Închid ochii în fața unei noi nopți în care doar plapuma îmi va fi „colegă” în visul ce va urma. Nu mai știu ce-mi va rezerva acea fracțiune dintr-un timp infinit, nu mai vreau să înțeleg sau să-mi reamintesc ce a oferit cu o noapte înainte. Pentru clipa deziluziei, pentru speranța răsăritului, pentru certitudinea trăirii, nu mai vreau să interpretez orice mișcare „virtuală”.
Mă las dus de val, mă întrepătrund cu mrejele secundelor scurse și îmi interzic a mai cugeta la viitor. Destul am făcut asta și m-am lovit din nou de arhicunoscuta zicală cu socoteala din târg. Atât cât mai e, trăiesc pe deplin, fără o urmă de regret și fără a mai trage cu ochiul la „mâine”.
Sunt la hotarul dintre prezent și viitor, dar tot ce-mi dă ambiție și combustibil pentru ziua următoare sunt momentele din trecut. E atât de bine câteodată, dar e al naibii de rău în orele târzii ale nopții. E o frumusețe sadică, ce nu mă lasă să depășesc momentul de singularitate în care am rămas captiv de vreo doi ani încoace. E o lentoare răcoroasă a blestematului timp la începutul unei nopți la capătul căreia nu va mai rămâne decât un vis imposibil de interpretat...
...și o plapumă răvășită... ca martor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu