Conținut....

        ...Mărșăluind spre nicăieri...

     Schimbarea unei pagini, întoarcerea la o carte prăfuită din raftul etern uitat de vreme și de subsemnatul înseamnă „decât” întoarcerea în trecut. Acolo unde m-am simțit mereu cel mai bine. Acolo unde intriga și punctul culminant mi le-am dorit mereu schimbate. Acea pagină o rescriu cu cerneala colorată într-un gri cu accente de târziu... târziu să mai fac ceva.
    Astfel că trag un „văzut” sănătos la capătul foii și scrijelesc cu furie pentru posteritate. De ce cu furie? Pentru că pe măsură ce înaintez, nu mai văd orizontul. Nu mai văd leit-motivul. Nu mai văd țelul. Și nu e din cauza dioptriei, ci e din cauza incertitudinii. Acest conținut sălciu, un amalgam de noroi sărat, pe care am presărat la un „strănut” nucă de cocos, nu mă mai ține la suprafață. Mă afund într-o mlaștină abisală și orice aș face să ies la liman, nu dovedesc.
    M-am prins de speranța dată de o pereche de ochi ce nu o vreau ștearsă din memorie, m-am agățat de un zâmbet timid care-mi lumina orice zi, dar mai ales orice noapte, mi-am atârnat zilele de o inimă ce a încetat să mai bată. Metaforic vorbind. Și totuși, n-am ajuns nicăieri, deschizând cărți vechi, ștergând de praf rafturi demult putrezite, ba dimpotrivă, m-am și „înecat” cu colbul „inhalat”. Așa că am deschis un almanah nou...dar din păcate are pagini albe, „blanks” cum ar zice băștinașul pe teritoriul căruia îmi duc veacul acum. Trebuie să le „colorez”, dar am doar creion mecanic... aștept acea inimă care să readucă nuanța potrivită de culoare, care să aștearnă un conținut între intriga tinereții și punctul culminant al inevitabilului epilog.