...Liga a 4-a de fotbal din Anglia, sau un alt mod de a vedea cât de jos e România...
Flacăra de microbist ce arde înlăuntrul meu de aproape două decenii nu mi-a dat pace nici weekend-ul trecut, în ciuda lipsei „fotbalului competitiv” din calendarul de specialitate. Când toate privirile au fost ațintite spre meciurile internaționale ce au colorat aceste zile, eu am încercat o evadare. F.C. Liverpool, echipa de suflet, a trecut în plan secund pentru două ore, atenția fiindu-mi captată de o altă lume.
Lumea celor mici ai sportului-rege din Insulă este atrăgător de competitivă. Aici pasiunea capătă alte dimensiuni, aici, echipele de „cartier” aduse la rang profesionist adună mii de suflete cel puțin la fel de pătimașe ca pe marile arene mondiale, distribuie energii unice chiar și către spectatorii de ocazie, așa cum am fost eu la ultimul sfârșit de săptămână.
Trecutul meu pe plan fotbalistic s-a rezumat evident la miuțe în fața blocului sau în curțile școlilor, dar mai ales s-a contorizat în tone de hârtie cu reportaje (uneori inventate), și de statistici de la Campionate Mondiale sau Europene, la diferite ligi din jurul lumii. Experimentând prima trăire adevărată de suporter când am vărsat lacrimi la înfrângerea României în meciul cu Suedia, de la Mondialul din 1994, și fiind atras ulterior ca într-o adevărată gaură neagră a plăcerii către această disciplină sportivă, fiecare loc vizitat în acest răstimp, mi-a scornit întrebările „deci aici a jucat x” sau „cum ar fi să-l văd pe jucătorul x în orașul echipei sale?”. Aspect al vieții mele considerat ciudat de majoritatea cunoscuților, mai ales când îmi era (sau îmi este) testată memoria în acest domeniu.
Cel mai mare dezavantaj al Londrei, pe care-l știam atunci când am venit aici, este că nu găzduiește echipa favorită decât de minim 5 ori pe an, când Liverpool vizitează celelalte echipe londoneze de Premier League. Cu noroc, ar mai veni pe aici dacă ar fi meciuri de cupă. Plus că accesul la bilete este foarte dificil și destul de costisitor. Așa că, zilele trecute, sătul de urmăritul doar la televizor a sportului preferat, am căutat o alternativă, cât de mică. Cum Barnet îmi este „districtul-casă”, Barnet F.C. a devenit „sora” mai mică a „cormoranilor”.
„Underhill Stadium” avea să fie o destinație neașteptat de prietenoasă și liniștită. Aflat la 45 de minute de mers cu autobuzul de unde locuiesc, micul stadion are aproape tot ce-i trebuie unui fan aflat în exercitarea hobby-ului. Mai puțin o echipă mai acătării care să joace pe „dânsul”. Barnet F.C. este în Liga a 4-a engleză (League Two denumirea oficială), dar mai rău este că în acest sezon ocupă ultimul loc din 24 de echipe, după aproape un sfert de campionat. Faptul că la prima mea experiență pe un stadion englez echipa pe care am susținut-o a pierdut cu 4-1 a contat puțin spre deloc. Atmosfera, per ansamblul ei, a făcut mai mult decât banii achitați pe bilet.
Autobuzul 326, varianta unui 34 de Galați, își croiește drum lin printre casele extrem de frumos așezate pe străzile curate ale Barnetului. Cartierul pare unul englez get-beget, asiaticii sau africanii îi numeri pe degetele de la o singură mână. Pub-urile sunt agitate, e liga engleză la rugby în plină desfășurare și lumea este extrem atrasă și de acest sport. Calculul hărții îmi arătase că trebuie să cobor la prima stație de după „Barnet Odeon”. Rămân surprins să observ că micul, dar cochetul, cartier are un cinematograf extrem de ieftin (8 lire biletul) și foarte bine amplasat, aproape de stația de metrou, de stadion. Cobor într-o stație destul de ciudată pentru Londra. Nu are pavilion, iar stâlpul pe care de obicei este trecut numele stației e absent. Odată coborât din mijlocul de transport, simt un alt aer. Aud engleza pură din gurile câtorva copii din apropiere, iar la Old Red Lion - pub-ul din sânul stadionului - berea din halbe și rugby-ul din plasmă se servesc în cantități considerabile. Nu e agitație lângă „Underhill”. Mai este o oră și jumătate până la meci, iar forfota se vede doar printre stewarzii ce se pregătesc să intre la muncă. Sună ciudat, dar e o armată de stewarzi chiar și la un meci de liga a 4-a. Lângă stadion, o parcare găzduiește 12 ambulanțe și 2 mașini de pompieri. Doar poliția este într-o oarecare inferioritate, în intervalul de timp avut până la începerea partidei văzând doar 4 „bobby officers”. Nici vâlvă mare nu se face printre oamenii de rând, adversarul este unul cam de aceeași valoare modestă, din coada clasamentului, Plymouth Argyle.
Destul de speriată, și parcă dându-și seama că de fel nu sunt fan Barnet, o femeie din staff mă îndrumă pe o alee de lângă stadion, spre casa de bilete. Liga a 4-a, dar biletele se pot achiziționa și online, iar dacă îți faci card de membru ai discount de câteva lire. În această săptămână au fost probleme cu server-ul, așa că biletul l-am achiziționat de la casă. Lumea din jur mustește de respect, te salută și-ți zâmbește fiecare deși nu te-a mai văzut sau, poate, nu te va mai vedea vreodată. O altă doamnă, aflată la gura unei porți de acces, îmi indică foarte amabil pe unde se poate intra și cum e așezarea locurilor în micuța arenă. Apogeul amabilității a fost atins în magazinul clubului. Da, echipa de liga a 4-a, are magazin oficial, lângă stadion. Păcat de prețurile produselor că sunt similare cu cele ale echipelor de Premier League. Un angajat își cere imediat scuze că așeza tricouri la raft, altele fiind pe podea. Imediat sunt luat în primire de o doamnă (sexul frumos e foarte apreciat la Barnet F.C.) care mi-ar vinde și clubul dacă ar ști că i-aș putea aduce prima victorie din acest sezon. Femeia este fan devotat, și după ce mi-a făcut o scurtă istorie recentă a clubului, vrea să mă convingă să-i cumpăr tot. Căni, brelocuri, tricourile oficiale ale echipei, fulare, fesuri, mănuși și multe alte produse stau la raft gata să fie achiziționate de un suporter adevărat al „albinelor”. „Superstarul” este un pulover dintr-un material foarte bun, pe care este inscripționat Barnet F.C. - Est. 1888, la 2.5 lire, dar pe stoc sunt doar mărimi XXXL. Mi-ar fi fost mare chiar și-n vremurile mele de „glorie” când depășeam suta de kg. Fascinat de amabilitatea și de generozitatea „gazdelor”, plec de la magazin cu un program de meci dar mereu adresându-mi întrebarea „cum așa ceva la Liga a 4-a?”
Intrarea la South-East Terrace unde am biletul se face printr-o poartă destul de îngustă, dar totul pare vopsit proaspăt. Culoarea portocalie este pretutindeni, într-un contrast bine nuanțat cu negrul „așezat” din loc în loc. O altă femeie (cum altfel), aflată într-o încăpere de 1x1 metri, îmi rupe biletul zâmbind larg și mulțumindu-mi că am venit să susțin „albinele”. Pentru că nu am card de membru și pentru că nici nu mi-am luat bilet din timp, am găsit bilet la tribuna a 2-a, care spre surprinderea mea, nu are scaune. Este împărțită de stewarzi în două părți egale pentru fanii celor două formații, iar lumea (de toate vârstele) stă în picioare și-și încurajează favoriții. Stadionul, care mai este folosit și de echipa a doua a lui Arsenal, are peste 6000 de locuri, nocturnă, gazon impecabil și o infrastructură de ar face invidios orice club din România.
Lumea, în principiu, este dezamăgită. De câțiva ani „albinele” se bat mereu la retrogradare, și de fiecare dată au scăpat. Anul acesta misiunea pare din ce în ce mai dificilă, iar faptul că Plymouth avea 2-0 după 10 minute nu mai reprezenta o surpriză. Însă, oamenii nu au început să înjure jucătorii (de altfel, înjuratul este strict interzis pe stadion, fapt evidențiat de panourile aflate la fiecare din intrări), dimpotrivă, au început să cânte și să strige „come on, Barnet” cât îi țineau plămânii. Dialogurile spumoase și amuzante dintre fanii celor două echipe, separați doar de o plasă și de un cordon de stewarzi, au făcut deliciul privitorilor. Oamenii în vârstă, chiar în baston, care au asistat la meci stând în picioare, mi-au făcut și ei portretul unei alte lumi, imaginea unei civilizații aflate la ani-lumină de civilizația românească.
Pe refrenul „Robson out” (evident, după acest nou eșec s-a cerut demisia antrenorului, dar extrem de civilizat), lumea a plecat tristă de la stadion, dar o tristețe devenită deja obișnuință pe „Underhill”. Ce nu e încă obișnuință pentru subsemnatul, este cât de iubită poate fi așa o echipă mică și cât de sinceră poate fi amabilitatea dintre cele două grupuri de suporteri care au plecat de la stadion împreună. Evident cântând și servind o bere rece la Old Red Lion.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu