Încadrând infinitul

...împrietenirea cu timpul a adus zâmbete și împlinire...

     Grăbiți mai suntem. Fugim mereu să prindem mașini, să prindem oameni, să prindem clipe în locuri de unde dorim apoi să fugim din nou. Alergăm câteodată după vise efemere, ne zbatem să prindem trenuri ce nu duc nicăieri. Uităm esența vieții, uităm frecvent de sufletele noastre și de cei ce ni le populează. Găsim liniștea după lăsarea nopții, când dăm viață viselor. Sau nici atunci. Ne rostogolim cu perna de pe o parte pe cealaltă gândindu-ne unde mai avem de fugit la răsărit.

     Ieri, în prima zi a Sfintelor Sărbători Pascale, în ziua în care sufletul I-a adresat curate rugăciuni și mulțumiri Mântuitorului pentru minunile făcute omenirii, am oprit timpul în loc. Simt mereu o conexiune dincolo de cuvinte și de emoții, prin care mă atașez și captez locurile sau persoanele către care inima-mi pulsează năvalnic. Observ, inspir, atrag, declanșez. Clipa este imortalizată neverosimil, și zău dacă îmi pare rău. Las graba pentru alții, astăzi energia pe care El mi-a dăruit-o vreau să o canalizez pe trăire, pe un altfel de autenticitate. De asemenea, și ea parte din fibra proprie.

      Pasiuni avem cu toții. Dincolo de cele pe care unii le exprimă superficial din dorința de a-și încărca hulpav buzunarele, adevărații purtători de frumos în suflete induc celor cu care relaționează o liniște covârșitoare, o liniște contagioasă. Unul din defectele mele de care n-aș fi deloc mândru este că de multe ori las sufletul să vorbească. La propriu sau la figurat. Zic sau fac lucruri așa cum le percep, iar asta are de multe ori un preț scump. Cenușiul din situații și din creatorii lor calcă fără scrupule peste intențiile tale bune dacă nu știi să le protejezi, dacă nu te încrezi în El și în puterea Sa. Mie El îmi netezește calea în a-mi alege oamenii pe măsura așteptărilor, dar mai ales a aspirațiilor mele, oamenii pe care nu vreau să-i dezamăgesc și de care sunt mândru. Dar drumul până la aceștia din urmă nu este deloc accesibil. 

      Dumnezeu, o floare, o potecă, cerul, soarele și luna. Un chip blând. Un zâmbet ștrengăresc. Un om minunat. Iar la final, un cățel cu urechile ciulite venit ca un desert binemeritat pentru cadrul fotografic, răcoros ca un frappe în toiul verii. Toate acestea sunt surse mele de frumos. Toate acestea mă împlinesc din clipa când le simt până în clipa când declanșez. Și mă autodeclanșez. Cadrele pe „rit vechi”, zâmbetele finuțe și ușor obraznice, privirile pierdute sau noianul de flori și de culori îmi aduc fericirea. Trăiesc și le petrec prin fiecare celulă a ființei mele, inspir viață, expir rugină. Acea rugină a rutinei din care toți tânjim să evadăm. Eu am găsit calea. Prin Hristos, prin dorință, prin găsirea balansului dintre sentiment și raționament. L-am primit în suflet și mi-L apropii în fiecare zi prin rugăciune și prin deschidere, Îi mulțumesc pentru dragostea Lui necondiționată și pentru oportunitățile ce invariabil bat la ușa existenței mele. Prin ele simt momente, simt oameni, și adevăratele ore ce mă fac să trăiesc. În fracțiunea în care declanșez butonul aparatului, imortalizez timpul. Redau o altă viață celui încadrat de obiectiv. Redau alt sens vieții mele.

      Te invit să oprim secunda...

Primește în dar Lumina !

...lasă-te în Cuvântul Lui pentru a atinge Bucuria...

     Iubirea este infinită. Odată plecată din adâncurile inimii, ea nu mai poate fi oprită, ci doar împărtășită. Cu cât mai mulți, cu cât mai multe. Clipe, evident. A-ți diseca propria noțiune a timpului și a găsi în ea exact sâmburele iubirii tale, este mai mult decât îmbucurător. Îți înnobilează perspectivele, nopțile devin zile, iar zilele descriu notele suave de pe portativul firav al vieții.

     Ce ți-e și cu viața asta... acest amalgam de bine și rău, de dulce și amar, de alb și negru. Viața oscilează în ritmul inimii nebune a unui cal de curse. Cal pur-sânge arăbesc ce știe doar să-și apropie cununa cu lauri. Mereu să fii deasupra, mereu să fii în control. Mereu să fii tu. Mereu să fii autentic. Mereu să nu lași minciuna să te domine. Mereu să trimiți ipocrizia la culcare. Teribil de greu, nu ? Ar însemna perfecțiune, și, nu-i așa, știm că ea nu există. Că suntem oameni, și deci suntem supușii erorii. Fals.

     Ai încercat să iubești fără a ști concret de ce ? Ai încercat să oferi fără a te gândi dacă respectivul om merită ? Ai încercat să împarți timpul tău cu natura atât de seducătoare prin aroma culorilor și prin gustul prospețimii ? Când răspunsul este afirmativ la toate cele trei întrebări, și el vine din străfundurile simțirii tale, atunci ai atins coarda perfecțiunii. Nu ești perfect. Dar pentru sufletul tău ești tot ce puteai visa. Păcat că nu realizezi întotdeauna, și începi să te lupți abitir pentru o eventuală situație materială mai consistentă. Păcat.

     Suntem în deplinătatea unei sărbători sfinte. Sărbătoarea Luminii cerești dătătoare de speranțe, de căldură, de pioșenie. Sărbătoarea unde ar trebui ca fiecare dintre noi să ne reamintim că e bine să mai lăsăm fala, falsă de multe ori, deoparte, și să-l primim pe Hristos în suflete. Acel moment, în care timpul devine infinit la „întâlnirea” cu El, ne curăță. Am simțit-o pe propria piele în ultima vreme. Și nu numai. Impactul cu suferințele Mântuitorului este devastator. Dacă sufletul tău este din categoria celor ce știu să se dedice. Altfel... stai cu ochii pe Bursă îmbătându-te cu senzația că ți-e mai bine. Înveți că de fapt nu ai învățat nimic, descoperi că de fapt ești prea mic pentru a ridica privirea în fața Sfintei Cruci și a I te adresa altfel decât cu smerenie. Dedică-I-te. Nu în neștire, dar în simțire. Nu forțat, dar în cuget. Într-un cuget care să-ți trimită fiori pe șira spinării când auzi sfintele cuvinte „veniți de luați Lumină !”. Cum spunea o îndrăgită față bisericească ce mi-a câștigat respectul „să nu plecăm acasă doar cu lumina din lumânare”, să ne lăsăm sufletul luminat de El și să descoperim că bunătatea ce o putem oferi celor din jur nu stă doar în vorbe, în certe fapte, ori în material. Stă în noi înșine întru totul, în menirea de a fi și de a exprima liber tot. În mijlocul vieții nebune, noi să fim calmul ce stăpânește vijelia.

     Atunci vom ști că în sufletele noastre El ne-a pătruns cu adevărat !

     Hristos a înviat !

La Apus este răsăritul

...dacă inima ți-o spune, caută-te în suflet și ajută... oricum, oricând...

     Dincolo de aparențe se afișează autenticul. Peste toate umbrele și chipurile, meschine sau nu, destinul ne împlinește zilele cu fel de fel de oameni ce nu își mai cunosc limitele. În ale răului, în ale cârdășiei, în ale păcatului. Ne lovim de ei și mulțumim Celui de Sus că ni-i aduce în cale tocmai pentru a ne testa nouă rezistența... la ispită sau la suferință, după caz. Aceste personaje, mici dar multe, ni se arată la orice colț al călătoriei noastre, al cursei spre răsărit. În această negură deasă, vocile lor par a ne fi călăuze. Adesea ne lăsăm sufletul purtat pe „brațele” murmurelor lor, și tot la fel de des, ne trezim căzuți în păcat.

     Uităm să credem în noi, uităm să credem în Dumnezeu până nu ne izbește vreun necaz sau nu ne amenință vreo primejdie. Sunt prea puțini aceia care, chiar și în momentele de fericire deplină, nu uită pe cel sau pe cei ce i-au croit drumul spre acele clipe unice de lumină sufletească. De ce să ne gândim doar la fericirea proprie ? De ce să fim recunoscători doar la nevoie ? De ce să uităm de cei sau de Cel de care avem nevoie când nu suntem la ananghie ? Am învățat că în drumul pe care „alerg” trebuie să știu să dau și „bună ziua”, să spun și „mulțumesc”, să mă opresc și să ajut, dar și să știu să întorc celălalt obraz și să merg mai departe dacă alții mă ispitesc sau mă rănesc.

     Mintea noastră are abilitatea extraordinară să discearnă până la cel mai mic detaliu noțiunile ce ne sunt de folos din experiențele trăite sau văzute la alții. Inima noastră vorbește mai tare și mai răspicat decât vocea stridentă a unui neavenit ce încearcă să ne abată de la cele drepte. Puterea de a privi și de a merge înainte vine din interior, iar acolo este doar Dumnezeu cu noi înșine care ne poate arăta ceea ce este sacru, ceea ce este sfânt în a urma.

     Plecăm pe un drum al mântuirii, pe cărarea Lui, la capătul căreia doar El știe încotro o vom apuca. Nădejdea este în cele două mâini dibace ce ies dintr-un halat alb și în Voia Sa. Respirăm greu, respirăm speranță, respirăm încredere. Dincolo de aparențele ce odată s-au crezut a masca o figură poate îndoielnică, vreau să cred că am așezat coloana vertebrală a unui om care dăruiește și se dăruiește înainte a i se dărui lui însuși. Prin firea sa, prin voia Domnului, atât cât El consideră. Ilustrând autenticitatea, prind o mână ce tremură de speranță și încerc să o aduc în Lumină, menținându-ne echilibrul. Nu este ușor, dar este frumos.

     De curând am auzit câteva vorbe care m-au uns la suflet și mi-au sintetizat cele rostite până acum: „drumul spre Iad este pavat cu intenții bune. Drumul spre Rai este pavat cu fapte bune”.

     Doamne ajută !

Aurorele vieții

...tinzând spre liniștea Luminii...

     Universul este fabulos. Prin imensitatea sa și prin abundența de imprevizibil, el pune stăpânire pe priviri, pe gânduri. Îi acaparează pe oameni. Pe acei oameni care știu să-l citească, aceia care nu se sfiesc de răspunsurile ce li se vor întoarce precum ecoul. Paleta de culori și gama de emoții ce o reflectă, conferă Universului un statut bine proporționat pe mentalitatea individului.

     Odinioară, gândeam că sunt fabulații tot ce s-a vorbit despre Universul care lucrează pentru binele sau răul ce ți se întâmplă, faptele și vorbele ce le transmiți chiar și cu gândul. Nu mi-am schimbat în totalitate perspectiva, însă tind din ce în ce mai mult să cred că acea coloristică reliefează cu acuratețe tot ce am pe suflet, tot ce îmi doresc, tot ce am făcut. Am îmbrățișat nuanțele variate, mi le-am asumat și le duc în conștiință ca pe fotografiile vechi dintr-un album ce e lăsat acolo, într-un colț al camerei.

     Sunt stăpânul primăverii mele, din păcate nu mereu pot să fiu și al iernii. Aceasta din urmă se instalează atât de ușor când mi-e primăvara mai dragă, este atât de arțăgoasă că devine problematic să o îndepărtez. Apelez la resursele ascunse de credință și mă las motivat de certitudinea că nici iarna polară nu durează un an întreg. Îmi descriu în minte traseele culorilor vieții, mă las purtat de zgomotul surd al primăverii bicolore.

     Există un suflet care, fără să dorească neapărat, mi-a deschis fereastra către primăvară, către credința că ea există. În orice formă. Că primăvara este colorată, că primăvara înseamnă Viață, că primăvara înseamnă mai mult Trăire interioară. A descris-o în clipe și zile aparte, a cizelat-o cu al său zâmbet și m-a lăsat să o admir, să o simt, să cred în ea, să o adaug unei inimi căreia doar măreția frumosului îi scrie notele pe care ea să bată. Descopăr primăvara într-o înșiruire de cuvinte, într-un glas fin, în zâmbetul pur al unui copil. Divin ! Îi mulțumesc acelui suflet !

     Dacă este adevărată teoria conform căreia Universul întoarce într-un fel sau altul tot ce împărtășești celor din jur, sunt dator să-mi promit că, pe drumul ce-l parcurg în prezent, voi oferi tot ce e mai curat și mai bun, tot ce am obținut și voi obține prin credință și prin dăruire. Și, cine știe, poate într-o zi luminile polare vor traversa nestingherite tărâmurile primăvăratice ale inimii mele. Iar noi le vom sorbi necontenit. Cum care „noi” ? Sufletul căruia îi mulțumesc și cu mine.

Libertate

...păstrează-ți autenticitatea spre a fi liber să alegi șirul scurt sau infinit de compromisuri...

     Autenticul. Un termen din ce în ce mai în vogă în era noastră, aparent banal, însă atât de profund și de greu de atins cu adevărat de mulți. Nu este la îndemâna oricui să fie original, de la A la Z, în felul său. În creierii nopții, când cei dragi, și nu numai, îngână vise, clipesc și tresar la cel mai mic freamăt al subconștientului, eu mi-am aruncat privirea în interiorul inimii să văd în ce măsură găsesc reprezentarea acestui mult râvnit „autentic”. Sub ce mantie. Cu ce miez. Găsirea lui mi-ar redefini, poate, personalitatea.
     Da, și libertatea, acel zbor neîntrerupt al gândurilor, al emoțiilor și faptelor către ținte bine stabilite, către deziderate doar de tine știute. Libertatea este un alt termen pe cât de simplu, pe atât de dificil de atins cu toată ființa. În această lume în care orice și oricine poate reprezenta o barieră, un fior, libertatea absolută de a te mișca și de a te exprima devine uneori un lux. Cu preponderență pentru cei slabi de înger. Aici am zburdat mereu asemenea mânzului ce vede pentru prima dată imașul. Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu liber în a puncta ce am crezut, cu fapta sau cu vorba. Nu mi-a fost mereu de folos, nu mi-a adus avantaje, dar m-a definit și m-a bucurat deopotrivă.
     Sunt oameni pentru care libertatea este trecută la și altele, ignorându-și propriile idealuri, propriile principii și valori, practic uitând de persoana lor. Au motivele lor, nu are nimeni vreun drept să-i judece. Însă acești oameni, din păcate, își pierd din autenticitate tocmai pentru a satisface capriciile altora sau pentru a le asigura „căldura” din timpul unei perioade „geroase” din viața lor sentimentală sau profesională. Cum am mai procedat și eu de-a lungul vieții, ei aleg o colivie cenușie a cărei portiță este mereu deschisă. Asemenea acelui prizonier căruia, după ani de încarcerare, nu-i vine să părăsească celula, deși ușa este larg deschisă spre un viitor luminos. Felicitări celor ce au evadat, prin „tunelul” săpat de ei sau pe ușa larg deschisă. Curățarea și liniștea sufletului vor veni încetul cu încetul. Și așa se ajunge la compromis, acest sâmbure cu conținutul îndoielnic despre care nu știi dacă este dulce sau amar când ți-l proiectezi peste viitor.
     Nu poți avansa în viață prea mult fără cel puțin un compromis. Măcar ai garanția unei lecții de învățat dacă nu ai tras cartea câștigătoare. Poți menține în doze echilibrate acest compromis sau poți, pur și simplu, să nu-l activezi. Păstrându-ți, așadar, autenticitatea rigidă. Nimic de blamat și aici, e o chestie subiectivă. Tiparele pot fi sărite de multe ori, și căile ar duce către direcții interesante. Nu este exclus ca la capătul unui asemenea drum să dăm de fericirea supremă. Subsemnatul a făcut nenumărate compromisuri la viața sa. Cu unele este mulțumit, cu altele deloc. Dar consider că am învățat de la o zi la alta să nu regret, să nu privesc în spate cu mânie, pentru că soarele meu știu că va răsări, sau poate chiar răsare, prin afișarea acestui suflet autentic ce nu se va prăfui la orice „furtună de nisip” va arunca viața. Până la urmă sunt liber să aleg, sunt liber să lupt sau să mă retrag cu fruntea sus de pe orice front.
     Iată un triunghi al sufletului, în care fiecare vârf are importanța lui, și în care cele trei conlucrează perfect în măsura în care individul știe să le dozeze aferent ego-ului său. Mă bucur de libertatea conștiinței ce-mi definește autenticitatea cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare gând trimis în certe direcții, alegând dacă, în ce măsură și când să mai fac câte un compromis.