...ce începe prost trebuie să se termine bine...
Am intrat avântat, galopând și pâlpâind de speranță în cea mai așteptată săptămână de până acum din anul curent. Mă simt extraordinar de bine, în formă atât fizic cât mai ales psihic, am reușit să-mi echilibrez meniul din ultimele săptămâni, asta deși n-am devenit „ierbivor” peste noapte. Pur și simplu am renunțat la mâncărurile relativ grele după ora 19, deși tentația este extrem de mare lucrând în restaurant. Am dat deoparte dozele de 0.33 de Cola luate „moka” din același loc și am găsit în acest concurs un bun prilej de a-mi îmbogăți cunoștințele culinare cu alte două tipuri de salate.
Săptămâna trecută, spre rușinea mea, am șomat teribil, în principal din cauza oboselii. Am trecut în revistă doar un singur antrenament de 6 km, extrem de puțin având în vedere năzuințele mele. Cu cele două rânduri de echipament venite la timp pentru acest eveniment, dar și cu bucuria primirii prin poștă a numărului de concurs (nr. 929), alergările din această săptămână au curs anevoios spre rău. Cea de luni, de 6 km, s-a încheiat cu un timp foarte prost (aproape 50 de minute) și cu destulă sudoare lăsată în Hendon Park, iar antrenamentul de astăzi s-a dovedit a fi un fiasco total. Într-o alergare de 8 kilometri, am fost „eu” în primii 6000 de metri, după care o bătătură teribilă m-a încetinit vizibil, finalul de sesiune fiind cu scrâșneli de dinți.
Clar, este Săptămâna Patimilor, aș fi mers o „tură” pe la biserică dacă aș fi știut unde merg românii pe aici la un lăcaș de cult „dedicat” ortodocșilor, păcatele parcă mi se arată cu degetul exact când nu trebuie. Cert este că până duminică nu mai alerg deloc, nu mai e loc de riscuri, experimente sau alte invenții. Spun Tatăl Nostru și îmi pun încrederea în puterea mea psihică de depăși cu capul sus o astfel de întrecere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu