Noi...

     N-am văzut noapte mai senină ca noaptea când ne-am plimbat prima dată unul lângă celălalt. Când faleza părea un covor infinit de catifea pe care ai noștri pași puteau călca nestingheriți. Am fi putut merge până la fața nevăzută a Lunii, am fi putut trimite bezele spre alte galaxii, am fi putut cuprinde toată Dunărea într-un pumn și toți ne-ar fi zâmbit, toți ne-ar fi lăsat loc spre o dragoste anunțată ca fiind eternă.
     Oare folosesc cuvinte mari? Oare zic iar „hop” înainte să sărim? Poate... dar de acum mă știi, de acum mă cunoști, de acum îți sunt acea carte de pe noptiera vieții la care poți avea acces când dorește inima ta. Sunt acel calendar zilnic ce-ți spune cât mai este până ne vom revedea, ești acea busolă din viața mea care mi-a arătat și îmi arată încotro să mă îndrept. Evident, la braț cu tine. Nu mă pot ascunde niciodată față de tine, nu vreau să fac asta, nu vreau să nu știi vreodată ce simt.
     Iertate ne-au fost păcatele de către bunul Dumnezeu, de vreme ce am primit așa dar din partea Lui. Darul de a ne simți unul în mâna celuilalt, darul de a simți din nou iubirea, darul a zări zorile cândva de neajuns. Nu am cuvinte să-I mulțumesc, nu am cuvinte să îți spun... cât te iubesc! Cât îl iubesc pe acest „NOI”...