„The antidote for fifty enemies is one true friend” - Aristotle
12 ani au trecut de când în acea clasă goală, la prima ora a dimineții, ne-am strâns mâna prima oară. 12 ani în care am copilărit aproape împreună, ne-am maturizat în același timp, am evoluat pe scara societății laolaltă. Prin tone de râsete, kilograme de acorduri Backstreet Boys sau o pasiune comună - „culcalatorul” - am conturat amândoi o prietenie greu de imaginat pentru anul 2011. Trecut-au vremurile când ne amuzam copios zilnic la „Gilbert” sau săptămânal la „Liar Liar”, apus-au zilele când înregistrai apelurile pe fix pentru ca mai apoi să ne distrăm teribil... din păcate am trimis după șifonierul vieții amintirile de tip „American Pie”, „Gabi” sau „Rodica”...
Parcă mai ieri sărbătoream împreună cu Laura, Bobiță, mătușa „nebună” (Dumnezeu s-o ierte) și nu numai, ziua când ai împlinit 16 ani (prima la care am avut onoarea să fiu martor)... parcă în secunda precedentă râdeam ca bezmeticii după ce te „aranjasem” cu tort pe față la „Classic”, de majorat... parcă dintotdeauna s-ar fi întâmplat aceste lucruri.
Astăzi, când viața ne pune la grele încercări zilnic, când clipa, dar mai ales familia și prietenii sunt mai scumpi decât orice, noi am izbutit să menținem o amiciție la cote ridicate, niciodată amenințată de vreo ceartă măcar mai acătării... azi, când lumea tehnologiei a prins un avânt considerabil, și odată cu ea și vastele tale cunoștințe în domeniu (pentru care ai tot respectul meu), iar drumurile vieții ne-au aruncat în diverse părți, nu pot decât să-mi doresc să-ți fac aceste urări și la venerabila vârstă de 100 de ani...
Cu mari regrete că nu te pot felicita personal în acest an, și că nu pot închina un pahar în cinstea faptului că împlinești 27 de ani, sper ca aceste rânduri să le porți plin de sănătate și voie bună în „culcalator” mereu, ca un simbolic cadou din partea celui mai bun prieten al tău... un sincer și călduros...
„Decât” LA MULȚI ANI, ANDY
duminică, 20 noiembrie 2011
luni, 7 noiembrie 2011
Ora de istorie
Am decis ca după o perioadă destul de lungă de zbucium emoțional și nu numai, să-mi fac o mică atenție. Simțeam nevoia să văd ceva cu adevărat frumos, să vizitez ceva tipic londonez, să stau și să contemplu la ceva ce în România nu cred că ar exista vreodată. Nici nu mi-a fost greu să aleg din variantele propuse de Așil pentru vizitare: National Gallery sau Imperial War Museum, a doua opțiune fiind un „must-be” de mai multe luni, de când mi s-a povestit „conținutul”. O sâmbătă însorită și banală de august avea să se transforme într-o adevărată aventură emoțională pentru mine, eu fiind în general „mișcat” cu greu de un muzeu.
La sud de Tamisa (renumitul fluviu împarte orizontal capitala britanică în jumătate), în apropierea renumitelor Big Ben și Big Eye, se înalță pe Lambeth Road o adevărată capodoperă... Imperial War Museum. Este mai mult decât un muzeu. Este mai mult decât o instituție... dacă „trăiești” în concordanță cu ceea ce îți oferă muzeul, nu ai cum să nu rămâi marcat. Deschis în 1917 și susținut doar din donații (Prințul William fiind patronul fundației Imperial War Museum Foundation), muzeul reprezintă istoria detaliată... succint.
Într-o curte imensă, cu diferite spații de recreere și chiar fast-food-uri ambulante, te întâmpină două tunuri de aparținând Royal Navy în Primul și Al Doiea Război Mondial. Este vorba de tunuri de pe navele HMS Ramillies și HMS Roberts, ce au făcut parte din flota de război britanică. Mergând în continuare pe alee, în apropierea intrării propriu-zise în muzeu, te trec deja fiori văzând o bucată de aproximativ 2 metri înălțime din Zidul Berlinului. Lume multă, zarvă, copiii fiind principalii „responsabili” pentru „fondul sonor”... ce știu ei... deși au secțiune ce le este „dedicată”, micuții nu par a fi prea entuziasmați de aceasta, ci mai degrabă de imensele tancuri ce te așteaptă în holul principal.
Este o sală cât jumătate din sala Teatrului Dramatic din Galați, dar ceva mai înaltă plină ochi cu „jucării” la scară naturală, în principal din cele două războaie mondiale: tancuri, mașini blindate, tunuri, sau avioane, rachete, ghiulele și torpile ce-ți atârnă amenințător deasupra capului. Toate aceastea creează un prolog al unei aventuri ce nu are cum să nu te atragă. Între tancuri este chiar „încropit” și un mic talcioc în care se vând suveniruri militare, ce-i drept la preț de... muzeu londonez. Niște scări, ce prin eleganța lor ne rup puțin de realitatea primei jumătăți a secolului trecut, au darul de a ne conduce spre lucruri atât de cunoscute, și totuși atât de bine scoase în evidență aici: Holocaustul, Primul și Al doilea Război Mondial, Lumea după 1945 sunt arterele pe care vizitatorul este „suit” ușor în „mașina timpului”.
Fiind un fan înfocat al nazismului și tot ce ține de acest termen, Așil m-a îndrumat să vizitez prima dată Muzeul Holocaustului. Zeci de tablouri cu scrieri din acea vreme, inscripții și diferite texte cu litere de-o șchioapă despre începuturile acestei teribile perioade a omenirii, toate completate la fiecare cameră cu câte un comentariu tip documentar, la un mic TV, din partea celor care direct sau indirect au avut de a face cu acele vremuri crunte. Aceste documentare difuzate ar trebui interzise minorilor, la cât de bine este prezentată realitatea acelor timpuri. De altfel, este singura aripă a marelui Imperial War Museum unde fotografiatul este strict interzis. În celelalte locuri, nu numai că este permis, dar este și gratuit. Muzeul Holocaustului prezintă în cel mai mic detaliu toate cele întâmplate, de la uniforme, la biografii ale liderilor naziști, de la „experiența vagonului” la o machetă imensă a lagărului de la Auschwitz. Experiența vagonului este punctul culminant al parcurgerii acestui muzeu al terorii. O încăpere a fost transformată într-un mic peron, în care, lângă tine este un vagon nazist de dimensiuni naturale, iar sunetele ambientale sunt exact aceleași pe care le auzeau și evreii ce urmau a fi urcați în vagon și duși spre lagăre: țipete, plânsete, zarvă multă, într-un cuvânt disperare... te aștepți ca oricând să fii luat pe sus și urcat în vagon de către vreun soldat nazist. A fost zona cea mai emoționantă a I.W.M-ului...
Mergând pe culoarele timpului în Primul Război Mondial, pe care sunt afișate uniformele purtate de ofițerii mai multor națiuni în acea vreme, arme, vehicule, altceva extraordinar ne iese în cale: experiența tranșeului. Dacă „experiența vagonului” am considerat-o punctul culminant al Muzeului Holocaustului, „experiența tranșeului” o consider zenitul vizitei în acest paradis istoric. În spatele unei banale uși este conservat mai bine ca oriunde „mirosul” de război, „adierea” morții, pentru că efectiv, vreme de 10 minute (mers normal cu opriri scurte), ești sub pământ, urmărind soldatul dispecer care vorbește cu baza, asistând la „discuția” altor camarazi de arme, sau ascultând cum un soldat singuratic își citește, la gura focului, scrisoarea adresată celor dragi. Toate aceste „personaje” din ceară sunt „îmbrăcate” într-un ambient fonic tipic de front: obuze auzindu-se în depărtări, țipetele de luptă ale soldaților, sau după caz în funcție de unde se afla fiecare „soldat retras”. Există chiar și încăpere în care este extraordinar simulat (static) tratamentul pe care îl primește un soldat rănit. Experiența tranșeului este ceva ce-ți taie răsuflarea.
Din păcate, datorită faptului că era sâmbătă, era o coadă prea mare la „experiența frontului”, pe care, spre rușinea mea, nici până astăzi nu am vizitat-o. Dar sunt convins că este ceva cel puțin la fel de interesant pe cât au fost celelalte două. Cel de-al Doilea Război Mondial are și el punctele sale de atracție, pe lângă vitrinele cu arme și uniforme, în capul listei stau „Sala Bernard Montgomery”, statuia vulturului nazist dat jos de sovietici în 1945 sau, ceva mai „autentic”, vizita în casa anilor interbelici. Este macheta la scară reală a unei case din anii 1920-1930, aici incluzând și mirosul tipic de lemn vechi care îți scârțâie sub picioare la orice pas. O casă atât de simplă, dar care oferea multă căldură și liniște.
Alte două secțiuni foarte emoționante ale muzeului sunt „Children's War" și „Great Britain in War”. O sumedenie de jucării ale copiilor din acei ani, povești despre cum reacționau copiii la atacurile cu bombe cu gaz ale naziștilor, și cum Underground-ul, atât de populat astăzi era atunci, în vreme de război, o adevărată fortăreață pentru populație.
O vizită la Imperial War Museum este o vizită înapoi în timp, o parcurgere a istoriei la modul fast-forward, o experiență de neuitat. Este o rupere de rutina zilnică, reprezintă un tablou pe cât de odios pentru omenire, pe atât de captivant.
Va urma...
La sud de Tamisa (renumitul fluviu împarte orizontal capitala britanică în jumătate), în apropierea renumitelor Big Ben și Big Eye, se înalță pe Lambeth Road o adevărată capodoperă... Imperial War Museum. Este mai mult decât un muzeu. Este mai mult decât o instituție... dacă „trăiești” în concordanță cu ceea ce îți oferă muzeul, nu ai cum să nu rămâi marcat. Deschis în 1917 și susținut doar din donații (Prințul William fiind patronul fundației Imperial War Museum Foundation), muzeul reprezintă istoria detaliată... succint.
Într-o curte imensă, cu diferite spații de recreere și chiar fast-food-uri ambulante, te întâmpină două tunuri de aparținând Royal Navy în Primul și Al Doiea Război Mondial. Este vorba de tunuri de pe navele HMS Ramillies și HMS Roberts, ce au făcut parte din flota de război britanică. Mergând în continuare pe alee, în apropierea intrării propriu-zise în muzeu, te trec deja fiori văzând o bucată de aproximativ 2 metri înălțime din Zidul Berlinului. Lume multă, zarvă, copiii fiind principalii „responsabili” pentru „fondul sonor”... ce știu ei... deși au secțiune ce le este „dedicată”, micuții nu par a fi prea entuziasmați de aceasta, ci mai degrabă de imensele tancuri ce te așteaptă în holul principal.
Este o sală cât jumătate din sala Teatrului Dramatic din Galați, dar ceva mai înaltă plină ochi cu „jucării” la scară naturală, în principal din cele două războaie mondiale: tancuri, mașini blindate, tunuri, sau avioane, rachete, ghiulele și torpile ce-ți atârnă amenințător deasupra capului. Toate aceastea creează un prolog al unei aventuri ce nu are cum să nu te atragă. Între tancuri este chiar „încropit” și un mic talcioc în care se vând suveniruri militare, ce-i drept la preț de... muzeu londonez. Niște scări, ce prin eleganța lor ne rup puțin de realitatea primei jumătăți a secolului trecut, au darul de a ne conduce spre lucruri atât de cunoscute, și totuși atât de bine scoase în evidență aici: Holocaustul, Primul și Al doilea Război Mondial, Lumea după 1945 sunt arterele pe care vizitatorul este „suit” ușor în „mașina timpului”.
Fiind un fan înfocat al nazismului și tot ce ține de acest termen, Așil m-a îndrumat să vizitez prima dată Muzeul Holocaustului. Zeci de tablouri cu scrieri din acea vreme, inscripții și diferite texte cu litere de-o șchioapă despre începuturile acestei teribile perioade a omenirii, toate completate la fiecare cameră cu câte un comentariu tip documentar, la un mic TV, din partea celor care direct sau indirect au avut de a face cu acele vremuri crunte. Aceste documentare difuzate ar trebui interzise minorilor, la cât de bine este prezentată realitatea acelor timpuri. De altfel, este singura aripă a marelui Imperial War Museum unde fotografiatul este strict interzis. În celelalte locuri, nu numai că este permis, dar este și gratuit. Muzeul Holocaustului prezintă în cel mai mic detaliu toate cele întâmplate, de la uniforme, la biografii ale liderilor naziști, de la „experiența vagonului” la o machetă imensă a lagărului de la Auschwitz. Experiența vagonului este punctul culminant al parcurgerii acestui muzeu al terorii. O încăpere a fost transformată într-un mic peron, în care, lângă tine este un vagon nazist de dimensiuni naturale, iar sunetele ambientale sunt exact aceleași pe care le auzeau și evreii ce urmau a fi urcați în vagon și duși spre lagăre: țipete, plânsete, zarvă multă, într-un cuvânt disperare... te aștepți ca oricând să fii luat pe sus și urcat în vagon de către vreun soldat nazist. A fost zona cea mai emoționantă a I.W.M-ului...
Mergând pe culoarele timpului în Primul Război Mondial, pe care sunt afișate uniformele purtate de ofițerii mai multor națiuni în acea vreme, arme, vehicule, altceva extraordinar ne iese în cale: experiența tranșeului. Dacă „experiența vagonului” am considerat-o punctul culminant al Muzeului Holocaustului, „experiența tranșeului” o consider zenitul vizitei în acest paradis istoric. În spatele unei banale uși este conservat mai bine ca oriunde „mirosul” de război, „adierea” morții, pentru că efectiv, vreme de 10 minute (mers normal cu opriri scurte), ești sub pământ, urmărind soldatul dispecer care vorbește cu baza, asistând la „discuția” altor camarazi de arme, sau ascultând cum un soldat singuratic își citește, la gura focului, scrisoarea adresată celor dragi. Toate aceste „personaje” din ceară sunt „îmbrăcate” într-un ambient fonic tipic de front: obuze auzindu-se în depărtări, țipetele de luptă ale soldaților, sau după caz în funcție de unde se afla fiecare „soldat retras”. Există chiar și încăpere în care este extraordinar simulat (static) tratamentul pe care îl primește un soldat rănit. Experiența tranșeului este ceva ce-ți taie răsuflarea.
Din păcate, datorită faptului că era sâmbătă, era o coadă prea mare la „experiența frontului”, pe care, spre rușinea mea, nici până astăzi nu am vizitat-o. Dar sunt convins că este ceva cel puțin la fel de interesant pe cât au fost celelalte două. Cel de-al Doilea Război Mondial are și el punctele sale de atracție, pe lângă vitrinele cu arme și uniforme, în capul listei stau „Sala Bernard Montgomery”, statuia vulturului nazist dat jos de sovietici în 1945 sau, ceva mai „autentic”, vizita în casa anilor interbelici. Este macheta la scară reală a unei case din anii 1920-1930, aici incluzând și mirosul tipic de lemn vechi care îți scârțâie sub picioare la orice pas. O casă atât de simplă, dar care oferea multă căldură și liniște.
Alte două secțiuni foarte emoționante ale muzeului sunt „Children's War" și „Great Britain in War”. O sumedenie de jucării ale copiilor din acei ani, povești despre cum reacționau copiii la atacurile cu bombe cu gaz ale naziștilor, și cum Underground-ul, atât de populat astăzi era atunci, în vreme de război, o adevărată fortăreață pentru populație.
O vizită la Imperial War Museum este o vizită înapoi în timp, o parcurgere a istoriei la modul fast-forward, o experiență de neuitat. Este o rupere de rutina zilnică, reprezintă un tablou pe cât de odios pentru omenire, pe atât de captivant.
Va urma...
miercuri, 2 noiembrie 2011
First week, first smell of loneliness - the end...
În căutare de job, în căutare de chirie, în căutare de liniște fizică, dar mai ales psihică... deja cvasi-serviciul găsit în Leicester Square m-a terminat din multe puncte de vedere. Nu mai spun că la ora 1 noaptea eu așteptam un autobuz, abandonat de orice urmă de speranță, de iluzie, de legătură cu ceea ce mi se spusese în urmă cu mai puțin de o săptămână. Deja toate erau pe apa Tamisei, și mă gândeam foarte serios dacă se merită să mai lupt, să mai cheltui bani prin hoteluri, hosteluri, moteluri sau, la nervi, bordeluri...
Era totuși prea mult aproape o săptămână de stat și de supraviețuit în acest ritm, cu mese numai la McDonald's sau prin alte locații destul de dubioase sau de mutat ca țiganul cu cortul. Și printre multele telefoane date la diferite gazde care mai de care mai pretențioase atât financiar cât și ca reguli de „bucătărie internă”, am dat peste anunțul din geam al unui indian, din zona Golders Green. Ceea ce am considerat la început ca fiind un banal apel în urma căruia să închid descurajat și deznădăjduit, avea să se dovedească a fi un act „divin”. La celălalt capăt o voce ușor timidă dar clară a unui indian dă vești bune. În zona Hendon, oferă o cameră dublă pentru 85 de lire pe săptămână, cu toate taxele incluse, plus toate facilitățile. Parcă simțeam că eram în Rai auzind aceste vorbe. Însă omul avea două întrebări de pus, întrebări pe care mi le-a repetat și la întâlnirea față în față: dacă sunt fumător sau bețiv profesionist. Mie nu-mi venea să cred ce aud, ulterior ce văd, lui parcă nu-i venea a crede că alcoolul și tutunul sunt pentru mine dușmanii „number one”. Zis și făcut, am bătut palma și am rezolvat, odată pentru ... o perioadă bună de timp problema chiriei. Nici zona nu este deloc rea. Hendon este un cartier din nordul Londrei, nu foarte mare, dar în care sunt concentrate destule lucruri care să te facă să eviți centrul aglomerat și destul de îndepărtat. În săptămânile următoare aveam să aflu că locuiesc cam la 40-45 de minute de zona centrală a capitalei, mers cu metroul (cu autobuzul este crimă și pedeapsă... deși amicul Așil zice, pe bună dreptate, că înveți Londra din autobuz, pierzi lejer o oră-două din viață până ajungi acasă, la muncă sau oriunde ai avea nevoie).
Și cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca să simt că am tras într-adevăr lozul câștigător, chiar de Sf. Maria, pe 15 august, am primit și o veste bună la capitolul job. De această dată după mai multă „trudă”. Însă mai întâi m-am bucurat de primul weekend cu adevărat liniștit în noua casă. Întâmpinat de un miros stătut, o combinată de dulceag și sărat intens, ceva specific caselor de indieni, dar și de o familie foarte respectuoasă, civilizată și pusă la punct, am pășit oarecum mirat de ce pot vedea... o casă cu etaj, cochetă, aranjată cu gust, de o curățenie fără pereche, iar mai apoi, o cameră spațioasă, luminată, dotată cu aproape toate necesare. Un pat imens, de chiar trei persoane, lasă destul spațiu liber încât să ții o mică petrecere. Baia curată, bucătăria la dispoziție oricând, mai puțin când gătește soția lui. Un adevărat jackpot după îndelungi frustrări. Regulile stabilite de Mr. Joshi, un indian de un 1.65, simpatic prin corectitudinea și acuratețea gândirii, sunt simple: fără fumat, fără beții, fără musafiri dupa ora 22. Cu așa reguli și așa casă, tot să stai aici o viață. Nici cartierul nu e de lepădat. Unul foarte liniștit cu două parcuri în apropiere, stațiile de metrou și autobuz la doi pași, 2 supermarket-uri la îndemână, aș zice că e o copie în miniatură a orașului natal.
