Gând în noapte

     ... un singur drum ...


Ce faci, tu gând de catifea,
De ce mă duci mereu la ea?
De ce mă duci mereu râzând
Spre uitate vieți plângând?

Mă faci să cred că numai ea
Și sigur nu și-altcineva
M-ar face să nu mor cândva
Să nu uit cum este a visa.

Să nu uit cum este a spera
Spre ochii tăi, iubirea mea,
Spre chipul tău fermecător
Ce-mi umple a vieții mele dor.

Ce faci, tu gând de catifea,
Ce faci când noaptea mă gândesc
Cum ar fi să o iubesc?
M-ai dus din nou la ea... îți mulțumesc !

Refuz...

     Rămân cu gândurile mele. Rămân să mă întreb de ce am mai rămas. Rămân doar ca să aflu în viitorul cât se poate de apropiat dacă mai are vreun rost. Dacă mai are vreun rost această luptă surdă dusă în stilul „singur împotriva tuturor” și, evident, niciodată cu șanse de câștig. A trecut și Dragobetele, a trecut și plagiatura de „Sf. Valentin”... nici nu le-am simțit. Nici n-am dorit pe deoparte. Pe de altă parte, n-am avut motive. Le-am căutat, m-am zbătut să le găsesc, dar într-un final am concluzionat pentru mine însumi că un drum fără orizont e mai bun decât o familie îndoliată.
     Eșecul rămâne. Nu fac referință la vreun eșec anume. Ci la cel al cărui rezultat, singurătatea, doare cel mai tare. Vina îmi aparține în totalitate, dar acum nu vreau să dezvolt. Vreau doar să mă concentrez asupra acestui blog, asupra alergărilor pe care le-am reluat de azi și din când în când asupra fotografiatului. Aș vrea să transmit cuiva un mesaj. Nu un banal sms, ci un mesaj prin atitudinea mea. Aș vrea să transmit o stare de spirit, dar nu în sensul rău al cuvântului sau să fac pe cineva să se simtă vinovat. Vreau doar să mă vadă. Nu se știe când poate fi pentru ultima dată....
     Fără îndoială, nu m-am gândit niciodat la „nasoale” la modul cel mai serios. Deși am fost de atâtea ori la pământ, chiar trântit și tăvălit serios în ultimul an, nu am avut niciodată puterea să fac acte necugetate. Deși am avut mintea foarte tulburată. Am considerat de multe ori ca fiind un act de lașitate, la urma urmei sunt lucruri mult mai grele în viață, și n-ar trebui acționat astfel. Ca atare, totul rămâne la stadiul de cuvinte pe blog. Cred că încă sunt destul de cerebral să nu merg într-atât de departe...
     Urmează zile frumoase și mai puțin frumoase. Frumos e că programul îmi va permite să fac tot ce am zis mai sus că fac, plus o mică petrecere strecurată (la care invitația mi-a fost refuzată, normal luând în considerare „norocul” meu, dintr-un motiv pe care, la fel de normal, l-am înțeles). Frumos e că mi-am îmbogățit zestrea de prieteni. Cum ziceam anterior, într-o altă postare, sunt cel mai bun prieten al tuturor. Am dubii că sentimentul e reciproc în chiar toate cazurile. Dar e onorant pentru mine chiar și așa. Vine Mărțișorul, vin Babele, Moșii, Bunicii, Străbunicii, nu le-am avut niciodată cu d-astea. Evident m-au interesat la fel de mult pe cât de mult l-a interesat pe Obama de ultima mea relație - ca să rămân în aceeași notă. Nu-mi displac aceste sărbători, chiar mă bucură să le văd pe femei fericite, deși multe nu sunt, în ciuda acestor ocazii, iar altele nici n-ar merita. Dacă aș putea le-aș lua câte un mărțișor la fiecare.
     Ziua vreau să o închei într-o notă optimistă, deși nu aș avea motive. Venirea weekend-ului nu mai e demult un motiv de bucurie pentru mine. Chiar din vremuri demult apuse. Dar mă voi duce la culcare (încă nu definitiv) cu gândul că undeva acolo sunt câteva persoane (de pe Bârlad până pe Tamisa) care mă acceptă așa cum sunt, și cărora le mulțumesc mult. Cum să-mi mai doresc altceva decât să le fac fiecare zi o sărbătoare atât cât pot...

       Pe curând...

Scrisoare către infinit...

      Dragă negru,

     Te-ai simțit vreodată ca fiind cel mai inutil om de pe pământ? Te-ai simțit vreodată atât de incompatibil cu un semen al cărui caracter ți se potrivește mănușă? Ai vrut să mergi vreodată atât de departe pentru a-ți apropia pe cineva de lângă tine? În mine se transpun toate aceste răspunsuri. În inima mea, asemenea într-unui cuptor, se amestecă toate bucuriile dar mai ales deziluziile, necazurile, decepțiile și căderile fizice ale unei alte inimi atât de puternice și totuși atât de slăbite.
     M-ai adus în situația în care să-ți aduc elogii. M-ai adus în situația în care să te preamăresc. Tu, negrule, m-ai adus în fața cruzii realități în care, poate cea mai bună făptură dintre cele ce există, trebuie să recunosc că ai acaparat-o. Mi-e atât de greu să scriu o literă de bine despre „tine”, darămite o scrisoare. Dar iată-mă, aici, în altarul „tău”, în miez de noapte, implorându-te pe tine, sol al infinității, să ne lași sufletele în pace. Să ne lași inimile să bată și să se bucure în voie. Să ne redai atât de necesarul licăr de lumină după care tânjim de aproape o viață.
     Ești atotputernic. Ești pretutindeni. Ești stăpânul nopții, al Universului și al adâncului inimii mele. Ești ceea ce n-am vrut să văd vreodată, acest călău al viselor, al speranțelor, al frumosului... al albului. Te-am respectat mereu, dar de ce să nu respecți la rându-ți un om atât de bun. De ce stai pe capul lui zi de zi, dându-i numai frisoane, dându-i numai gânduri macabre? Aș vrea să zic cu tărie și cu bucurie în suflet că pentru negru este cântecul de lebădă. Aș vrea să pot să privesc un zâmbet adevărat din al tău chip, din care să se reverse lumina cerească și nu întunecimea sentimentelor. Din păcate, nu reșusesc.
     Te rog să nu iei cu tine și ultima secundă de bucurie, ultima clipă de melancolie. Te rog să dispari din mintea ei, din mintea mea, să ne lași visele în pace, să ne lași măcar ultima fărâmă de iubire. Las-o să vorbească liber ore în șir, las-o să simtă pe deplin bucuria oricărui patruped mângâiat, las-o să-și întâlnească eroul, odată dispărut pentru eternitate...
     Negrule, dispari din viitorul ei atât de alb...

Sfârșit... de Făurar

... vorbe care dor ...

      Este poate cel mai greu text pe care l-am avut de scris până acum, în viața mea. Și culmea, cuvinte sunt destule, idei - doar una. Este poate cea mai grea zi după mulți ani. Pentru sufletul meu. Nu obișnuiesc să clasific trăirile și zilele mai bune cu cele mai puțin bune. Dar acum simt nevoia să o fac. Acum simt nevoia să diferențiez ceea ce doare cu adevărat. Mai tare decât o scădere salarială sau o lovitură în genunchiul și așa șubrezit.
      A venit iarna. Sau, mai corect spus, a revenit iarna. Nu-mi vine să cred câte coincidențe s-au putut aduna într-o zi de sfârșit de Făurar. Nu-mi vin a crede ochilor multe, dar lucruri se petrec. Și rămân siderat degeaba, nu mă aleg decât cu depresie și stare de rău. O stare sufocantă, din care am senzația că îmi dau ultima suflare. Așa cum simțeam ieri dimineață în autobuzul despre care am crezut că mi-e „gropar”. Zăpada și gheața s-au așternut din nou peste orașul gri, peste inima devenită între timp albastră. Și chiar dacă săptămâna viitoare vine primăvara calendaristică, în interiorul meu va fi o iarnă polară mult timp de acum încolo. Nu degeaba mi-au plăcut de mic ploaia, balenele ucigașe și aurorele. Parcă îmi alesesem destinul în viață. Oricum am avut parte până acum de mult mai multe „furtuni” sentimentale decât de pixuri, ciocane sau pahare de vin, lucruri alese de pe acea tavă când cred că aveam 1 an.
      A fost cutremur. Și nu mă refer la cel din Noua Zeelandă. Epicentrul aceluia a fost la 4 km. Eu am avut seismul personal. Cu epicentrul la aproape 200 de km, dar resimțit din plin. Nu pot să trec cu vederea o vorbă pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă. Vor fi păreri de rău, regrete, au fost lacrimi și cuvinte pierdute în noapte. O noapte de la sfârșit de Făurar. Nu mă deranjează lacrimile. Cu atât mai mult să fac public acest lucru. Nu este o rușine. Nu știu ce m-ar mai deranja. De multe ori am zis că voi deveni imun la șocuri de acest gen, la seisme de magnitudini incomensurabile. Nu reușesc. Nu izbutesc să învăț nimic. Continui să fiu orb. Să mă las orbit de chipul tău, de zâmbetul tău, de ființa ta. Sună masochist, dar îmi place.
      Într-o situație similară, cu mult timp în urmă, mi s-a spus „La revedere, iubite! Bine ai venit, bun prieten!”. Voi accepta astfel situația, deși este extraordinar de greu. Voi accepta că încet-încet voi deveni cel mai bun prieten al tuturor. Nu mă deranjează, mă onorează chiar. Dar voi continua să lupt pentru inima mea, nu renunț așa ușor. Singurul lucru pe care îl voi face este să mă înarmez cu și mai multă răbdare, credință, speranță... voi crede mereu în iubire și în cineva acolo... o prezență atât de fină în visele mele.
      Acum, așa cum și băieții de la 3 Sud Est au făcut-o... mă las purtat de vânt prin noapte...

         Cu mult drag, iubire enigmatică...

Algo pequeñito...

... Universul este pierdut în ochii tăi ...

      Mă găsesc în fața unei noi provocări. Mă aflu în fața unei ființe nemaiîntâlnite. Mă aflu ÎN FAȚA TA! Deși acum ne desparte ceva distanță, deși suntem în locuri diferite din multe puncte de vedere, deși până și vremea este diferită de la tine până la mine, te simt. Te văd. Te aud. Te inspir. Inspir aerul tău primăvăratic... și este adorabil.
      Apariția ta îmi oxigenează existența. Alura ta de lebădă, denotă bunătate și puritate. O bunătate greu de palpat, o puritate greu de crezut. Am vrut să mor odată. Acum am pentru ce să trăiesc. Mai apoi, am vrut să mă salvez. Dar m-am înecat în privirea ta. Am revenit cu picioarele pe pământ...
     Da, sunt cu picioarele pe pământ. Și regret nespus. Dar poate visele sunt și aici, jos pe pământ. Nu totul se întâmplă acolo, în tărâmul iluziilor. Nu tot ce este minunat este ireal. Suflarea ta este cât se poate de reală. Tu ești cât se poate de pământeană. Și totuși cum... de ce?
     De ce să fii atât de bună într-o lume atât de nebună? Cum reușești să mă contaminezi cu atâta bucurie, poftă de viață și beatitudine? Continui să mă întreb, continui să întreb... dar știu că nu rămân întrebări fără răspunsuri. Sunt atât de mic în fața ta. Mă plec pios în fața inimii tale și îi cer iertare... pentru că orice aș spune ar fi prea infim pentru grandoarea ei...
     Viața mea e un dar prea mărunt pentru a-ți admira eternul tău surâs.

         Cu mult drag, Everest al viselor mele...

Speranță...

... într-o zi te voi revedea ...

        Stau și nu pot să cred că s-a mai dus o zi. Nu știu dacă am mai sesizat asta într-una din postările anterioare, dar eu sunt destul de marcat de rapiditatea scurgerii acestui nebun de timp. Am zis odată că îmi este aliat. Dar ce dușman mare îmi este în cele mai multe dintre situații... nu degeaba aud în stânga și în dreapta „trăiește-ți clipa”. Încerc din răsputeri să fac asta dar fără să mă abat de la calea aleasă. Calea Lui, calea ta, calea dreptății și a iubirii adevărate, dar, la fel de adevărat, din ce în ce mai utopice.
       Am vrut să scriu despre alte lucruri azi. Aveam în cap să fac ceva în altă notă. Mă gândeam să scriu câteva chestii despre febra pariurilor sportive, despre acești coloși care ne storc de energie, de răbdare și de bani. Din fericire pentru mine, nu sunt un fanatic al acestui fenomen, dar cam odată pe lună intru și eu într-o casă de pariuri și las cam 10 lei. Ceva infim. La fel ca și câștigurile de care am avut parte de-a lungul timpului. Pentru mine chiar este o distracție. Dar voi relata într-un „număr” viitor despre viața unui parior în general.
       Acum vreau să contemplu asupra tăcerii tale. Acum vreau să mă transpun în ființa ta. Vreau să fiu în locul tău când te doare ceva. Vreau să trec în sufletul tău atunci când ești rănită, pentru a nu simți ceva. Vreau să te alin, să te alint, să fiu ocrotitorul tău. Deși fugim de singurătate de multe ori, deși încercăm să evadăm din noi înșine de nenumărate ori, rareori reușim. Și nu pentru că n-am dori asta. Dar probabil teama de a nu greși, teama de nu resimți o durere mai mare, ne face să fim mai sfioși când dăm piept cu viața. Asta pățesc eu.
      Trăiesc cu speranța că va veni ziua în care tot acest haos sentimental se va termina. Deși se spune că nu ajungi nicăieri în viață doar cu speranța, sunt convins că există momente în care speranța este unicul lucru de care mă leg, și care mă scoate la liman. Asta trăiesc acum. Trăiesc dintr-o speranță, trăiesc dintr-un vis. Știu că nu e deloc bine, că mă va durea când voi realiza că totul a fost un vis. Dar, ca să mă repet, rămân cu speranța și cu credința în Dumnezeu că visul va deveni realitate.
       Contrar celor gândite de mine odată, aseară m-am rugat la El, așa cum am promis. Evident nu mi-a răspuns. Ba chiar pot zice că dacă a făcut-o, a răspuns mai puțin „satisfăcător” decât mă așteptam. Dar aștept. Rabd. Cred. Sper. Mă rog.
       Îți mulțumesc ție că mă lași să sper. Mulțumesc Ție că mi-ai arătat pe cineva pentru care se merită să speri...

       Cu drag...

Dorință...

     Azi am „împlinit” o săptămână de când postez pe acest blog. Este foarte puțin în comparație cu zecile de luni adunate de alți bloggeri, dar nu mă dezic de la ideea mea. Mi-am ales drumul meu în acest context și mi-l voi urma întocmai. Spre surprinderea mea, am reușit să fac cel puțin o persoană foarte fericită cu scrierile mele, ceea ce mă bucură enorm. Într-o zi voi spune cine este acest suflet pe cât de misterios pe atât de frumos. Acum las tăcerea să se aștearnă. Pentru că pe piedestalul inimii mele tocmai am așezat un chip divin. Este genul de chip care nu te-ar face să-l părăsești niciodată dar căruia să-i arogi cuvintele potrivite este atât de greu... orice cuvânt este prea mic pentru EL...
    Nu m-am mai rugat demult. Dumnezeul meu m-a înțeles și m-a păsuit de-a lungul vremii. M-a ferit de boli, m-a ferit de ghinioane în cei aproape 26 de ani, și m-a lăsat de multe ori să văd printre cele mai frumoase laturi ale vieții. Marele regret este că niciodată nu I-am fost într-atât de recunoscător pe cât ar fi trebuit. Și nu știu dacă voi putea face asta în această viață. Și mi-e tare „rușine” să mă întorc la El acum, să-i cer un nou lucru, o nouă minune. Mai demult, o prietenă dedicată pe deplin Celui de Sus, mi-a spus că El ascultă rugămințile noastre, dar că „răspunsurile” ni le va da mai târziu, în timp. De obicei orice „răspuns” venit imediat, nu are „fiabilitate”, este ceva ce aduce bucurie pe termen scurt.
     Așa că, mă plec din nou în fața Lui, cu sfială, și-I cer iertare pentru tot timpul în care nu I-am vorbit, în care nu L-am crezut că e capabil de înfăptuirea minunilor. O, ce greșeală! Face minuni, dacă ai răbdare și le aștepți. Dacă te rogi mereu, nu doar când ai nevoie. Țin să precizez că nu sunt credincios de fel, cum poate am mai spus. Sunt doar convins că, odată, la răscruce de drumuri în viață, este nevoie de o îndrumare divină, de o „vorbă” cerească. Îi voi cere iertare pentru unele din păcatele la care I-am promis că voi renunța, dar se pare că nu am făcut-o deja. Și Îl voi ruga să-mi îndeplineacă dorința supremă: să te găsesc, să te regăsesc, să fim doar noi doi, pentru noi doi, pentru totdeauna. Știu că cer prea mult, știu că mi s-a oferit odată „paharul de cristal” dar n-am știut să-l țin cum a trebuit și l-am spart. Dar am convingerea că va veni clipa începând cu care zâmbetul tău îmi va bucura inima și privirea în fiecare dimineață... răbdare și speranță am... trebuie să învăț și să cred că dragostea adevărată n-a murit...
       Atunci Lui îi voi mulțumi în fiecare zi !

             Te aștept cu drag, dulce cânt al iubirii...

Împreună

... odă pentru iubire ...

Mai stai...

Prin vise și prin suflet,

O strofă dintr-un cântec

Mișcată de un zâmbet...

Mai stai....

Rămâi...

Rămâi aievea cum ai fost,

Ca licăritul cel dintâi

Făr de tine-i fără rost

Frumoasă lebădă, rămâi...

 

Și nu te du...

Departe, pe cărări deșarte

Prin vise apuse, acum uitate

De alții, dar de mine nu...

Mai stai, iubito, nu te du...

 

Mai stai...

Frumoasă lebădă rămâi

Mai stai, iubito, nu te du...

Să mor aș vrea, când nu ești tu.

Breaking the habit...

