Breaking the habit...

      Odată am avut o discuție cu o persoană, care se autodenumea „amică de-a mea” - în accepțiunea ei, oricine îți dă un „five” (p-atunci era cu d-alde Hi5 - Hai Pa) îți era amic, ceva „de viitor” - și care mi-a reproșat intens faptul că mă leg prea mult de limba lui Shakespeare. Adică fac mai mult abuz de ea decât ar trebui. Nu de „amică”. Există persoane pentru care a combina cele două limbi (ce kinky sună) este oripilant, cam cum zice bunul „tovarăș” Mircea Badea „plină lumea de curve virgine”. „Nu se poate exista” să fac reală coexistența celor două într-o comunicare. Greu cu capul, când nivelul IQ-ului se bate de la egal la egal cu al unui primat. Așa cum fac în 99.99% din cazuri, și anume rămân adeptul principiilor mele, am exclus-o pe subsemnata din listă... F U dear „friend”. Ceva de genul i-am urat să poarte FUBU.
      Deja am abordat cam mult subiectul și nu e frumos din partea mea să plictisesc cititorii. Nu mai mult decât am făcut-o deja, cred. Am rupt rutina, cum zic și băieții de la Linkin Park, și e prima dată când scriu la „ore de vârf”. Nu abordez un subiect anume azi, căci „toate-s vechi și noi-s toate”. Apropo că tot am fost comparat recent cu „Luceafărul” literaturii românești, marele Eminescu (mulțumesc mult celei care se știe că a făcut această comparație, mai mult decât măgulitoare pentru mine!). Departe de mine gândul de a mă putea vreodată, ever ever, compara cu acest colosal poet. Nu neg însă faptul că îmi place să scriu intens (câteodată bănuiesc că și plicticos, doar nu degeaba am făcut jurnalismul), însă total invers proporțional îmi place să iau cuvântul la o dezbatere, în general. Nu face parte din vreun principiu al meu, nu sunt arogant sau atât de orgolios încât să țin „tot ce e bun” pentru mine. Pur și simplu nu-mi place. Nu am căutat să-mi dau explicații, am luat situația așa cum este ea și am spus cât am vrut, când am vrut și cum am vrut. Plus că am și eu criteriile mele de selecție, ca oricine. Deci în a mă exprima aici cu „opinia publică” e mai mult decât OK momentan pentru mine.
        Încerc zilnic să-mi depășesc condiția de „perdantul etern”, și aici mă refer strict pe plan sentimental. Viața e o luptă, deci în consecință, îmi arog dreptul de a participa la această luptă, considerată de supraviețuire pentru unele necuvântătoare. Nu sunt „făurit” cu mușchi, bani nemunciți sau mașini de ultimă generație, „lucrurile” cele mai în vogă la această oră, dar continui să fiu partizanul acestei lupte între suflet și material, să militez pentru „drepturile” inimii, pentru iubirea adevărată, pe care o consider pe cât de veșnică, pe atât de greu de găsit, deci neîmpărtășită. M-am adresat odată Lui, dar n-am avut răbdare să aștept răspunsurile Sale, pentru că nu am înclinație spre partea religioasă a naturii umane, în consecință m-am lăsat păgubaș la acea oră.
       Așa că m-am decis. Lupt până la epuizarea psihică, pentru dreptul la sentimente adevărate, pentru alungarea spiritelor negre ce-mi bântuie de câțiva ani gândurile. Doar avea dreptate Tudor Chirilă când spunea „niciodată să nu uiți de inima ta” ... și cel mai probabil nu era mesaj pentru bieții cardiaci.

       Pe curând...