Miercuri, 10 august. În „sala” de așteptare din agenția „de turism” care oferă „bilete” spre locuri de muncă sunt a doua persoană. Oricum ordinea nu contează, se intră după cum vor „rubicondele”. Sau după ce cer patronii de la capătul firului. În așteptarea telefonului „salvator”, sirenele se aud afară una după alta. Mașinile de poliție se perindă alarmant și, te gândești la ce-i mai rău când apare și convoiul de dube cu gratii, aparținând tot Metropolitan Police. Am ajuns în Londra în pline manifestații. În nord, în zona Tottenham, un polițist a ucis un tânăr de culoare într-o urmărire... de aici au pornit „riot-urile” cum zic localnicii, mai întâi în Londra, apoi în Manchester sau Birmingham. Magazine sau locuințe sparte, zeci de mașini sau chiar câteva clădiri incendiate... destul cât să provoace multă panică în rândul cetățenilor. Totuși, neavând contact cu așa ceva, decât fonic prin intermediul sirenelor ce se auzeau foarte des, în orice punct al Londrei aș fi fost, aveam impresia că aceste manifestări au loc în alt oraș.
Cu gândul la ce rute ocolitoare să găsesc pentru a ajunge la hostel și cum să evit cu orice preț Tottenham, mi-am auzit numele. Intru într-un birou micuț, deja mă simt ca la un interviu foarte important. Mi s-a zis de prin diferite surse că, la început, mai mult de „kitchen porter” nu voi găsi, dar încercam să impun respect măcar prin verticalitate dacă nu prin... naționalitate. De parcă ar fi contat atât de mult, femeile respective s-au impacientat când le-am zis că n-am experiență în bucătăreală, pentru că pur și simplu n-am avut ocazia, acasă, să stau mai mult de 10 minute lângă aragaz sau chiuvetă. Un C.V. încropit la fața locului cu numele complet, experiență fictivă și o recomandare că sunt „cel mai șmecher din orice bucătărie” este rețeta pentru obținerea unui astfel de job.
Piața Leicester Square este imensă. Nu neapărat ca suprafață, ci mai mult ca și cantitate a ofertelor. Zeci de terase și magazine, cluburi pentru toate buzunarele, un cinematograf Odeon imens, M&M World printre altele... la doi pași este „sora” Covent Garden... de departe această zonă este inima Londrei. Aici avea să fie primul meu job în Insulă, la una din aceste terase. O pizzerie italiană, infectă din toate punctele de vedere. De la poziționare, la personal, la șef până la ultimii bucătari. Mă felicit că nu i-am reținut numele. La intrarea în pizzerie, despre care eu am crezut că este intrarea la WC public sau în cel mai bun caz, intrarea pe scara de urgență, m-a întâmpinat Daniele. Un italian de o aroganță ieșită din comun, cu un nas cât mâna mea... o copie fidelă a criticului Ego din animația Ratatouille. După ce mi-a prezentat viitorul loc de muncă, m-a chemat în 3 ore, pentru tura de după-amiază. Aici am luat contact pentru prima oară cu alți români din Londra, pe care, evident, nu-i știam. De prin Harghita, Iași sau Bacău era un porter, bucătar și, respectiv, ospătar. Cu aroganța-i pe post de breloc, și având o voce de semi-eunuc, Daniele a „mâncat” într-o engleză faultată rău: „if him and him tell me you're good, you get the job, if not not... ok?”... „settled” am zis.
Bucătăria mică și îmbâcsită, vestiarul aflat la cucurigu, pe la etajul al treilea la care se ajungea pe niște scări în spirală de ziceam că urc la Ileana Cosânzeana... „vestiar” impropriu spus, că ne schimbam (doar de pantaloni) printre saci de făină, cutii de paste sau de sos de roșii. Jos, în câmpul muncii, bucătarii (cei de după-amiază italieni, ce macaroana lor) își lăsau tigăile în care găteau lângă aragaz. Faza tare era că locul în care spălam vasele era în altă încăpere, după colț. Deci, la 10 tigăi luat, spălat, șters, dus înapoi, așezat pe raftul de deasupra aragazului în așa fel încât să nu se înfierbânte „cozile” tigăilor de la căldura degajată de aragaz, totul într-un timp record cerut de „Ego”, consuma în realitate aproximativ 5 minute per tigaie. La un moment dat, devenise enervant pentru toată lumea să apărem noi cu tigăile cerând voie să trecem să le punem pe raft, când pe aragaz se făceau mâncăruri la foc automat. Colegul „de suferință”, un harghitean de treabă, dar cu moacă de pervers, Iulică, avea vechime... o zi. Dar se mișca de parcă toată viața lucrase în domeniu. Zecile de farfurii, care după ora 21, erau cu sutele, ce veneau din restaurant, erau lăsate de ospătari tot după un colț, într-un holișor în care nu s-a investit nici măcar o liră pentru un amărât de bec. Colac peste pupăză, la intrarea „la chiuvete” era și o treaptă ce trebuia ștearsă din când în când, altfel devenea patinoar. Inutil de spus că bateriile de la chiuvete cădeau și arătau de parcă erau din Al Doilea Război Mondial. Ceea ce m-a scârbit de tot a fost la urmă, când deși restaurantul se închidea la 12 noaptea, „Ego” a mai primit doi clienți la ora 23.50 și făcea gât la mine că din cauza mea (că mă așteaptă să dau cu mopul în bucătărie) pleacă la 5 dimineața. Am rezolvat problema cu un „fuck off” scurt și dus am fost... nici lui, dar mai ales nici mie, nu mi-a părut rău că nu am mai venit a doua zi.
Însă, așa cum se zice, că după furtună se face senin (vorba băieților de la Bosquito), după îndelungi și disperate căutări, vineri, 12 august, am găsit chiria mult visată. Aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere... lucrurile începeau să intre pe un făgaș normal oarecum.
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu