... câtor șocuri poate rezista o inimă ? ...
Croitu-mi-am drum prin nesfârșitul lan de zâmbete, care de care mai false, prin oceanul de cuvinte frumoase, care de care mai ademenitoare. Lăsatu-mi-am sufletul în „brațele” unei alte năroade conștiințe, în grija unei alte priviri pătrunzător de sinceră și frumos de pătrunzătoare. Abandonatu-mi-am orice coșmar avut până în acea zi, și trăitu-mi-am intens fiecare clipă din cele pe care fata cu sentimente de porțelan mi le-a permis, din cele pe care ea, conștiința năroadă, s-a sfiit să le însoțească.
Nu mă mai lovisem de ceva vreme de plafonul unei iubiri, devenite o adevărată nălucă pentru mine. Poate am crezut și poate cred prea mult într-un optimism searbăd, pe care nu-l poate „vindeca” nici măcar cel mai reușit „exemplar” al sexului frumos. Sigur nu azi. Încet-încet, aleg să mă strecor cu șapca-mi din dotare trasă peste „felinare”, și nu pentru a-mi da importanță, ci pentru a nu se vedea găurile din sufletu-mi pe cât de selectiv, pe atât de încercat.
Mi-am făcut iluzii. Am născut deziluzii. Am continuat să galopez ca un cal de curse înnebunit de succes spre un „trofeu” imposibil de atins, spre acele clipe atât de accesibile unor neaveniți, spre caldul sentiment insuflat de persoana care, necontenit, te așteaptă cu brațele deschise în miez de noapte.
Alerg. Nu mai e o noutate. Dar, la sensul figurativ al termenului, fac referire la zâmbetele false pe care le afișez zilnic în speranța că, într-un sfânt ceas, va apărea cineva demn de meritele unui surâs adevărat. Îmi continui parcursul acestor zâmbete false ziua ce aduc lacrimi adevărate noaptea, ce aduc deziluzii în loc de mângâieri, ce aduc ploi în loc de soare... „vremea” tipic londoneză.
Pe curând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu