Londra lor...
Mi-e greu. Să privesc prin ochii altora, să trăiesc prin acțiunile celorlalți, să simt și să respir aerul de siguranță indus de oamenii cu care am interacționat și cu care interacționez zilnic. Mi-e greu să relatez din direcția lucrurilor ce mă înconjoară, nu mă simt într-atât de stăpân pe universul ce-mi influențează activitățile. Dar voi încerca să înrămez pe cât de bine posibil mediul și persoanele martore la „nașterea” celei de-a doua mele vieți.
În cele peste 365 de zile scurse, viața dincolo de Canalul Mânecii n-a însemnat doar venin, durere și „moarte clinică” a sinelui, de altfel mereu abătut. Modul în care alții își croiesc existența, factorii ce-i orientează spre deciziile pe care le iau, sunt încă la o distanță bună de realitatea pe care eu o trăiesc, și pe care unele persoane a trăit-o deja. Sau au sărit peste acest tip de realitate, și a lor a fost mai colorată sau, dimpotrivă, mai putredă.
Primele luni au fost, din inerția de acasă, încărcate cu voie bună. Dată fiind și șansa de a obține job destul de rapid, psihicul a fost în mare măsură curățat de gânduri negre, în el făcându-și loc acum planuri, idei pentru viitorul apropiat, și începerea maratonului pentru obținerea diverselor documente necesare „prin zonă”. Aici a avut loc primul contact cu minciuna călătoare. Plimbată de la o zi la alta, pe diverse căi, prin diferite metode, ea s-a „bucurat” de o victimă naivă cum am fost eu, și a izbutit să mă facă să pierd timp și nervi. Venită de la un om al cărui trecut în Insulă rămâne - și nu m-ar deranja dacă ar rămâne în continuare - un mister, de la un om dependent de ea și, pe deasupra, de o infatuare nemărginită, minciuna ar fi avut urmări tragice pentru planurile mele inițiale dacă n-ar fi fost „anulată” de bunăvoința altor amici. Primele tangențe cu perverșii m-au pus în gardă, și într-un fel a fost mai bun dușul rece la început.
De altfel, oamenii pe care-i cunoșteam aici, așa cum era și normal, erau mult mai avansați „în viață” decât mine. Excluzând în totalitate partea materială, orice sfat venit de oriunde era bine primit. „Antrenamentul”, aproape zilnic, cu mincinosul de serviciu a prins bine în cunoașterea altor specimene mai rasate din câmpul muncii.
Londra lor înseamnă situație familială stabilă, Londra lor înseamnă aparenta lipsă a grijei zilei de mâine, Londra echivalează cu un zâmbet plin, pe care eu îl alătur fără să mă înșel acelui zâmbet ștrengăresc pe care-l afișam în multe din zilele premergătoare lui 6 august 2011. Londra lor reprezintă vinderea extrem de facilă a sufletului, și în multe cazuri, a fizicului, Londra lor este reprezentată de o obositoare dar necesară forfotă în găsirea unui loc printre cele peste 10 milioane de suflete ce s-ar zice că viețuiesc aici. Și, nu în ultimul rând, „Londra lor” este orașul cu densitatea cea mai mare a celor care „faultează” neverosimil limba engleză, indiferent de naționalitate, religie sau sex.
Referitor la ultimul paragraf, și lăsând modestia la o parte, relatând pura realitate, față de majoritatea „specimenelor” de aici mă simt nativ al acestor locuri la capitolul comunicării și al ușurinței cu care le utilizez cuvintele. Asta în condițiile în care mai sunt domenii în care trebuie să mă pun la punct cu limbajul de specialitate. Însă, invers proporțional cu tipul vieții lor și cu implicarea lor efectivă în societate. Greutățile sunt aceleași pentru toți, problemele de sănătate, în cazul în care există, sunt aceleași ca și în orice țară. Singurul lucru care a contat de la început și care, pe măsură ce trece timpul, contează tot mai mult, este compania cu care îți împarți bucuriile și necazurile: părinți, prieteni, soț/soție, după caz. „Ghinionul” meu a fost și va rămâne faptul că nu fumez, nu beau ca sceleratul și nu uit să mă întorc din cluburi, altfel aș fi avut salba mult mai bogată de prieteni. Lăsând gluma la o parte, mai bine puțini și buni.
Singurătatea e cea mai rea boală. Aș fi zis că e ultimul lucru care mă va împiedica să-mi ating țelurile aici, dar din păcate, a fost printre primele impedimente. Partea și mai urâtă, este că durează și erodează. Psihic, suflet, și ușor-ușor, fizic. Puținii prieteni pe care mă mai pot baza au vieților lor. Alții m-au abandonat pe parcurs din diverse motive. Alții sunt atât de îndepărtați (în Anglia) încât mi-e greu să calculez măsura prieteniei lor. Și cum prostia, minciuna și ipocrizia le resping din start, deja am mai scos de pe listă câteva nume. Lipsa încrederii în oameni, trecută de vârsta majoratului, loviturile dese încasate în psihicul fragil, incompatibilitatea cu viețile celorlalți necunoscuți pentru a crea oarecare legături, m-au dus de multe ori în pragul severelor depresii. Sadic, de multe ori m-am bucurat de acele stări, care nu contenesc să mă bântuie chiar și în prezent. Am ales aceste căi gri, cu dorința acerbă de a evolua ca cetățean pe scena socială britanică. Am crezut și cred în forța mea interioară de a dovedi încet-încet aceste lacune grave, de care nu mă mai lovisem vreodată. Tânjesc după clipa când cineva mă va aștepta după program, și nu doar cei 4 pereți goi ca în prezent, dar totodată mă bucură gândul că am ales bine în privința celor dați afară din viața mea.
Vreau să cred că Londra lor, într-o zi, va deveni și Londra mea. Rămân să sper că într-o dimineață, voi fi avut puterea să fi muncit într-atât de mult (și la propriu și la figurat) încât să-mi pot atinge orice obiectiv, de orice natură, în orice clipă. Vreau să-mi asigur liniștea sufletească și mentală prin luarea unor decizii radicale, de orice natură, indiferent de direcția ulterioară. Londra lor, într-o zi, va „scrie” despre Londra mea.
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu