Refuz...

     Rămân cu gândurile mele. Rămân să mă întreb de ce am mai rămas. Rămân doar ca să aflu în viitorul cât se poate de apropiat dacă mai are vreun rost. Dacă mai are vreun rost această luptă surdă dusă în stilul „singur împotriva tuturor” și, evident, niciodată cu șanse de câștig. A trecut și Dragobetele, a trecut și plagiatura de „Sf. Valentin”... nici nu le-am simțit. Nici n-am dorit pe deoparte. Pe de altă parte, n-am avut motive. Le-am căutat, m-am zbătut să le găsesc, dar într-un final am concluzionat pentru mine însumi că un drum fără orizont e mai bun decât o familie îndoliată.
     Eșecul rămâne. Nu fac referință la vreun eșec anume. Ci la cel al cărui rezultat, singurătatea, doare cel mai tare. Vina îmi aparține în totalitate, dar acum nu vreau să dezvolt. Vreau doar să mă concentrez asupra acestui blog, asupra alergărilor pe care le-am reluat de azi și din când în când asupra fotografiatului. Aș vrea să transmit cuiva un mesaj. Nu un banal sms, ci un mesaj prin atitudinea mea. Aș vrea să transmit o stare de spirit, dar nu în sensul rău al cuvântului sau să fac pe cineva să se simtă vinovat. Vreau doar să mă vadă. Nu se știe când poate fi pentru ultima dată....
     Fără îndoială, nu m-am gândit niciodat la „nasoale” la modul cel mai serios. Deși am fost de atâtea ori la pământ, chiar trântit și tăvălit serios în ultimul an, nu am avut niciodată puterea să fac acte necugetate. Deși am avut mintea foarte tulburată. Am considerat de multe ori ca fiind un act de lașitate, la urma urmei sunt lucruri mult mai grele în viață, și n-ar trebui acționat astfel. Ca atare, totul rămâne la stadiul de cuvinte pe blog. Cred că încă sunt destul de cerebral să nu merg într-atât de departe...
     Urmează zile frumoase și mai puțin frumoase. Frumos e că programul îmi va permite să fac tot ce am zis mai sus că fac, plus o mică petrecere strecurată (la care invitația mi-a fost refuzată, normal luând în considerare „norocul” meu, dintr-un motiv pe care, la fel de normal, l-am înțeles). Frumos e că mi-am îmbogățit zestrea de prieteni. Cum ziceam anterior, într-o altă postare, sunt cel mai bun prieten al tuturor. Am dubii că sentimentul e reciproc în chiar toate cazurile. Dar e onorant pentru mine chiar și așa. Vine Mărțișorul, vin Babele, Moșii, Bunicii, Străbunicii, nu le-am avut niciodată cu d-astea. Evident m-au interesat la fel de mult pe cât de mult l-a interesat pe Obama de ultima mea relație - ca să rămân în aceeași notă. Nu-mi displac aceste sărbători, chiar mă bucură să le văd pe femei fericite, deși multe nu sunt, în ciuda acestor ocazii, iar altele nici n-ar merita. Dacă aș putea le-aș lua câte un mărțișor la fiecare.
     Ziua vreau să o închei într-o notă optimistă, deși nu aș avea motive. Venirea weekend-ului nu mai e demult un motiv de bucurie pentru mine. Chiar din vremuri demult apuse. Dar mă voi duce la culcare (încă nu definitiv) cu gândul că undeva acolo sunt câteva persoane (de pe Bârlad până pe Tamisa) care mă acceptă așa cum sunt, și cărora le mulțumesc mult. Cum să-mi mai doresc altceva decât să le fac fiecare zi o sărbătoare atât cât pot...

       Pe curând...