După așa o săptămână, ieșirea în explorarea Londrei a venit ca un balon de oxigen. Primul „popas”, Imperial War Museum...
Va urma... ce m-a fascinat, ce m-a întristat, ce m-a bucurat și, într-un cuvânt, trăirile dintr-un muzeu ce nu trebuie ratat când se ajunge în Londra.
Era totuși prea mult aproape o săptămână de stat și de supraviețuit în acest ritm, cu mese numai la McDonald's sau prin alte locații destul de dubioase sau de mutat ca țiganul cu cortul. Și printre multele telefoane date la diferite gazde care mai de care mai pretențioase atât financiar cât și ca reguli de „bucătărie internă”, am dat peste anunțul din geam al unui indian, din zona Golders Green. Ceea ce am considerat la început ca fiind un banal apel în urma căruia să închid descurajat și deznădăjduit, avea să se dovedească a fi un act „divin”. La celălalt capăt o voce ușor timidă dar clară a unui indian dă vești bune. În zona Hendon, oferă o cameră dublă pentru 85 de lire pe săptămână, cu toate taxele incluse, plus toate facilitățile. Parcă simțeam că eram în Rai auzind aceste vorbe. Însă omul avea două întrebări de pus, întrebări pe care mi le-a repetat și la întâlnirea față în față: dacă sunt fumător sau bețiv profesionist. Mie nu-mi venea să cred ce aud, ulterior ce văd, lui parcă nu-i venea a crede că alcoolul și tutunul sunt pentru mine dușmanii „number one”. Zis și făcut, am bătut palma și am rezolvat, odată pentru ... o perioadă bună de timp problema chiriei. Nici zona nu este deloc rea. Hendon este un cartier din nordul Londrei, nu foarte mare, dar în care sunt concentrate destule lucruri care să te facă să eviți centrul aglomerat și destul de îndepărtat. În săptămânile următoare aveam să aflu că locuiesc cam la 40-45 de minute de zona centrală a capitalei, mers cu metroul (cu autobuzul este crimă și pedeapsă... deși amicul Așil zice, pe bună dreptate, că înveți Londra din autobuz, pierzi lejer o oră-două din viață până ajungi acasă, la muncă sau oriunde ai avea nevoie).
Și cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca să simt că am tras într-adevăr lozul câștigător, chiar de Sf. Maria, pe 15 august, am primit și o veste bună la capitolul job. De această dată după mai multă „trudă”. Însă mai întâi m-am bucurat de primul weekend cu adevărat liniștit în noua casă. Întâmpinat de un miros stătut, o combinată de dulceag și sărat intens, ceva specific caselor de indieni, dar și de o familie foarte respectuoasă, civilizată și pusă la punct, am pășit oarecum mirat de ce pot vedea... o casă cu etaj, cochetă, aranjată cu gust, de o curățenie fără pereche, iar mai apoi, o cameră spațioasă, luminată, dotată cu aproape toate necesare. Un pat imens, de chiar trei persoane, lasă destul spațiu liber încât să ții o mică petrecere. Baia curată, bucătăria la dispoziție oricând, mai puțin când gătește soția lui. Un adevărat jackpot după îndelungi frustrări. Regulile stabilite de Mr. Joshi, un indian de un 1.65, simpatic prin corectitudinea și acuratețea gândirii, sunt simple: fără fumat, fără beții, fără musafiri dupa ora 22. Cu așa reguli și așa casă, tot să stai aici o viață. Nici cartierul nu e de lepădat. Unul foarte liniștit cu două parcuri în apropiere, stațiile de metrou și autobuz la doi pași, 2 supermarket-uri la îndemână, aș zice că e o copie în miniatură a orașului natal.
După așa o săptămână, ieșirea în explorarea Londrei a venit ca un balon de oxigen. Primul „popas”, Imperial War Museum...
Va urma... ce m-a fascinat, ce m-a întristat, ce m-a bucurat și, într-un cuvânt, trăirile dintr-un muzeu ce nu trebuie ratat când se ajunge în Londra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)