„Și cu acel smerit surâs
Cu acea blândă față,
Să faci din viața mea un vis
Din visul meu o viață.”
Mihai Eminescu
În lumea pașilor metalici și a privirilor glaciale s-a născut o poezie. Timidă, ea s-a strecurat printre umbrele nătângi, hulpave ale păcatului și ale posesorilor de necurat. Și-a croit cărare înspre inimi, înspre vieți nemaiîntâlnite anterior, spre a le ferici, spre a le împlini doar și cu simpla sa prezență. A avut o „naștere” lină, totul a curs asemenea unui fir subțire de apă de munte ce singură înfruntă vicisitudini și praguri peste care, cumva, trebuie să supraviețuiască.
Lumea a ignorat-o. Poezia continua să-și preumble sentimentele desenate în cuvinte divine, asemenea unei prințese care-și etalează rochiile dansând un etern și suav vals. Ah... și dansul. O da, acel dans al fericirii nemărginite, al clipei ce nu se va sfârși vreodată. El a asigurat fundalul de vis al unei poezii ce s-a vrut... și se vrea... de neuitat. Acest curcubeu de dansuri, cuvinte, strângeri de mână, emoții n-a dispărut. Sau nu cred. Sau nici el nu știe. Cert e că a apărut după o colosală furtună, și a colorat zâmbete, a colorat vieți.
Poezia și-a etalat vers după vers, în ritm galopant și ușor hazardat. Pârâul de sentimente a mai ieșit din matcă, dar și-a continuat cursul. Încăpățânat, cum îi stă bine câteodată, a continuat să aline zile și să lumineze nopți la fel de timid cum a fost la început, dar decis să aleagă calea cea dreaptă. Calea iertării sufletești, calea pe care niciun necurat nu va călca vreodată.
Strofa cea mai de preț încă nu a ieșit din penița celor două inimi. Nu vreau să cred că totul nu a fost decât o prefață la o carte... fără cuprins. Dimpotrivă... vreau să adopt în suflet nemărginita Lui putere, cu ajutorul căruia, cândva, să scriem împreună poezia unei călătorii ghidate de destin și nu de frică.
Poezia este timidă, dar intensă... Drumul, lung... Asemenea și răbdarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu