... cărarea spre sentimentele profunde este marcată de trăinicia apei ...
Creionez traseul. După-amiaza ușor călduță îmbie la drumuri lungi. Privesc cu poftă spre aparatul foto, și-l conving să mă însoțească fără ezitare. Încă lenevește după mai multe zile în care l-am tot încercat în diferite ipostaze. Soarele plăpând ce dezmiardă asfaltul însetat de căldură mi-e și el companion. Plecăm într-o călătorie a gândului, a regăsirii, plecăm să oprim clipa în loc.
Nu sunt multe alternative, cea mai la îndemână rămâne Dunărea. Bătrâna Dunăre, mereu curgătoare, lină și ... simplă. Aici, unde face ultimul cot înainte de sărutul etern cu marea, fluviul albastru adună mereu și mereu diverse chipuri la „poalele” sale, trăiește emoțiile laolaltă cu miile de suflete ce-l vizitează, prizează sentimentele tuturor. M-am revăzut cu „bătrânica” nu după mult timp, căci îi promisesem că mă voi întoarce s-o acaparez, din nou, în filele personale de istorie. Am regăsit-o la fel de cuminte, însă din păcate, și la fel de „neîngrijită”. Figurile de tot felul ce se perindă pe lângă ea, au „grijă” să-și lase amprenta de... oameni. Cu „o” mic.
Inspir resemnat în acestă idee, și încep a trage câteva cadre. O admir pentru seninătatea ce o emană prin reflexiile vălurite, și sparte doar de țipătul parcă disperat al pescărușilor. O admir pt libertatea atât de motivațională ce o transmite, dincolo „glasul” apei ce veșnic va curge, îngrijită sau nu. Merg de-a lungul ei, mă lovesc în continuare de chipuri care de care mai „pietrificate” și de priviri încruntate, gata să spargă și ultimul zid de nostalgie ce-l am în ochi. Dunărea mă inspiră încă odată către frumos, către independență.
Oricât de frumos ai în suflet, oricât de bine sună notele iubirii „cântate” de glasul altcuiva, această independență este contagioasă. Te rupe de lumea aceea nebună, necivilizată și păcătoasă în care este ușor să ne cufundăm câteodată. Legătura aceasta om-apă, via obiectivul foto, este imperturbabilă. E deranjată, câteodată, doar de gândurile spre orizonturi senine. Declanșez butonul în neștire, însă dincolo de acel sunet afrodisiac al aparatului, este o emoție puternică pe care o resimt luând asupra minunea divină ce a fost dăruită acestei comunități.
Mă despart de „bătrânică” după două ceasuri profunde, după două ore în care taina „dialogului” nostru va rămâne mereu nedeslușită. Nimeni nu va ști ce i-am șoptit când pescărușii, de asemenea, doreau să asculte. Sau poate va ști... cineva... cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu