Good bye good friend, welcome back loneliness...

         ...unul din puținele momente când îmi doresc ca timpul să treacă repede este atunci când un prieten îmi închide ușa pe dinafară...

      Arhicunoscuta vorbă din popor „ce-i frumos trece repede” și-a mai consumat un episod pe cât de scurt și frumos în curgerea sa, pe atât de trist la încheiere. Uneori viața este nedreaptă, uneori visele par prea scurte, uneori suntem prizonierii unui „asta e” extrem de hulit de subsemnatul. Rămâne acea resemnare și acel zâmbet sincer din interior că totuși nu sunt singur printre cele 7 miliarde de suflete de pe Mapamond.
     O prietenie curată, sinceră și greu de explicat în cuvinte și-a regăsit actorii după 9 luni de credință, suferință și dor interminabil. Soarele a răsărit pe străzi demult uitate, pe alei nebătătorite în, poate, cea mai grea perioadă din viața mea de până în prezent. Dar, implacabil și, din păcate, (parcă) mai rapid decât de obicei, clepsidra s-a golit nemilos lăsând în urma sa o minte și un chip resemnate, deoparte, și o inimă trisă de cealaltă parte. Lacrimile stau mărturie.
     Despre buna mea prietenă, Cornelia Pălăduță, numai cuvinte de laudă. Acest mix splendid de frumusețe, inteligență și naivitate extrem de bine ponderate o face pe această fată să fie mereu specială în ochii și în sufletul meu. A marcat cu „capitals” și un proeminent tuș negru ultimii trei ani din viața mea, încât dacă ar fi să fac ierarhii imaginare cu toți prietenii adevărați pe care-i am, ea ar fi cap de listă.
    Rândurile ce urmează vor fi vecine cu banalitatea pentru mulți. Pentru mine însă, timpul scurs în ultimele două săptămâni va fi pus pe panoul capodoperelor rare cărora le-am fost martor. Cornelia m-a vizitat 12 zile. O perioadă aproape „infinită” de așteptare până la clipa revederii, și-a văzut sfârșitul pe 2 mai, când la terminalul 4 al aeroportului Heathrow, ea, cea mai bună prietenă, m-a îmbrățișat după 9 luni de cyber-comunicare. Peste așteptările amândurora acest mic sejur al domnișoarei a fost foarte colorat, plin de aventuri și de momente relativ extreme. De la zâmbetul sincer și sclipirea ochilor la vederea celebrului Tower Bridge sau a căprioarelor din Richmond Park la nervii provocați de un văr obscur și limitat sau a insectelor nedorite ce au animat câteva din nopțile ei londoneze, Coco a știut să evidențieze cu charisma-i specifică acest concediu unic.
     Fascinată de mica dar grandioasa ceremonie pe care i-am organizat-o de ziua ei, împreună cu un prieten comun foarte bun, Așil, Cornelia s-a ridicat la înălțimea metropolei ce i-a fost gazdă în această perioadă destul de neprietenoasă din punct de vedere meteorologic. National History Museum, Science Museum, British Museum, Imperial War Museum sau Royal Airforce Museum au fost bifate de domnișoară, lăsându-i amintiri de neuitat și dorința de a reveni cât mai curând. Cele peste 10 mii de fotografii realizate de al ei D90 reprezintă dovada.
     Gândurile de mulțumire pentru că mi-a onorat invitația și pentru că mi-a colorat din nou viața așa cum știe numai ea să o facă, i le adresez, pe acest drum „criminal” de peste 2600 km, și totodată îi aștern din nou, cât mai curând, „covorul roșu” ce o va reprimi în capitala patriei lui Shakespeare.
     Rămâi cu bine, dragă Coco !...

Dar pentru Dar

       ...un simplu „La mulți ani”, pe cât de sincer și călduros ar părea, îngheață în fața omului adevărat din tine...

            Măsurăm zilele în reușite sau în necazuri, luăm pulsul nopților prin visele dragi sau coșmarurile ce ne însoțesc creierul adormit, și călcăm apăsat când știm direcția bună în viața de zi cu zi. Se uită, însă, de cele mai multe ori, a se cerne prin sita vremii toate acele persoane ce cariază prezența noastră printre muritori, acele ființe care „ființează” aidoma buruienilor prin cereale, acea pleavă de care ne putem lipsi extrem de ușor.

         Între un gând melancolic și o treabă de „securist” prin supermarket, între o disensiune, de acum proverbială, cu părinții și un meci de FIFA, printre rarele „mărgele” de pe „salba bogat de săracă” de prieteni, cum îmi place să o numesc, te-am așezat pe tine, Cornelia, cap de listă. Sita vieții mele a cernut multe persoane în decursul anilor, puține au rezistat „lângă” mine, deși nu-s deloc capricios sau urât mirositor. Am încercat să așez prietenii de soi pe soclul cel mai înalt, am vrut să le mulțumesc pentru prietenia lor adevărată așa cum am știut mai bine. Tu ești unul dintre ei, tu ești acel „dar de la Dumnezeu” al prieteniei supreme.

            Prin naturalețea, inteligența, frumusețea și, uneori, naivitatea ta, m-ai cucerit în ultimii 3 ani și m-ai ajutat să trec peste clipe foarte grele sau mi-ai deschis ochii la timp înainte să-mi fac alte momente și mai dificile. M-ai învățat cum să zâmbesc cu poftă chiar și atunci când soarele arzător ne topea cu tot cu role. Mi-ai redat încrederea în clipe când nu credeam că mai e vreun om capabil să mă ajute. Ne-am dat „palme” reciproce până la supărări crâncene – la sensul propriu – și am străbătut furtuni în urma cărora alții abandonau demult „nava”. Prietenia a rămas verticală și pentru asta îți voi mulțumi mereu.

           Îți mulțumesc că îmi faci viața mai bogată în fiecare zi, îți mulțumesc că îmi aduci liniștea și sfaturile atât de necesare asemenea unei surori mai mari și mai înțelepte. Îți mulțumesc că-mi insufli inspirație în timpi de expunere scurți dar privind în viitor cu aperturi uriașe. Îți mulțumesc că, pentru al patrulea an consecutiv, îmi dai ocazia să îți zic „La Mulți Ani” sănătoși și plini de oameni cu suflete adevărate !

            Respect etern, Cornelia Pălăduță...