De-al de... bucătărind

     Miercuri, 10 august. În „sala” de așteptare din agenția „de turism” care oferă „bilete” spre locuri de muncă sunt a doua persoană. Oricum ordinea nu contează, se intră după cum vor „rubicondele”. Sau după ce cer patronii de la capătul firului. În așteptarea telefonului „salvator”, sirenele se aud afară una după alta. Mașinile de poliție se perindă alarmant și, te gândești la ce-i mai rău când apare și convoiul de dube cu gratii, aparținând tot Metropolitan Police. Am ajuns în Londra în pline manifestații. În nord, în zona Tottenham, un polițist a ucis un tânăr de culoare într-o urmărire... de aici au pornit „riot-urile” cum zic localnicii, mai întâi în Londra, apoi în Manchester sau Birmingham. Magazine sau locuințe sparte, zeci de mașini sau chiar câteva clădiri incendiate... destul cât să provoace multă panică în rândul cetățenilor. Totuși, neavând contact cu așa ceva, decât fonic prin intermediul sirenelor ce se auzeau foarte des, în orice punct al Londrei aș fi fost, aveam impresia că aceste manifestări au loc în alt oraș.
     Cu gândul la ce rute ocolitoare să găsesc pentru a ajunge la hostel și cum să evit cu orice preț Tottenham, mi-am auzit numele. Intru într-un birou micuț, deja mă simt ca la un interviu foarte important. Mi s-a zis de prin diferite surse că, la început, mai mult de „kitchen porter” nu voi găsi, dar încercam să impun respect măcar prin verticalitate dacă nu prin... naționalitate. De parcă ar fi contat atât de mult, femeile respective s-au impacientat când le-am zis că n-am experiență în bucătăreală, pentru că pur și simplu n-am avut ocazia, acasă, să stau mai mult de 10 minute lângă aragaz sau chiuvetă. Un C.V. încropit la fața locului cu numele complet, experiență fictivă și o recomandare că sunt „cel mai șmecher din orice bucătărie” este rețeta pentru obținerea unui astfel de job.
     Piața Leicester Square este imensă. Nu neapărat ca suprafață, ci mai mult ca și cantitate a ofertelor. Zeci de terase și magazine, cluburi pentru toate buzunarele, un cinematograf Odeon imens, M&M World printre altele... la doi pași este „sora” Covent Garden... de departe această zonă este inima Londrei. Aici avea să fie primul meu job în Insulă, la una din aceste terase. O pizzerie italiană, infectă din toate punctele de vedere. De la poziționare, la personal, la șef până la ultimii bucătari. Mă felicit că nu i-am reținut numele. La intrarea în pizzerie, despre care eu am crezut că este intrarea la WC public sau în cel mai bun caz, intrarea pe scara de urgență, m-a întâmpinat Daniele. Un italian de o aroganță ieșită din comun, cu un nas cât mâna mea... o copie fidelă a criticului Ego din animația Ratatouille. După ce mi-a prezentat viitorul loc de muncă, m-a chemat în 3 ore, pentru tura de după-amiază. Aici am luat contact pentru prima oară cu alți români din Londra, pe care, evident, nu-i știam. De prin Harghita, Iași sau Bacău era un porter, bucătar și, respectiv, ospătar. Cu aroganța-i pe post de breloc, și având o voce de semi-eunuc, Daniele a „mâncat” într-o engleză faultată rău: „if him and him tell me you're good, you get the job, if not not... ok?”... „settled” am zis.
     Bucătăria mică și îmbâcsită, vestiarul aflat la cucurigu, pe la etajul al treilea la care se ajungea pe niște scări în spirală de ziceam că urc la Ileana Cosânzeana... „vestiar” impropriu spus, că ne schimbam (doar de pantaloni) printre saci de făină, cutii de paste sau de sos de roșii. Jos, în câmpul muncii, bucătarii (cei de după-amiază italieni, ce macaroana lor) își lăsau tigăile în care găteau lângă aragaz. Faza tare era că locul în care spălam vasele era în altă încăpere, după colț. Deci, la 10 tigăi luat, spălat, șters, dus înapoi, așezat pe raftul de deasupra aragazului în așa fel încât să nu se înfierbânte „cozile” tigăilor de la căldura degajată de aragaz, totul într-un timp record cerut de „Ego”, consuma în realitate aproximativ 5 minute per tigaie. La un moment dat, devenise enervant pentru toată lumea să apărem noi cu tigăile cerând voie să trecem să le punem pe raft, când pe aragaz se făceau mâncăruri la foc automat. Colegul „de suferință”, un harghitean de treabă, dar cu moacă de pervers, Iulică, avea vechime... o zi. Dar se mișca de parcă toată viața lucrase în domeniu. Zecile de farfurii, care după ora 21, erau cu sutele, ce veneau din restaurant, erau lăsate de ospătari tot după un colț, într-un holișor în care nu s-a investit nici măcar o liră pentru un amărât de bec. Colac peste pupăză, la intrarea „la chiuvete” era și o treaptă ce trebuia ștearsă din când în când, altfel devenea patinoar. Inutil de spus că bateriile de la chiuvete cădeau și arătau de parcă erau din Al Doilea Război Mondial. Ceea ce m-a scârbit de tot a fost la urmă, când deși restaurantul se închidea la 12 noaptea, „Ego” a mai primit doi clienți la ora 23.50 și făcea gât la mine că din cauza mea (că mă așteaptă să dau cu mopul în bucătărie) pleacă la 5 dimineața. Am rezolvat problema cu un „fuck off” scurt și dus am fost... nici lui, dar mai ales nici mie, nu mi-a părut rău că nu am mai venit a doua zi.
     Însă, așa cum se zice, că după furtună se face senin (vorba băieților de la Bosquito), după îndelungi și disperate căutări, vineri, 12 august, am găsit chiria mult visată. Aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere... lucrurile începeau să intre pe un făgaș normal oarecum.
     Va urma...

First week, first smell of loneliness - ep. 3

     Este trecut de miezul nopții... este o noapte caldă de duminică, început de august, început de probleme, sfârșit de distracție. Alături de Așil am luat la talpă o stradă pe cât de bine luminată, pe atât de înțesată cu tot felul de magazine - Regent Street. Am părăsit celebra zonă Leicester Square - Piccadilly Circus, cu destinația Marble Arch. O altă locație cel puțin la fel de renumită a capitalei britanice, prin prisma acestui „mic” arc de triumf. Proiectată în 1825 și finalizată în 1833, construcția avea menirea să fie una din porțile spre Palatul Buckingham. În 1851, Marble Arch a fost mutat în actuala locație (la intersecția Oxford Street, Edgware Road și Park Lane), iar gurile rele spun că motivul l-a reprezentat faptul că regina nu putea trece pe sub Arc cu al său convoi, lucru „dezmințit” la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, în 1953. Însă la acea oră târzie din noapte, m-a interesat respectiva speță mai mult decât deloc.
      Începutul primei săptămâni britanice m-a găsit cu nervii întinși la maxim din toate motivele din lume. Primul: la părăsirea camerei din Hellenic, s-a rupt troler-ul. Dar nu că s-a rupt puțin într-un loc, ci efectiv mânerul a cedat celor 22 de kg, de parcă ar fi fost din hârtie. Cu „doza” normală de înjurături, dar și cu 25 de lire am luat un troler în cele din urmă. Apoi, la invitația lor, am fost acasă la prietenii cu care petrecusem cu o seară înainte. Mezina familiei, Claudia, s-a oferit să mă ajute să găsesc chirie și job, colindând cu mine prin zona unde locuia. În sudul Londrei, ca și în alte zone mai îndepărtate de centru, se simte aerul estului. Multă zarvă tip bazar, multă mizerie, mulți străini de prin părțile arabe ale Asiei. Chiar execrabil de mulți. Cu tot cu mirosuri și tradiții specifice. Pentru o clipă uiți că ești în Londra, capitală de stat european. Bineînțeles că n-am timp de „cercetat” acest amănunt. La unul din multele geamuri ale unor magazine „mici cu de toate” (magazine tip off-license, mici supermarket-uri cu prețuri însă „obscene”, unde vânzătorii sunt, normal, indieni - e mai ușor de nominalizat, chiar dacă ei pot fi din Pakistan, India sau Sri Lanka... ideea e alta) observăm o înghesuială neobișnuită. Cam 5 persoane „călare” stau și-și iau notițe de zor. Geamul este plin ochi cu bilețele pe care sunt trecute anunțuri de chirii sau job-uri. Majoritatea anunțurilor sunt utile, te poți „lega” de ceva, altele cer doar femei în chirie, altele cu anunțuri în care fete își oferă serviciile de cleaning (românce sau poloneze), iar o altă categorie de bilete are anunțuri de-a dreptul obscene în care, dacă am timp și bani, îmi sunt oferite plăceri „nebănuite”. După 2-3 telefoane pentru chirii, vizitez împreună cu Claudia o casă într-un cartier vecin. Gazda este o femeie de culoare, bine făcută, urât mirositoare, aidoma locuinței. Ne schimbăm la față într-o clipă, dar camera, situată la etaj, arată decent pentru 85 de lire pe săptămână. La parter, ni se arată o cameră ceva mai mare, „double room” cum se zice prin părțile astea, pentru 95 de lire. Bună afacere, doar că mirosul tipic și respingător a avut un cuvânt mai greu de spus.
       Zona Finsbury Park este gazda unei agenții pe cât de ciudate, pe atât de folositoare. Într-o încăpere cu o idee mai mare decât camera în care mă cazasem la Hellenic Hotel, se petrec lucruri „murdare”, dar utile. Două italience rubiconde primesc telefoane între orele 10-16 de la diferiți patroni din oraș care caută forță de muncă. Intri, te înscrii pe o listă de așteptare în care-ți lași câteva date plus niscavaia experiență, iei un loc și-ți petreci de la 10 minute la... 6 ore așteptându-ți norocul. Totul sub titulatura unei agenții de turism. Lângă, un salon Thai cu personal est-asiatic... drăguț.
      Destul de frustrat pe faptul că la ora 19 încă nu știam unde voi înnopta, dar și pe faptul că amicul Așil dădea explicații cu pipeta, deși la plecarea din Galați spusese altceva, am luat trolerul „de urechi” și am poposit la alt stabiliment din zona Hammersmith, Belushi's Hostel. Alt hotel, alți bani, altă distracție. Dar să dau Cezarului ce-i al Cezarului, la acest hostel plata pe 4 nopți a făcut-o integral amicul. O locație rezonabilă, doar că în cameră mai aveam între 6-8 colegi de prin diferite țări, cu diferite apucături... destul de neconfortabil mă simțeam când, venind în cameră la 12-1 noaptea de la bar (pentru că doar la bar era wireless și trebuia profitat) câțiva dormeau sau mișunau prin cameră sumar îmbrăcați.
     La agenția mai-sus menționată m-a „lovit” norocul după mai puțin de o oră. Găsisem primul job pe aici, ca si „kitchen porter” la o pizzerie italiană din Leicester Square. Mai pe românește, la spălat vase. O experiență succintă, oribilă, cu „aromă” de sclavagism, dar, totodată, cu destule foloase...
    Va urma...