      Odată am avut o discuție cu o persoană, care se autodenumea „amică de-a mea” - în accepțiunea ei, oricine îți dă un „five” (p-atunci era cu d-alde Hi5 - Hai Pa) îți era amic, ceva „de viitor” - și care mi-a reproșat intens faptul că mă leg prea mult de limba lui Shakespeare. Adică fac mai mult abuz de ea decât ar trebui. Nu de „amică”. Există persoane pentru care a combina cele două limbi (ce kinky sună) este oripilant, cam cum zice bunul „tovarăș” Mircea Badea „plină lumea de curve virgine”. „Nu se poate exista” să fac reală coexistența celor două într-o comunicare. Greu cu capul, când nivelul IQ-ului se bate de la egal la egal cu al unui primat. Așa cum fac în 99.99% din cazuri, și anume rămân adeptul principiilor mele, am exclus-o pe subsemnata din listă... F U dear „friend”. Ceva de genul i-am urat să poarte FUBU.
      Deja am abordat cam mult subiectul și nu e frumos din partea mea să plictisesc cititorii. Nu mai mult decât am făcut-o deja, cred. Am rupt rutina, cum zic și băieții de la Linkin Park, și e prima dată când scriu la „ore de vârf”. Nu abordez un subiect anume azi, căci „toate-s vechi și noi-s toate”. Apropo că tot am fost comparat recent cu „Luceafărul” literaturii românești, marele Eminescu (mulțumesc mult celei care se știe că a făcut această comparație, mai mult decât măgulitoare pentru mine!). Departe de mine gândul de a mă putea vreodată, ever ever, compara cu acest colosal poet. Nu neg însă faptul că îmi place să scriu intens (câteodată bănuiesc că și plicticos, doar nu degeaba am făcut jurnalismul), însă total invers proporțional îmi place să iau cuvântul la o dezbatere, în general. Nu face parte din vreun principiu al meu, nu sunt arogant sau atât de orgolios încât să țin „tot ce e bun” pentru mine. Pur și simplu nu-mi place. Nu am căutat să-mi dau explicații, am luat situația așa cum este ea și am spus cât am vrut, când am vrut și cum am vrut. Plus că am și eu criteriile mele de selecție, ca oricine. Deci în a mă exprima aici cu „opinia publică” e mai mult decât OK momentan pentru mine.
        Încerc zilnic să-mi depășesc condiția de „perdantul etern”, și aici mă refer strict pe plan sentimental. Viața e o luptă, deci în consecință, îmi arog dreptul de a participa la această luptă, considerată de supraviețuire pentru unele necuvântătoare. Nu sunt „făurit” cu mușchi, bani nemunciți sau mașini de ultimă generație, „lucrurile” cele mai în vogă la această oră, dar continui să fiu partizanul acestei lupte între suflet și material, să militez pentru „drepturile” inimii, pentru iubirea adevărată, pe care o consider pe cât de veșnică, pe atât de greu de găsit, deci neîmpărtășită. M-am adresat odată Lui, dar n-am avut răbdare să aștept răspunsurile Sale, pentru că nu am înclinație spre partea religioasă a naturii umane, în consecință m-am lăsat păgubaș la acea oră.
       Așa că m-am decis. Lupt până la epuizarea psihică, pentru dreptul la sentimente adevărate, pentru alungarea spiritelor negre ce-mi bântuie de câțiva ani gândurile. Doar avea dreptate Tudor Chirilă când spunea „niciodată să nu uiți de inima ta” ... și cel mai probabil nu era mesaj pentru bieții cardiaci.

       Pe curând...

Zâmbet...

...către al vieții zenit...

     Ieri. Azi. Mâine. Singur. Cu tine. Cine știe. Nu înșir cuvinte, nu arunc cu gânduri, nu târâi sentimente. Pot fi simple adverbe la o primă privire, dar aceste „nestemate” cuvinte sunt mai mult decât atât. Sunt clipe din viață. A mea, a ta, a oricui. Te-ai întrebat vreodată cum este să vezi răsăritul cu inima, iar apusul să-l zărești printre lacrimi? Este același lucru ca trecerea de la ieri la mâine. Singurătatea este sinonimul zilei trecute, prezența ta voioasă și mirifică este lumina clipei actuale... viitorul îi aparține lui Dumnezeu. Doar El știe răspunsuri de noi doar bănuite. Ceea ce leagă trecutul de viitor este eternul tău surâs.
     Adun trăiri, adun clipe de neuitat în compania ta, așa cum îmi este prezentată, și la final găsesc ceea ce prețuim în fiecare dintre noi. Sau în ceea ce unii consideră demult uitat: zâmbetul. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, dar zâmbetul îi arată esența. Cu el am puterea să trec peste clipele așternute cândva prin noroiul deziluziei, prin mlaștina speranțelor deșarte, ce le credeam interminabile. N-am crezut niciodată, că în așa scurt timp, zâmbetul tău îmi va lumina atât de mult viața, mă va face într-atât de mult să vibrez de fericire, să simt sănătatea adevăratului sentiment. Știu, e păcatul meu, mă entuziasmez extrem de repede, e punctul nevralgic al unei iubiri ce pare a eșua lamentabil în negura vremii. Nu m-am gândit niciodată că apogeul sentimentelor mele să-și găsească explicații în puritatea zâmbetului tău, pentru că în general, ceea ce spun se lovește de un perete, în general vorbind. Peretele impus de inimi de gheață, de iubiri neîmpărtășite.
     Mi-am propus de mâine să nu mai fiu atât de entuziasmat de himere. Mi-am propus de mâine să devin ceea ce va alimenta acel zâmbet nemilos de frumos. Mi-am propus de mâine să contemplu și, totodată, cu ajutorul Divinității, să aduc lângă mine soluția fericirii veșnice: zâmbetul tău. Explicațiile sunt de prisos și mereu vor fi așa, atât timp cât el va ilustra împlinirea și beatitudinea sufletului ce îl trimite... care el? Zâmbetul tău, refrenul solemn dintr-un cântec infinit... noi.

        Cu drag...

Martor... sau tartor ?

      Doamne, mă gândesc uneori în sinea mea, cum este posibil așa ceva? Acum m-am trezit, acum trebuie să mă bag iar în așternuturi. Cum să fie timpul atât de scurt? Implacabil mi-am dat seama că este, dar parcă acum mă ia și peste picior, aruncându-mi și un zâmbet șugubăț, pe semne că m-a „făcut” iar... N-am cum să-i răspund. Nu voi avea niciodată. Nu cred că s-a născut acel om care să poată să-i „răspundă”.
      Devin ignorant. Din cauza lui, din cauza negrului atât de hulit, dar pe care alții îl ridică la rang divin. Negru ce mă acaparează total contrar voinței mele. Și totuși mă zbat, mă lupt. Nu vreau să cred că oricine și orice este așa. Nu vreau să fiu martor la decădere, vreau să fiu tartorul ei.
      Vreau să mă pot furișa pe cărările gândului, vreau să-l urmăresc și, utopic, dacă aș putea, l-aș întreba „de ce într-acolo, prietene?” De ce mă întrebi unde se îndreaptă? Cum să nu știi? La tine. Ești magnetul tuturor gândurilor mele. Tu ești cea care face ca timpul să zboare atât de departe și de repede încât fiecare secundă rămâne pentru posteritate.
      Azi sunt mai puțin inspirat ca în alte seri recunosc. Nu mai pun că iar e 2 și ceva noaptea, iar peste 10 ore trebuie să servesc interesele Realului. Contează doar că, din nou, tu vei cea care-mi va anima visele, așa cum tu îmi animi, până în prezent, viața. Contează doar că, deși voi dormi 5-6 ore, splendida ta prezență în gânduri îmi face o altă noapte albă în suflet.
     Paradoxal. Nu-mi permit să visez. Să visez cu ochii deschiși. Nu-mi permit să risc. Nu-mi permit să pierd tot ce am acumulat. Nu-mi permit să te „alung” cu o vorbă nepotrivită, cu un sentiment lăsat liber din frâu. Răbdător, pot privi eventuala naștere a unui nimb dumnezeiesc. Pot fi martor... dar nu mai vreau să fiu tartorul propriilor sentimente.

        Cu drag...

P.S. nu mă pot abține să nu te includ aici... doar ești parte din gândul meu și mă inspiri în tot ce fac. Îți mulțumesc !

Alerg. După iluzii...

... scrisoare deschisă către cineva drag ...

     Rătăcit printre gânduri, rătăcit în idei. Așa mă simt uneori când mă gândesc la tine. Vreau să-ți spun mai mult, dar nu pot. Pot de fapt, dar nu vreau. Mi-e mintea departe, mi-e mintea a chemare, mi-e mintea sub umbra tristeții neiertătoare. O evadare dintr-un peisaj atât de monoton n-ar strica. Dar îmi permit să evadez? Cred într-atât de mult în Divinitate încât să fiu sigur de reușita unei eventuale evadări spre neant? Mi-a spus odată cineva că „iluzia nu moare niciodată, aidoma speranței, dar nici nu ține de foame”. Corect afirmat. Dar ce să fac atunci când mintea îmi zboară spre chipul tău? Cum pot alunga iluzia când tresar la auzul vocii tale?...
     Până mă întorc pe toate fețele ca să iau o hotărâre, „ajutorul” dispare. Iluzia lasă locul întunecatei tristeți. Nu m-am oprit niciodată însă din a rosti cu patos ceea ce simt, ceea ce îmi strigă din piept inima că își dorește. Dar nu mă înțelege greșit. Nu te-am înțeles greșit. Vreau ca într-o bună zi să te pot răsplăti. Pentru sufletul frumos pe care îl ai și cu care ar trebui să te mândrești.
     Nu îmi este rușine să spun că în primăvara lui 2009 aveam 120 de kg. Enorm, chiar și la 1.83 înălțime. Am început să alerg. Am început, poate mai mult ca niciodată, să cred în Dumnezeu. Mi-am pus toată speranța în forțele mele și în credința către „cuvântul” Său. Mi-a oferit mâna Sa de ajutor când am terminat primul meu semi-maraton. Îi voi rămâne recunoscător pe veci pentru asta. Dar, în sinea mea, lupta pornită cu ani în urmă, a început să se dea într-un ritm și mai acerb. Lupta cu singurătatea. Lupta cu viața de celibatar. Lupta cu mine însumi până la urmă, cel care nu „gustase” niciodată din paharul amar al solitudinii.
    Cred în continuare. Deși, recunosc, într-o măsură mai mică. Dar cred că iluzia nu va rămâne iluzie eternă. Cred în inima ta și mă încred în palma ta... mă simt atât de mic când îți vorbesc... și totuși atât de mare când te știu în preajma mea.

       Mereu îți voi mulțumi...

Un gând de departe...

... bine ai venit amară tristețe...


Recunosc. Nu mă recunosc. Nu vreau să știu dacă acesta sunt eu cu adevărat.

Încerc. Vreau să mai încerc. Nu vreau să treacă zilele și nopțile și să rămân cu sufletul neîmpăcat că n-am mai încercat.

     Doare. Nu vreau să doară, dar doare. M-am trezit în fața unui suflet ce acum două luni îmi era total anonim. M-am trezit așezat de către destin în fața unei noi provocări. Se zice că dragostea nu vine anunțată, nu apare când te aștepți. Doar însă atunci când trebuie să o împărtășești și nu ai cui. Căci acel suflet a dispărut, asemenea unei Fete Morgana pentru prințul rătăcit în deșerturile nesfârșite. Ba nu a dispărut. Este acolo, dar sunt prea orbit să pot înțelege că încă există, încă pulsează în ritmul vieții. Dar e o viață doar de el știută, doar de el trăită. Care el? Cum care el? Acel suflet neînfricat care s-a încumetat să se încreadă în ce e atipic, în ceea ce s-a crezut a fi eterna și supremă iubire.
     Paradoxal. Acel suflet deși atât de îndepărtat din multe puncte de vedere, îmi este apropiat nespus de mult, și cam tot din atâtea puncte de vedere. Singura diferență este că ne leagă doar un gând bun, un gând împărtășit dar nereflectat în faptă totodată. Vreau să sar mai sus de acest gând. Vreau să-mi întrec limitele. Odată reușeam. Odată reușeam să aduc soarele și marea, luna și noaptea de vară în „sufletul” ei... a acelei „entități” denumită iubire. Reușeam să închin ode acestei mari și unice trăiri. Nu mă mai recunosc...
Mirificului zâmbet de departe ce-aș putea să-i mai spun... ce-aș putea să-i mai cer atunci când el strecoară dintr-o suflare o vorbă atât de grea pentru suflet, dar atât de sinceră... „doar prieteni”... Doare. Nu vreau să doară, dar doare...
     O noapte de pomină. O surpriză de proporții cosmice. O iubire neîmplinită, dar o trăire atât de frumoasă. M-am blazat. Nu îmi stă în caracter, dar cedez de dragul acelor doi ochi de catifea și las totul pe umerii bunului meu prieten... timpul. Până într-o zi, când și el îmi va întoarce spatele... dar până atunci, inima-i ce-i bate în pieptul plin de iubire, va fi fost cucerită... e o probabilitate ce sunt gata să mi-o asum. Încerc... lupt... am încercat... dar lupt...
Să iubesc e tot ce mi-a rămas...

          Cu drag, încântător înger de pe Bârlad...

Degradarea...

     Fac ce fac și iar mă prinde 1 noaptea treaz. Nu știu cât o voi mai duce așa, deja e prea mult. Sunt luni bune de când nu m-am mai culcat înainte de miezul nopții. Mi-am tot autoimpus acest lucru, dar slabe speranțe când mereu intervine câte ceva, ba o discuție pe net, ba alta la telefon, ba ceva interesant la TV. Și zău dacă îmi pare rău de vreuna dintre situații. La cât de rar am început să părăsesc domiciliul în ultima vreme (în afară de job) orice discuție e binevenită. Chiar mă gândeam uneori ce specie rară a devenit „prietenul” în zilele noastre. Cât de „triști” și de frustrați au devenit toți așa-zișii prieteni. Cică nimic nu le mai merge nici lor... cică viața-i o doamnă cu moravuri lăsate deoparte și pentru ei. Ei aș... de parcă m-am născut ieri și trebuie să înghit aceste gogoși. Dar n-ar recunoaște vreunul că s-a făcut un „greu”, că n-o fi fraier. Eu continui să-mi urmăresc principiul „mai bine puțin și bine decât mult și prost”. Așa că am găsit o explicație a ieșirilor rarisime din spațiul meu locativ.
     Cică mâine e Valentine's Day. Mă amuză teribil prostia românească. Dusă la extrem câteodată, ea capătă accente comico-dramatice când se apropie 14 februarie, 30 octombrie (cică e Halloween atunci, o altă imbecilitate). Vezi tot felul de gogomani și de gogomance care umplu până la refuz supermarket-urile să facă gras conturile producătorilor de plușuri și alte tâmpenii de acest gen. Este o mare bazaconie această „sărbătoare” și nu m-aș lepăda în a crede cam același lucru despre Dragobete, care e pe 24 februarie. Măcar atunci e în stil mioritic. Ce mai fac americanii ăștia... pe unii i-a „prostit” cu Fat Boy și Enola Gay, pe restul cu Valentine's crap. Chiar râdeam cu un amic, că mai bine i-ar sta acestui circ titulatura de „Ballentine's Day”.
     Azi am reînceput alergările... tot le-am reînceput de când a venit „sărăcia” de 2011, cum ar spune un „superstar” autohton cu nume de serial „blond”. După alte câteva zile de pauză am luat faleza superioară la ture, dar s-a văzut atașamentul excesiv față de comp și de TV arătat în ultima perioadă. Cam gâfâiam după 5 km, deci nu-i a bună deloc. Mâine reiau ciclul și tot așa, că altfel într-un an fac carieră în sumo.
Deci absolut nimic nu merge ascendent... și mi se pare normal, cică fuse 13 pt cine crede în d-astea. Pentru cine nu crede, ca mine, aș zice că apatia este generală, națională, și pe alocuri universală. Atunci să mă liniștesc.
     Poate singurele lucruri bune sunt prietenii deosebiți pe care mi-i fac în ultima vreme (Mihaela și Violeta sunt două persoane speciale), dar și întoarcerea „fiicei rătăcitoare” de pe meleaguri străine: bun venit acasă, Cornelia!

    Pe curând...

Piatra de temelie...

Da. S-a realizat. După mai multe luni de lupte interne duse în adâncurile minții mele, am izbutit în această seară târzie de februarie să-mi creez propriul blog. Și nu pentru că ar fi așa greu de realizat, ci pentru că pur și simplu nu știam rețeta spre pune pe tapet ceea ce gândesc. Nu sunt de fel un om comunicativ. Nu mi-a plăcut niciodată să ies să stârnesc discuții pe diferite teme, să fiu vioara întâi într-o conferință. Dar nu m-am ferit niciodată în a spune ce simt. Am încercat în stânga și în dreapta la diferiți prieteni, cu sau fără ghilimelele de rigoare,  să le spun ce am pe suflet, să le spun ce mă doare. Unii m-au ascultat doar din curtoazie, alții devotați au sărit în ajutor cu câte un sfat, iar o a treia categorie de persoane ce se cataloghează în a-mi fi drept prieteni, au râs. Fiecare are dreptul să facă și să reacționeze cum dorește.
În final am ajuns la concluzia că prin cuvânt exprimi și rămâne exprimat ceea ce ți-a trecut prin suflet, ceea ce ai vrut să zici odată și ai fost luat în râs sau, dimpotrivă, ajutat. Nu este un moft pentru mine, sau o „fiță” cum se uzitează termenul în anul 2011, ci îl consider o necesitate. Necesitatea de a transmite altfel persoanelor interesate și nu numai, cine sunt, ce vreau, unde doresc să ajung, ce vise am, ce percepții am, ce semnifică viața pentru mine în general, sau cum încerc a duce o luptă demult pierdută cu timpul crud și ireversibil.
Este târziu acum, spre 2 noaptea, dar parcă nu se resimte deloc oboseala după o lungă zi de muncă, încheiată cu două ore de „sintetic”, atunci când sunt în fața monitorului (un Liteon cu tub, de prin 2002), când știu că împărtășesc sentimentele tuturor celor ce citesc. Pun pariu pe viața mea că vor exista destui chibiți care să se distreze copios la vederea acestui blog, la citirea acestor rânduri și a viitoarelor. Dar nu mă deranjează, câtuși de puțin, dimpotrivă, mă întărește. Vreau doar să scriu ce simt și să simt când scriu... restul sunt baliverne.
În finalul primei „prelegeri” vreau să mulțumesc unei deosebite prietene pentru ajutorul acordat în crearea acestei pagini (numele i-l voi publica cu acordul ei în următoarele „episoade”), și să-i asigur pe toți ce dragi mie, dar și pe cei nedragi că tocmai a fost pusă piatra de temelie la romanul vieții mele... bun găsit, eternă viață!