Singur cu mine...

O regulă de bază pe care trebuie să o respecte un atlet, în speță alergător, în timpul unei curse, este să nu se uite niciodată la rivalul de lângă el, din fața sau din spatele lui. Trebuie să privească doar în mintea sa. Culoarul din fața sa și bătăile inimii trebuie să-i fie ghidul către linia de sosire. Adept de câțiva ani a acestui minunat sport, am adaptat multe din regulile sale la viața de zi cu zi prin care mărșăluiesc, uneori, cu lentoarea unui melc...grăbit.
Unele reguli funcționează de minune, altele deloc, oricât aș încerca. O altă regulă „de aur” pe care vreau să o urmez începând cu zilele următoare este să-mi urmez țelul (linia de sosire) fără să mai privesc în urma sau împrejurul meu. Ajung încet-încet, pentru a „n” oară, la concluzia că tot pe cont propriu faci treaba să meargă, mai greu, dar mai eficient.
Am petrecut un Paște deplorabil. Poate ceva mai bine decât anteriorul Crăciun din cauză că „vacanța” a fost mai scurtă și m-am întors la muncă de luni. Un Paște ce-l vreau uitat cât mai repede. Nu că aș fi pățit ceva, dar apăsătoarea singurătate m-a făcut să mă decid că acesta îmi este destinul, cel puțin în viitorul apropiat.
Nu mă voi împotrivi destinului, nu voi încerca să fac să răsară soarele într-un tunel întunecat și rece pentru că nu voi putea... poate într-o zi voi găsi lumina de la capătul acestui labirint.
Drumul spre finish este lung, dar sunt dispus să-l parcurg cu nădejde și speranță, asemenea unui semi-maratonist ca mine, ce are o singură bucurie pură: că va alerga mereu pe culoarele vieții... atât la propriu cât și la figurat.

Apatia...

A venit Paștele. O nouă confirmare că timpul se scurge implacabil și pe nesimțite. Dar niciodată parcă nu am mai simțit o sărbătoare atât de apatică din multe puncte de vedere. Cum îmi place mai întâi să privesc în curtea proprie, constat, deloc surprins, că mai mult ca oricând nu mă mișcă deloc acest eveniment religios. Dimpotrivă, îmi dă o nouă ocazie să văd ce mulți „prieteni” își arată interesul spre propria persoană, și nu numai.
Odată cu venirea Paștelui, a crescut și doza de nesimțire din mulți, și implicit, din mine. În continuare trec ușor de la stări depresive, la stări euforice în care aduc elogii acestei vieți care, uneori, chiar este superbă. Sper că va fi, și probabil va fi, ultimul meu Paște petrecut pe meleagurile natale. M-am săturat de tot și de toate și vreau să-mi restartez viața prin alte părți... sigur nu va fi mai bine, cel puțin o vreme, dar în timp voi face să fie.
Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară, de toată răutatea, de toată indolența tuturor... mi-e scârbă de „curvele virgine” care parcă nu mai contenesc să se „înmulțească”. Și ca să nu fiu ipocrit, mi-e scârbă și de atitudinea mea, câteodată, de laș. Renunț ușor la unele bătălii, ce sigur ar avea rezultate bune duse într-un timp îndelungat. Dar totul are un sfârșit, inclusiv această stare latentă a lucrurilor.
Poate începerea unei noi vieți prin alte țări, este un remediu la această apatie generală ce m-a înconjurat, asemenea unui scut. Scut de care mă descotorosesc din ce în ce mai greu. Schimbările masive din viața mea sunt la început. Nu este un rezultat sigur, chiar ar putea fi mai rău. Dar ce mai contează... mă simt pregătit pentru acest mare „război”.
Singurele lucruri care îmi fac prezentul să pulseze sunt ascensiunea formidabilă a „cormoranilor” și apariția noului album al lui Andre, din 29 aprilie. Looking forward in beginning something new...

Come back...

A trecut ceva timp. Nu mă așteptam să vină ziua în care nu voi avea puterea să scriu un cuvânt. Nu credeam că există clipe în care nu am această putere. Era și, uneori, este singura putere de care nu m-am simțit dezamăgit vreodată. Acum m-am simțit părăsit de ea. Și nu numai de ea...
Voința este alt aspect al existenței mele de care am dus o lipsă acută în ultima perioadă. Nu mi-am dorit asta, dar nu am avut nimic care să mă motiveze să vreau. Continui să cred în acel „ceva”, în acea „cineva”, continui să lupt cu timpul nemilos pentru a-mi îndeplini unul-două vise.
Am trăit sentimente atât de diferite în ultima lună... am mers de la o extremă la cealaltă, am crezut, acum sunt deznădăjduit. Din păcate, nici credința nu mă ajută prea mult, pentru că, vorba aia, „la omul sărac...” Mă simt tot mai bătrân, din punct de vedere psihic. Iar această debarasare de voință mă face să cred că nimic pe lumea asta nu m-ar mai trezi la viață.
Rămân însă la convingerea că este doar un vis ciudat. Cred în puterea mea de a-mi reașeza gândurile și viața totodată. Doar că uneori, nici momentele de singuri cu noi înșine nu sunt îndeajuns. Rămân la convingerea că un soare nu poate plânge așa cum nici o lună nu poate aduce zâmbete...
Mă retrag... din nou... în noaptea neagră, nici gândurile nu-mi mai sunt la locul lor. Nici visele nu mai sunt cum erau, nici lacrimile nu mai au același gust... doar prezența ta în inima mea a rămas o certitudine, doar speranța unei dulci revederi nu a murit... celelalte lucruri își dau ultima suflare.