... secunda, ce prin suflet ne pătrunde, iese ternă dacă nu știm să i-o explicăm. Lui. Sufletului ...
Mi-am lipit ochii de monitor și sufletul de ceas. Las secundarul să absoarbă tot din răbdarea pe care o am, din încrederea în viitor. Posomorât și destul de permisiv alin tastele cu bătăi simple și scurte, tocmai pt a nu o răni. Pe ea, nu pe tastatură. O vorbă, o slovă, un fir de vânt aruncate în neștire pot aduce cele mai amare lacrimi. O privire, un gând, o rugăciune, cele mai dulci clipe. Secunda trăirii intense este destinația acestui fluviu de litere.
Nemilos și nepărtinitor, timpul merge în voia sa, se duce necontenit spre zări încă neștiute. Ne lasă rămășaguri de fapte și de amintiri, care de care mai adânc încrestate în conștiință. Conștiința rezistă. Este curată. Asemenea chicotitului unui bebeluș. Dar sufletul ? Sufletul mereu încercat de zâmbete, de lacrimi, de soare, de ploi... el cui îi mai spune ce mai face, cum o mai duce... cât o mai duce ? L-am ascultat noaptea trecută. E dornic de a se exprima. Vorbește cam mult când pică pe subiect, însă o face tocmai din dorința de a imortaliza secunda nărăvașă. L-am mustrat. I-am explicat. Nu m-am oprit...
Nu am încetat să-i arăt unde se află în păcat, unde se află în eroare. I-am explicat secunda pentru a o înțelege, nu pentru a o acapara, pentru a și-o însuși. Vreau să o simtă ca pe o dulce dezmierdare a unei dimineți răcoroase de primăvară. Acea dimineață când soarele plăpând și roua de pe marea de ghiocei mângâie inima și încântă privirea. El se face că înțelege. Mai are multe de învățat. Mai are multe de trăit. Dar este binevoitor și dornic să fie responsabil. Pentru ea... și pentru secundă.
Timpul curge... dar nu s-a scurs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu