A trecut ceva timp. Nu mă așteptam să vină ziua în care nu voi avea puterea să scriu un cuvânt. Nu credeam că există clipe în care nu am această putere. Era și, uneori, este singura putere de care nu m-am simțit dezamăgit vreodată. Acum m-am simțit părăsit de ea. Și nu numai de ea...
Voința este alt aspect al existenței mele de care am dus o lipsă acută în ultima perioadă. Nu mi-am dorit asta, dar nu am avut nimic care să mă motiveze să vreau. Continui să cred în acel „ceva”, în acea „cineva”, continui să lupt cu timpul nemilos pentru a-mi îndeplini unul-două vise.
Am trăit sentimente atât de diferite în ultima lună... am mers de la o extremă la cealaltă, am crezut, acum sunt deznădăjduit. Din păcate, nici credința nu mă ajută prea mult, pentru că, vorba aia, „la omul sărac...” Mă simt tot mai bătrân, din punct de vedere psihic. Iar această debarasare de voință mă face să cred că nimic pe lumea asta nu m-ar mai trezi la viață.
Rămân însă la convingerea că este doar un vis ciudat. Cred în puterea mea de a-mi reașeza gândurile și viața totodată. Doar că uneori, nici momentele de singuri cu noi înșine nu sunt îndeajuns. Rămân la convingerea că un soare nu poate plânge așa cum nici o lună nu poate aduce zâmbete...
Mă retrag... din nou... în noaptea neagră, nici gândurile nu-mi mai sunt la locul lor. Nici visele nu mai sunt cum erau, nici lacrimile nu mai au același gust... doar prezența ta în inima mea a rămas o certitudine, doar speranța unei dulci revederi nu a murit... celelalte lucruri își dau ultima suflare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu