurant. Am dat deoparte dozele de 0.33 de Cola luate „moka” din același loc și am găsit în acest concurs un bun prilej de a-mi îmbogăți cunoștințele culinare cu alte două tipuri de salate.
Săptămâna trecută, spre rușinea mea, am șomat teribil, în principal din cauza oboselii. Am trecut în revistă doar un singur antrenament de 6 km, extrem de puțin având în vedere năzuințele mele. Cu cele două rânduri de echipament venite la timp pentru acest eveniment, dar și cu bucuria primirii prin poștă a numărului de concurs (nr. 929), alergările din această săptămână au curs anevoios spre rău. Cea de luni, de 6 km, s-a încheiat cu un timp foarte prost (aproape 50 de minute) și cu destulă sudoare lăsată în Hendon Park, iar antrenamentul de astăzi s-a dovedit a fi un fiasco total. Într-o alergare de 8 kilometri, am fost „eu” în primii 6000 de metri, după care o bătătură teribilă m-a încetinit vizibil, finalul de sesiune fiind cu scrâșneli de dinți.
Clar, este Săptămâna Patimilor, aș fi mers o „tură” pe la biserică dacă aș fi știut unde merg românii pe aici la un lăcaș de cult „dedicat” ortodocșilor, păcatele parcă mi se arată cu degetul exact când nu trebuie. Cert este că până duminică nu mai alerg deloc, nu mai e loc de riscuri, experimente sau alte invenții. Spun Tatăl Nostru și îmi pun încrederea în puterea mea psihică de depăși cu capul sus o astfel de întrecere.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)