First week, first smell of loneliness - ep. 2

     ...Închis. Frustrat. Dezamăgit. Pesimist. Așa m-am simțit în prima noapte de străinătate. Deja tot ce visasem, tot ce crezusem, tot ce mi se spusese se năruia asemenea unui castel de nisip luat de valuri. Ajuns într-o cameră de dimensiunile unei cămări, ce valora 35 de lire pe noapte, am constat stupefiat că abia intra trolerul, iar dacă îl deschideam deja blocam accesul. Înjurând printre dinți și în voie prin minte, a venit ziua de duminică, 7 august, când am luat contact cu adevărata capitală engleză. Avea să fie începutul unei lungi săptămâni prin care am trecut de la agonie la extaz și în care am luat cu exactitate măsura unor cuvinte spuse fără acoperire.
     Obișnuit cu distanțele liliputane de prin Galați, am încercat matinal să iau Londra la picior, neascultând de sfaturile prietenilor ce deja stau pe aici, care mă îndrumau spre mijloacele de transport în comun. Însă primul impact cu realitatea „altora” a fost prea puternic pentru a lăsa priveliștea „live” pe cea din double-decker. De la traficul „pe invers”, la zebre marcate doar prin puncte, coșuri de gunoi personalizate pentru fiecare district sau parcuri nesfârșite, orice colț privit cu atenție ștergea aproape în totalitate cele trăite în noaptea precedentă.
     Având o mare „calitate” (sau defect pentru unele), și anume cea de microbist „incendiat” (nu înfocat), prima destinație a fost cel mai apropiat stadion din zona în care rezidam temporar. Nu a fost nici arena celor de la Chelsea sau mărețul Emirates, cu atât mai puțin faimosul Wembley... ci Loftus Stadium, mai concret stadionul celor de la Queens Park Rangers, proaspăt intrați în Premier League. Nici aici nu mi-am putut ascunde mirarea când am văzut că fiecare tribună are intrare și casă de bilete proprie, dar mai ales hartă detaliată a complexului, pentru orice „patruped”. Ceea ce mă duce cu gândul puțin înapoi, la acel „underground”... care pe cât de sofisticat este, pe atât de simplu pe înțelesul tuturor este afișat. Atât în diferite stații, cât și în vagon sau pe o hartă de buzunar... animal să fii și nu te-ai rătăci.
     Nu puteau lipsi din meniul zilei primele vizite la Big Ben, Big Eye, Westminster, Tamisa (se subînțelege din primele trei obiective enunțate), Trafalgar Square, dar și cosmopolitele zone Leicester Square sau Covent Garden. Nu putea lipsi, ca „aperitiv” și renumita ploaie britanică, în rafale, rece, dar atât de „parfumată”... aceasta m-a „găsit” la adăpostul unui copac ciudat prin unicitatea sa. De forma unei ciuperci imense și localizat în vestitul Hyde Park, arborele poate „găzdui” lejer 30 de persoane sub coroană, iar vreme de 10 minute îți și garantează hainele uscate în cazul unei ploi „nervoase”.
     Am încheiat prima zi plină în Londra tipic... londonez. Într-un pub împreună cu alți câțiva buni amici, care locuiesc de mai multă vreme aici. Totul într-o atmosferă deschisă, plăcută, un bun-venit ce mi l-au adresat altfel... dar trăiam pe două fronturi. Era ultima noapte „hellenică”, iar pentru următoarea noapte nu știam încă unde aveam să stau. Deja găsirea unui job sau stabilirea pe pământ englez cădeau în coada listei cu priorități. Mă simțeam vinovat într-un fel pentru doza de naivitate de care dădusem dovadă, dar pe de altă parte, învățam din greșeli și cunoșteam caractere... căci până la urmă singur mi-am luat crucea în brațe, singur o duc până la capăt.
     Va urma...

First week, first smell of loneliness - ep. 1

     ....Mă uit la ceas... e ora 20.30, și deși am survolat Londra vreo 10 minute pentru a avea intrare pe imensa pistă de pe Heathrow, ne-am încadrat în timpul de 3 ore și jumătate de zbor... precizie nu glumă. Deși am lângă mine unul dintre cei mai buni prieteni, deja mă simt prizonier. Ceva mă ține în loc din a mă exterioriza, din exalta, ceva din mine simte că viitorul nu e chiar atât de roz pe cât îl vedeam în decembrie. După un check-out la care am crezut că stau minim o jumătate de oră la coadă, dar care a durat 5 minute (deși aveam în față mai mult de 20 de persoane), am tras primele cadre pe tărâm britanic. Niște fotografii la repezeală, urâte ca vremea de afară, vrând să imortalizeze câteva arteziene excelent sincronizate din „sânul” aeroportului.
     Ne îmbarcăm într-un „underground”, adică metrou în toată regula. Sistemul e sofisticat (cel puțin pentru un novice ca mine) cu un panou touch-screen pe care Așil jonglează cu butoanele aidoma angajatului căuia i-a intrat pe card al 13-lea salariu. Toată mașinăria înlocuiește un întreg sistem românesc... coadă, casieră ciufută, ieșirea din rând, și în primul rând economie de timp. În mai puțin de 30 de secunde s-a produs un bilet pentru care, la noi, în mod normal, pierdeam 10 minute din viață minim. Nu mai contează că e în jur de 6 lire, deja orice conversie liră-leu devine inutilă. Aici viața e-n lire, nu e o liră (instrument muzical, pentru cei ce s-au gândit numai la bani...)
     Primul contact cu civilizația. Primul pas în underground și deja sunt înconjurat acustic de cuvântul „sorry”... mai ceva ca la un „Iartă-mă” britanic, lumea din jur își cere scuze „cu tona” pentru tălpile aplicate involuntar partenerilor de drum. Într-un metrou full, doar eu cu al meu troler de 22 de kg lipseam.
     Ajungem într-o stație cu un nume aproape imposibil (la prima vedere), Hammersmith. Constat că e a doua stație de metrou cât mall-ul AFI din București, dar deja comparația este jignitoare pentru metropola engleză și ai săi locuitori. Ceea ce simțeam nasol cu privire la noua „casă” s-a adeverit. Prima noapte (și probabil restul weekend-ului, căci era sâmbătă) petrecută la hotel. Nu s-a potrivit deloc socoteala pronunțată acasă de amicul Așil (din necunoscute motive) așa că acea „cazare asigurată” era... asigurată de Hellenic Hotel pentru prima noapte.
     Va urma...

Sadly good-byes, welcome new life...

De azi încep scrierea retroactivă a câtorva evenimente importante petrecute sau trăite în viața mea, de la ultima postare până în prezent. Luna iulie o rezum doar prin faptul că a fost, conform așteptărilor, cea mai nebună lună din an, până în prezent, întrucât întoarcerea „fratelui” rătăcitor din Anglia, unul dintre cei mai buni prieteni Adi Așil, a coroborat cu debutul unei noi etape din viața mea.

Pe ritmurile unor superbe acorduri de pian ale lui Franz Schubert (mulțumesc Iuliana) voi începe scurte relatări privind debutul vieții mele din diaspora.

6 august 2011. Ultima noapte de România. Aici am închis un capitol al vieții mele. Ceea ce părea o glumă în decembrie 2010, astăzi devine realitate. Îmi părăsesc cuibul spre a-mi înfăptui unele vise ce aici (Galațiul, România sunt încă „aici” până la ora 17) cer sacrificii uriașe și nu le-am putut realiza acasă. Regrete pe deoparte, bucurii și speranțe pe de alta, m-au însoțit în două mașini spre gară. Tristețea, emoțiile, lacrimile îmi sunt parteneri de voiaj în această călătorie ce, din păcate, vreau să fie cât mai lungă. Conduc. E ultima oară când conduc mașina familiei, acest Matiz din 2004, pe care l-am condus de sute de ori, azi îi spun și lui „bun rămas”. În cealaltă mașină, alți doi prieteni buni, Cristi și Așil asigură trecerea acestui imens hotar mai lină. Nu mai contenesc cu vorba, încerc să vorbesc cu ai mei despre alte lucruri decât bagaje, ce voi face în Londra sau, și mai adânc, când mă voi întoarce. Un drum pe care-l voiam interminabil, s-a sfârșit foarte repede la ora 6 dimineața... drumul spre gară. Avem tren la 7, dar în sufletul meu mă rog să fie 10 metri de zăpadă, cabluri rupte de potop și apocalipsa în Bărăgan pentru a mai rămâne puțin. Însă realist gândind, luam situația cu bărbăție în față, îmi acceptam deciziile cu respect, onoare și responsabilitate. E alegerea mea până la urmă. Coadă la bilete la tren. Întrucât am lăsat cu Așil să le cumpărăm pe ultima sută, îndurăm o coadă tipic „comunistă” de 7-8 recalcitranți plus 2 casieri ai C.F.R.-ului destul de aprinși matinal. Biletele-s luate. Lacrimile mamei se preumblă tot mai avântate spre sol, semn că simte că nu va veni acea zăpadă... nu mai e loc de dat înapoi. Ceea ce s-a confirmat odată cu rezervarea biletelor de avion, acum prinde contur când am biletul de tren în mână. Alături de ai mei, celălalt bun prieten, Cristi, rămâne acasă. Rămân alături de el zeci de amintiri de la fotbal, de la „o bere la foișor” sau de la „o tură pe scări dimineața la 8, căci mai târziu e căldura de foc”... amintiri neprețuite. Discuțiile ating cote amuzante, întreținute de tatăl meu, de glume ale subsemnatului, totul într-un nod ce nu va putea fi niciodată dezlegat. Nu acum, cel puțin... E 6.55, trebuie să ne suim într-un tren ce insistent amenință să plece la timp... într-un tren albastru și rece... într-un tren al vieții în care niciodată nu am vrut să mă urc. Dintr-odată toate râsetele sunt sparte la propriu de un „ai grijă de tine, mami”... sufletul mi-e sfărâmat atunci, mă uit la Așil, râdem și le zicem „stați liniștiți, ne auzim în câteva ore, va fi bine!”... plecăm... Cristi zâmbește amar, ai mei abia se pot uita la gigantul de fier care își vede de treaba lui spre București... micul Paris, sau trambulina către noua viață.
     Pe acordurile „imnului” verii mele „Tot mai sus”, această odă pentru curaj, benzină pentru demaraj, îmi rezem capul pe spătarul care acum devine prietenos de cald odată cu ajungerea în prima stație Barboși... ultima va fi Londra... e totuși august. Ajungem în București, neașteptat de repede pentru mine (deși am făcut vreo 4-5 ore bune), semn că gândurile s-au așezat lângă Așil pentru a mă conduce într-o destinație total străină.
     Gara de Nord. O știu aproape ca-n... talpă. Pentru că acolo mă uit la fel de „des”, în 2010 am trecut prin această gară de 3 ori (două vizite ale lui F.C. Liverpool la București, și semi-maratonul din octombrie). De această dată „șederea” pe peron a fost ceva mai lungă, acompaniați fiind și de viitoarea iubită a lui Așil, Any. Ora 13 e ora plecării spre Otopeni, cu un alt tren. E ceva mai rapid, mai modern, ceva ce prevestește schimbarea de care mă voi lovi în câteva ore. Încă îmi sună ciudat, să gândesc că în câteva ore voi cunoaște alt tărâm (mie, care nu am mai părăsit vreodată țara). Încep să mă simt atât de mic în fața timpului și să-i simt din plin cruzimea. Cele trei ore de așteptare pe aeroport până la decolare, au fost o nimica toată.
     Primii pași în avion (British Airlines, vă rog...), deja prima întânire cu vorbitorii limbii lui Shakespeare... personalul din aeronavă este britanic. Cu o precizie de... Big Ben, avionul decolează la ora 17, iar eu sunt însoțit de mesajele de încurajare din partea unor prieteni dragi, de care cu greu m-am despărțit în zilele precedente.
     Mi s-a zis că decolarea și aterizarea sunt cele mai intense părți ale unei călătorii cu avionul, deci să fiu pregătit. Sincer, nu mi s-a părut ceva senzațional, e poate acel sentiment (o idee mai intens) pe care-l ai când telecabina trece de un stâlp de susținere a cablurilor, atât și nimic mai bun. Piloți de elită. În rest monotonie, ghinionul fiind că am avut locuri în dreptul aripii. Fotografii la nori, un somn de jumătate de oră, o mâncare de 5 stele și trei episoade de „Roboți” au distrus monotonia ce se „cazase” între noi la 10 mii de metri. Mâncarea, cum ziceam, a fost de British Airlines, adică excelentă. Într-o casoletă de aluminiu în care nu încape conținutul unei pungi de semințe Nutline, au apărut un fel de aripioare de pui îndulcite cu 2-3 cartofi blajini dar suculenți, o maioneză fină și o pâine de o mâncai la desert, toate fiind „asezonate” cu un vin alb fin, atât de fin încât am acceptat să văd, dar mai ales am și râs la „Roboți” cu Așil. După încă o jumătate de oră de „odihnă a ochilor” s-a zărit noua „casă”... 3 ore și jumătate de zbor au luat sfârșit într-un aeroport Heathrow full și pe o vreme neprietenoasă, de toamnă târzie... ora 22.30 acum, pardon ora 20.30 e în Londra... am reglat ceasul și starea de spirit: a început noua viață!