Martor... sau tartor ?

      Doamne, mă gândesc uneori în sinea mea, cum este posibil așa ceva? Acum m-am trezit, acum trebuie să mă bag iar în așternuturi. Cum să fie timpul atât de scurt? Implacabil mi-am dat seama că este, dar parcă acum mă ia și peste picior, aruncându-mi și un zâmbet șugubăț, pe semne că m-a „făcut” iar... N-am cum să-i răspund. Nu voi avea niciodată. Nu cred că s-a născut acel om care să poată să-i „răspundă”.
      Devin ignorant. Din cauza lui, din cauza negrului atât de hulit, dar pe care alții îl ridică la rang divin. Negru ce mă acaparează total contrar voinței mele. Și totuși mă zbat, mă lupt. Nu vreau să cred că oricine și orice este așa. Nu vreau să fiu martor la decădere, vreau să fiu tartorul ei.
      Vreau să mă pot furișa pe cărările gândului, vreau să-l urmăresc și, utopic, dacă aș putea, l-aș întreba „de ce într-acolo, prietene?” De ce mă întrebi unde se îndreaptă? Cum să nu știi? La tine. Ești magnetul tuturor gândurilor mele. Tu ești cea care face ca timpul să zboare atât de departe și de repede încât fiecare secundă rămâne pentru posteritate.
      Azi sunt mai puțin inspirat ca în alte seri recunosc. Nu mai pun că iar e 2 și ceva noaptea, iar peste 10 ore trebuie să servesc interesele Realului. Contează doar că, din nou, tu vei cea care-mi va anima visele, așa cum tu îmi animi, până în prezent, viața. Contează doar că, deși voi dormi 5-6 ore, splendida ta prezență în gânduri îmi face o altă noapte albă în suflet.
     Paradoxal. Nu-mi permit să visez. Să visez cu ochii deschiși. Nu-mi permit să risc. Nu-mi permit să pierd tot ce am acumulat. Nu-mi permit să te „alung” cu o vorbă nepotrivită, cu un sentiment lăsat liber din frâu. Răbdător, pot privi eventuala naștere a unui nimb dumnezeiesc. Pot fi martor... dar nu mai vreau să fiu tartorul propriilor sentimente.

        Cu drag...

P.S. nu mă pot abține să nu te includ aici... doar ești parte din gândul meu și mă inspiri în tot ce fac. Îți mulțumesc !