Sfârșit... de Făurar

... vorbe care dor ...

      Este poate cel mai greu text pe care l-am avut de scris până acum, în viața mea. Și culmea, cuvinte sunt destule, idei - doar una. Este poate cea mai grea zi după mulți ani. Pentru sufletul meu. Nu obișnuiesc să clasific trăirile și zilele mai bune cu cele mai puțin bune. Dar acum simt nevoia să o fac. Acum simt nevoia să diferențiez ceea ce doare cu adevărat. Mai tare decât o scădere salarială sau o lovitură în genunchiul și așa șubrezit.
      A venit iarna. Sau, mai corect spus, a revenit iarna. Nu-mi vine să cred câte coincidențe s-au putut aduna într-o zi de sfârșit de Făurar. Nu-mi vin a crede ochilor multe, dar lucruri se petrec. Și rămân siderat degeaba, nu mă aleg decât cu depresie și stare de rău. O stare sufocantă, din care am senzația că îmi dau ultima suflare. Așa cum simțeam ieri dimineață în autobuzul despre care am crezut că mi-e „gropar”. Zăpada și gheața s-au așternut din nou peste orașul gri, peste inima devenită între timp albastră. Și chiar dacă săptămâna viitoare vine primăvara calendaristică, în interiorul meu va fi o iarnă polară mult timp de acum încolo. Nu degeaba mi-au plăcut de mic ploaia, balenele ucigașe și aurorele. Parcă îmi alesesem destinul în viață. Oricum am avut parte până acum de mult mai multe „furtuni” sentimentale decât de pixuri, ciocane sau pahare de vin, lucruri alese de pe acea tavă când cred că aveam 1 an.
      A fost cutremur. Și nu mă refer la cel din Noua Zeelandă. Epicentrul aceluia a fost la 4 km. Eu am avut seismul personal. Cu epicentrul la aproape 200 de km, dar resimțit din plin. Nu pot să trec cu vederea o vorbă pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă. Vor fi păreri de rău, regrete, au fost lacrimi și cuvinte pierdute în noapte. O noapte de la sfârșit de Făurar. Nu mă deranjează lacrimile. Cu atât mai mult să fac public acest lucru. Nu este o rușine. Nu știu ce m-ar mai deranja. De multe ori am zis că voi deveni imun la șocuri de acest gen, la seisme de magnitudini incomensurabile. Nu reușesc. Nu izbutesc să învăț nimic. Continui să fiu orb. Să mă las orbit de chipul tău, de zâmbetul tău, de ființa ta. Sună masochist, dar îmi place.
      Într-o situație similară, cu mult timp în urmă, mi s-a spus „La revedere, iubite! Bine ai venit, bun prieten!”. Voi accepta astfel situația, deși este extraordinar de greu. Voi accepta că încet-încet voi deveni cel mai bun prieten al tuturor. Nu mă deranjează, mă onorează chiar. Dar voi continua să lupt pentru inima mea, nu renunț așa ușor. Singurul lucru pe care îl voi face este să mă înarmez cu și mai multă răbdare, credință, speranță... voi crede mereu în iubire și în cineva acolo... o prezență atât de fină în visele mele.
      Acum, așa cum și băieții de la 3 Sud Est au făcut-o... mă las purtat de vânt prin noapte...

         Cu mult drag, iubire enigmatică...