Dragă negru,
Te-ai simțit vreodată ca fiind cel mai inutil om de pe pământ? Te-ai simțit vreodată atât de incompatibil cu un semen al cărui caracter ți se potrivește mănușă? Ai vrut să mergi vreodată atât de departe pentru a-ți apropia pe cineva de lângă tine? În mine se transpun toate aceste răspunsuri. În inima mea, asemenea într-unui cuptor, se amestecă toate bucuriile dar mai ales deziluziile, necazurile, decepțiile și căderile fizice ale unei alte inimi atât de puternice și totuși atât de slăbite.
M-ai adus în situația în care să-ți aduc elogii. M-ai adus în situația în care să te preamăresc. Tu, negrule, m-ai adus în fața cruzii realități în care, poate cea mai bună făptură dintre cele ce există, trebuie să recunosc că ai acaparat-o. Mi-e atât de greu să scriu o literă de bine despre „tine”, darămite o scrisoare. Dar iată-mă, aici, în altarul „tău”, în miez de noapte, implorându-te pe tine, sol al infinității, să ne lași sufletele în pace. Să ne lași inimile să bată și să se bucure în voie. Să ne redai atât de necesarul licăr de lumină după care tânjim de aproape o viață.
Ești atotputernic. Ești pretutindeni. Ești stăpânul nopții, al Universului și al adâncului inimii mele. Ești ceea ce n-am vrut să văd vreodată, acest călău al viselor, al speranțelor, al frumosului... al albului. Te-am respectat mereu, dar de ce să nu respecți la rându-ți un om atât de bun. De ce stai pe capul lui zi de zi, dându-i numai frisoane, dându-i numai gânduri macabre? Aș vrea să zic cu tărie și cu bucurie în suflet că pentru negru este cântecul de lebădă. Aș vrea să pot să privesc un zâmbet adevărat din al tău chip, din care să se reverse lumina cerească și nu întunecimea sentimentelor. Din păcate, nu reșusesc.
Te rog să nu iei cu tine și ultima secundă de bucurie, ultima clipă de melancolie. Te rog să dispari din mintea ei, din mintea mea, să ne lași visele în pace, să ne lași măcar ultima fărâmă de iubire. Las-o să vorbească liber ore în șir, las-o să simtă pe deplin bucuria oricărui patruped mângâiat, las-o să-și întâlnească eroul, odată dispărut pentru eternitate...
Negrule, dispari din viitorul ei atât de alb...
Întunericul a acoperit TOTUL. Să-l învinuiesc pentru asta? Binele a luptat cu Răul, dar, în cazul meu, n-a învins. Binele a rămas o amintire, Albul însuşi e prea pur pentru a mi se atribui. Întunericul, acel "negru" pe care-l blamezi e tot ce a rămas. Doar un miracol dumnezeiesc va putea lumina câmpurile părăsite ale minţii, lăsate de izbelişte după ce toate simţurile mele au fugit să se ascundă. N-a rămas nimic. Toate au murit, în încercarea de a se salva.
RăspundețiȘtergereMi-ar trebui un alt Dumnezeu. O nouă facere a lumii. În cazul meu, o şansă la o altă viaţă. Dar eu nu pot învinge pustiul. Nu pot lupta cu vânturile lui. Şi nici nu mai vreau. Miracolele nu există...