Pentru că au mai rămas puțin peste 3 săptămâni până la întrecere, abordarea de pe „ultima sută” reprezintă oarecum cheia reușitei. Strategia, tehnica, pregătirea mentală pentru un asemenea eveniment se pot dovedi inutile în ziua concursului dacă ele nu au fost prelucrate într-un mediu cât mai propice. Alegerea locului de desfășurare a antrenamentelor este la fel de important ca modalitatea în care ele sunt efectuate.
Fiind un sport care necesită foarte mult consum de oxigen, și pe o durată lungă de timp, spațiul alocat alergărilor trebuie să fie cât mai „aerisit” posibil (fără surse de poluare în jur), cât mai departe de stres (cu cât mai puțină lume de ocolit, cu atât mai bine) și, pe cât posibil, variat (pentru a ține la distanță plictiseala dată de eventuala învârtire într-un cerc). Nici alergatul pe bandă, în sală, nu este de lepădat, dar, din multe motive lesne de înțeles, este infinit mai bună practicarea acestui sport în aer liber.
Botezul l-am făcut la jumătatea lui august 2011, la două săptămâni după aterizarea mea pe plaiuri britanice. Hendon Park, căci despre el urmează să scriu în următoarele rânduri, este o mică bijuterie naturală aflată în sânul unui meleu de comunități: evreiești, indiene și, pe alocuri, britanice. Cu cele 12 hectare afișate ușor în pantă, o mică terasă (Hendon Caffe), câteva spații de joacă (terenuri de tenis, baschet, imaș pentru pasionații de fotbal) și un excelent de bine gândit loc de joacă pentru copiii de până la 8-10 ani, toate făcute, dar mai ales întreținute, cu bun gust, Hendon Park se dovedește a fi de departe un foarte bun loc pentru pregătirea unui concurs de alergări. De altfel, în 2009/2010, Hendon Park a primit distincția Green Flag din partea Departamentului Național pentru Comunități și Administrație Locală în Marea Britanie, întrucât a bifat principalele criterii pe care trebuie să le îndeplinească un parc aici: un loc ospitalier, care să ofere confort și siguranță, sustenabilitate, conservare și în care să fie implicare din partea comunității.
În formă dreptunghiulară, parcul oferă 1.5 km de drum, foarte curat, cu diferite nivele de dificultate. Exceptând cărările ce-l străbat în interior, și pe care rareori le-am „petrecut”, parcul pare a fi un cumul de terenuri de fotbal puse cap la cap. Departe fonic de traficul „nervos” de pe autostrada Hendon Way, ce, geografic, este la doi pași, populat mai mult de veverițe și păsări decât de oameni, Hendon Park are toate ingredientele unui loc aproape perfect pentru pregătirea în tihnă a kilometrilor ce vor veni.
Lățimile acestui dreptunghi sunt „brodate” de străzi liniștite, pe care abia dacă auzi trecând câte o mașină. Aceste bucăți de parc sunt părțile minore ale traseului, locurile de exersat sprinturi sau de relaxare, după caz. Latura de est se află în pantă, o alergare liniștitoare la vale, de relaxare, însă pe partea cealaltă, pe vest, se urcă (la începutul dealului ușor abrupt) lin, paralel cu Northern Underground Line, linie aflată practic la 10-15 metri de respectivul drum. Parcul este cotat ca Rezervație Naturală Locală și din acest motiv (pentru că linia de Underground se învecinează cu el).
Singurul lucru care mă afectează direct, și pe care-l privesc ca un mare defect al tuturor parcurilor din Londra, este acela că noaptea nu sunt luminate. Bineînțeles, iarna, după ora 16, orice activitate se practică doar la lumina lunii. Atunci traseul era altul, evident.
O izbândă, fie ea și personală, se pregătește din timp, iar munca depusă prezintă o satisfacție mai mare la sfârșit. Însă, mediul în care succesul este preparat își va trage mereu partea leului... sau a lirei, după caz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu