„If you keep on doing what you've always done, you'll keep on being what you've always been, nothing changes unless you make it change”
Samuel L. Jackson - „The Samaritan”
Aceste cuvinte sunt notele mele pe portativul vieții ce va urma. Vieții de dinainte simt că nu i-am adresat respectul cuvenit. Câteodată, mă gândesc că nici unor oameni din ea ce meritau mai mult. Poate aș fi fost departe acum. Sau poate nu. Sau poate aș fi stagnat. Nu voi ști niciodată ce-ar fi fost, ci doar vreau să proiectez ce va fi. Pentru că trăiesc cu senzația că ani la rândul am căutat să aduc lumina în sufletele altora, în alte zâmbete, fără a-mi lua în considerare uneori propriile nevoi: de a simți, de a face, de a trăi.
Lesne de înțeles că suferința s-a tot instalat în jurul meu, prin diverse căi, neștiind și ruta de ieșire. M-a călit, aparent, zic eu. Dar la fiecare episod trăit, la fiecare corecție ce mi-o aplică viața, constat că nu m-a călit deloc. Și nu pentru că aș fi fost vreun ignorant, sau pentru că nu am considerat respectivele întâmplări prea importante, ci pentru că m-am deschis mereu celor pe care i-am simțit frumoși, celor ce i-am simțit buni și drepți, demni de respectul și de încrederea mea. Iar acei oameni, din varii motive, unele profunde și de înțeles, altele puerile, nu au răspuns cu aceeași monedă. Din dorința de a-mi afișa calitățile, s-a născut un mare defect pe care acum, odată cu trecerea anilor, îl conștientizez tot mai mult: m-am așezat pe locul al doilea. Fie că a fost în plan profesional, dar mai ales în cel personal. Din păcate, și acum culeg „roadele” acestui tip de caracter. Niciodată nu voi regreta cele făcute, cele spuse. Pentru că la un anumit moment era exact ceea ce îmi doream să fac sau să spun. Dimpotrivă, unor persoane chiar și acum le acord toată aprecierea și dragostea. Le merită cu prisosință.
Nu vreau să (mai) promit nimănui nimic. Nu vreau să (mai) înalț scări către stele până când acel om nu va dovedi că știe cum să aducă lumina lor în viața mea. Cumva, cum va ști el. Cel puțin eu voi aprecia deopotrivă dorința și efortul. Compromisuri vor mai fi, dar atâtea câte să nu mai îmi pună în primejdie liniștea interioară. Va fi o luptă teribilă cu mine însumi pentru ca sensibilitatea, poezia, muzica, visele și iubirea pe care le port, aidoma unei cămile ce-și duce mândră cocoașele, să nu mai iasă la iveală atât de timpuriu. Drumul, pe care odinioară spuneam că am plecat, constă și în schimbarea acestei mentalități frumoase, dar atât de nocive într-o lume pe alocuri hidoasă.
Plătesc polițele trecutului. Cunosc cel mai bine ce și cât am trăit, cât am dăruit, cât am pătimit, dar și cât am dezamăgit pe alții. Acum m-am dezamăgit pe mine. Inima timpului prezent a greșit. Dar nu știe unde. Nu știe cum. Ar pulsa de două ori mai rapid să-și găsească și să-și îndrepte erorile. Până le va descoperi, va pulsa să îndrepte un om spre maturitate, spre dreptate, spre redescoperire. Acea inimă îl va primi pe Dumnezeu spre a-i arăta omului calea cea dreaptă întru dăruire, împlinire sufletească, înspre înțelepciune. Acel om va fi mai puternic și cel puțin la fel de iubitor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu