... cu gândul la suflet și cu mâna pe „volan”, mă dusei în lume să nu mai fiu „golan” ...
Am plecat la drum. Simt că va fi călătoria vieții mele, simt că vor fi lucruri de povestit nepoților în urma acestui periplu. Vor fi piedici, vor fi culmi, va fi la vale, va fi la deal, important e să nu mă opresc. Am căutat mult prea bine și mult prea mult ceea ce mi-am dorit ca să mă opresc acum. Un singur lucru mai am de găsit înainte să o găsesc pe ea: pe mine.
Răvășit de atâtea și atâtea sincope și de alte drumuri găunoase, am socotit că soarta sufletului meu, cel despre care ziceam odinioară că-i din cale afară de vorbăreț, este solitudinea. N-am luat-o ca pe un eșec, însă, evident, nici ca pe vreo victorie. Ci pur și simplu am învățat să accept destinul, indiferent de răspunsul Celui de Sus la faptele întreprinse.
Tăvălugul vieții m-a angrenat însă. În sfârșit. Așteptam astfel de clipe de adrenalină. Dar când e prea multă adrenalină, parcă simți că-ți vine înapoi, mai simți și gust de „fiere”. Este firesc. Nimic nu se câștigă ușor, cu atât mai mult cu cât este ceva neprețuit. Sau cineva. Am tras aer în piept din nou și am luat-o iar de la capăt. Acel capăt pe care nu l-am mai crezut posibil și despre care voi detalia într-o postare viitoare. Este un „capăt” pe care unii îl refuză, alții îl îmbrățișează. Eu îl consider un răsărit.
Să plec dimineața devreme, pe răcoarea aceea a verii ce anunță o zi toridă în față, este sublim. Și asta indiferent că merg spre zări demult uitate, că merg să imortalizez cadre sau că alerg. Simți viața în față, simți oportunitățile ce ți se deschid, simți că lumea este a ta. O da, și lumea chiar este a mea, în sufletul meu, de îndată ce mă voi fi regăsit și voi constata că, alături de mine, un suflet firav, și el proaspăt renăscut, mă însoțește în această călătorie.
Căci la capătul ei, fericirea supremă ne face cu mâna. Venim !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu