Se zice că banul este ochiul dracului iar casinourile sunt casa lui. Nimic departe de adevărul acestei expresii am întâlnit în urmă cu două nopți. O aventură demnă de așezat pe soclu pentru standardele mele, patru ore în care drumul de la cerșetor la rege și retur a fost străbătut pe nerăsuflate.
De asemenea, o altă vorbă din popor zice că „în viață trebuie să încerci de toate”. Iar Londra se mulează perfect pe aceste cuvinte, oferind absolut orice îți poftește inima, pentru absolut orice buzunar. Nu există extreme, nu există complexe, nu există timiditate, nu există scrupule, iar pe alocuri, nu există maniere. Închizi ochii și treci printr-o experiență din care tragi ce-i mai bun și conștientizezi distanța milimetrică a glonțului ce ți-a șuierat pe la ureche sau îți iei viața la mișto și o tratezi ca pe o mână la Blackjack.
Seara nepereche de plictisitoare în care m-am afundat marți la serviciu a avut un final pe cât de neașteptat, pe atât de pasionant. Cu doi colegi, un evreu și un albanez, cu care de altfel mă înțeleg mai bine când nu știm unul de celălalt, s-a căzut de acord să „facem o bilă” după un program extenuant de plictisitor. O marți seară ce se voia a fi prologul unei zile libere pe care o așteptam ca pe pâinea caldă, avea să se transforme într-o aventură de povestit la nepoți.
Colindând vreo jumătate de oră prin împrejurimile locului de muncă alături de cei doi, am tras concluzia că, fiind marți noapte, nicio șansă de bilă, bere sau orice altceva decent de distracție. Așa că am trecut la ceva „indecent”: casinoul. Pentru mine prima experiență, pentru ei tot prima, dar în ultimul an.
După ce la intrare ți se iau toate detaliile din pașaport (sau permis auto) și adresa actuală, ți se face o fotografie cu camera de filmat de la recepție, apoi ești bun de „biban”. Adică de făcut conturile groase gazdelor, de altfel, extrem de amabile și serviabile. Ți se înmânează un permis de membru, care nu știu ce facilități oferă pe viitor, dar care îți dă posibilitatea să faci cunoștință cu lumea posesorilor de bani, sau a oamenilor fără cap, mai pe scurt.
O sală destul de mică se prezintă ca „antreu” plină cu „păcănele” și rulete electronice. Aici nu prea se înghesuie lumea, pesemne că banii groși nu se fac niciodată aici (sau nu se pierd atât de mulți). Trecând în „compartimentul” următor, ne întâmpină o tipă ce nu se ridica la standardele fizice „impuse” de un casino. A stârnit zâmbete cu vocea enervant de subțire cu care dorea să ne invite la barul din dotarea casinoului și am trecut-o la secțiunea „să zâmbim înainte să plângem”.
Poate câțiva din cei care vor citi postarea cunosc deja, alții poate nu. Cert este că lumea din interiorul unui casino este extrem de calmă dar agitată totodată, extrem de consumată de fapte, dar agilă la orice arătare a unei cărți sau număr norocos. Hainele de pe „dânșii” par făcute doar pentru prezentări de modă, par de unică purtare, doar în casino, haine acoperite cu parfumuri scumpe de-ți dă impresia că înoți într-o sticluță de Hugo Boss sau Paco Rabanne. Noi, cei 3 care parcă venim din altă lume (deși unul dintre colegi deține mai mult sau mai puțin un restaurant) facem abstracție de ce vedem și căutăm cât mai rapid să ne infiltrăm la o masă cu „intrare” ieftină. Recomandările pentru un câștig rapid și cât de cât consistent sunt îndreptate spre poker.
În următoarea postare: cum e să bați dealer-ul la el „acasă”, cum să te crezi cocoș în patria vulturilor și ce-ți poate face o femeie care știe meserie... va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu