Șovăielnic mă îndrept către epilog. Nu l-am vrut niciodată aproape, nu l-am crezut într-atât de negru, nu l-am simțit atât de rece, și totuși atât de cald ca acum. Mă macin, mă frământ, mă consum asemenea unui tractor pus să are pe șosea în căutarea unui răspuns... sau a unor răspunsuri. Întrebări am destule, dar cine să răspundă la ele? Eu sunt epuizat de atâta rutină, de atâta platitudine, de atâta gri, de atât de multă singurătate.
Poate L-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș zice că într-o metropolă cu 10 milioane de suflete, printre care cel puțin 10 prieteni, aș fi sătul de anxietate, de singurătate. Trăgând linie la final, asta constat. Că griul provenit din cerul tipic londonez s-a răsfrânt asupra eului meu interior, asupra trăirilor mele, asupra tututor acțiunilor „deversate” de subsemnatul pe aceste meleaguri.
Mulțumiri adresez și-n stânga, și-n dreapta, tuturor care știu, și pe care îi știu că m-au ajutat cu ce au avut mai bun, dar uneori un drum are final... întotdeauna are un final... mă răsfrâng asupra viselor și cuget asupra unei perspective mai luminoase în care singurătatea să rămână doar în coșmaruri. Mă mențin pe linia de plutire sorbind dintr-o cupă plină cu optimism pe care am ținut-o ascunsă în cel mai îndepărtat loc al inimii.
Acolo unde griul londonez nu va ajunge vreodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu