Enjoy !

marți, 15 februarie 2011

Alerg. După iluzii...

... scrisoare deschisă către cineva drag ...

     Rătăcit printre gânduri, rătăcit în idei. Așa mă simt uneori când mă gândesc la tine. Vreau să-ți spun mai mult, dar nu pot. Pot de fapt, dar nu vreau. Mi-e mintea departe, mi-e mintea a chemare, mi-e mintea sub umbra tristeții neiertătoare. O evadare dintr-un peisaj atât de monoton n-ar strica. Dar îmi permit să evadez? Cred într-atât de mult în Divinitate încât să fiu sigur de reușita unei eventuale evadări spre neant? Mi-a spus odată cineva că „iluzia nu moare niciodată, aidoma speranței, dar nici nu ține de foame”. Corect afirmat. Dar ce să fac atunci când mintea îmi zboară spre chipul tău? Cum pot alunga iluzia când tresar la auzul vocii tale?...
     Până mă întorc pe toate fețele ca să iau o hotărâre, „ajutorul” dispare. Iluzia lasă locul întunecatei tristeți. Nu m-am oprit niciodată însă din a rosti cu patos ceea ce simt, ceea ce îmi strigă din piept inima că își dorește. Dar nu mă înțelege greșit. Nu te-am înțeles greșit. Vreau ca într-o bună zi să te pot răsplăti. Pentru sufletul frumos pe care îl ai și cu care ar trebui să te mândrești.
     Nu îmi este rușine să spun că în primăvara lui 2009 aveam 120 de kg. Enorm, chiar și la 1.83 înălțime. Am început să alerg. Am început, poate mai mult ca niciodată, să cred în Dumnezeu. Mi-am pus toată speranța în forțele mele și în credința către „cuvântul” Său. Mi-a oferit mâna Sa de ajutor când am terminat primul meu semi-maraton. Îi voi rămâne recunoscător pe veci pentru asta. Dar, în sinea mea, lupta pornită cu ani în urmă, a început să se dea într-un ritm și mai acerb. Lupta cu singurătatea. Lupta cu viața de celibatar. Lupta cu mine însumi până la urmă, cel care nu „gustase” niciodată din paharul amar al solitudinii.
    Cred în continuare. Deși, recunosc, într-o măsură mai mică. Dar cred că iluzia nu va rămâne iluzie eternă. Cred în inima ta și mă încred în palma ta... mă simt atât de mic când îți vorbesc... și totuși atât de mare când te știu în preajma mea.

       Mereu îți voi mulțumi...

2 comentarii:

  1. Iluzii. Toti ne luptam cu ele. Dar oare cati castiga lupta? Oare cate iluzii se transforma in povesti fantastice, cu final fericit? Putine, prea putine...:(

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte puține așa este. Dar e bine să nu abandonăm această luptă. Va veni și vremea noastră...

    RăspundețiȘtergere