La Apus este răsăritul

...dacă inima ți-o spune, caută-te în suflet și ajută... oricum, oricând...

     Dincolo de aparențe se afișează autenticul. Peste toate umbrele și chipurile, meschine sau nu, destinul ne împlinește zilele cu fel de fel de oameni ce nu își mai cunosc limitele. În ale răului, în ale cârdășiei, în ale păcatului. Ne lovim de ei și mulțumim Celui de Sus că ni-i aduce în cale tocmai pentru a ne testa nouă rezistența... la ispită sau la suferință, după caz. Aceste personaje, mici dar multe, ni se arată la orice colț al călătoriei noastre, al cursei spre răsărit. În această negură deasă, vocile lor par a ne fi călăuze. Adesea ne lăsăm sufletul purtat pe „brațele” murmurelor lor, și tot la fel de des, ne trezim căzuți în păcat.

     Uităm să credem în noi, uităm să credem în Dumnezeu până nu ne izbește vreun necaz sau nu ne amenință vreo primejdie. Sunt prea puțini aceia care, chiar și în momentele de fericire deplină, nu uită pe cel sau pe cei ce i-au croit drumul spre acele clipe unice de lumină sufletească. De ce să ne gândim doar la fericirea proprie ? De ce să fim recunoscători doar la nevoie ? De ce să uităm de cei sau de Cel de care avem nevoie când nu suntem la ananghie ? Am învățat că în drumul pe care „alerg” trebuie să știu să dau și „bună ziua”, să spun și „mulțumesc”, să mă opresc și să ajut, dar și să știu să întorc celălalt obraz și să merg mai departe dacă alții mă ispitesc sau mă rănesc.

     Mintea noastră are abilitatea extraordinară să discearnă până la cel mai mic detaliu noțiunile ce ne sunt de folos din experiențele trăite sau văzute la alții. Inima noastră vorbește mai tare și mai răspicat decât vocea stridentă a unui neavenit ce încearcă să ne abată de la cele drepte. Puterea de a privi și de a merge înainte vine din interior, iar acolo este doar Dumnezeu cu noi înșine care ne poate arăta ceea ce este sacru, ceea ce este sfânt în a urma.

     Plecăm pe un drum al mântuirii, pe cărarea Lui, la capătul căreia doar El știe încotro o vom apuca. Nădejdea este în cele două mâini dibace ce ies dintr-un halat alb și în Voia Sa. Respirăm greu, respirăm speranță, respirăm încredere. Dincolo de aparențele ce odată s-au crezut a masca o figură poate îndoielnică, vreau să cred că am așezat coloana vertebrală a unui om care dăruiește și se dăruiește înainte a i se dărui lui însuși. Prin firea sa, prin voia Domnului, atât cât El consideră. Ilustrând autenticitatea, prind o mână ce tremură de speranță și încerc să o aduc în Lumină, menținându-ne echilibrul. Nu este ușor, dar este frumos.

     De curând am auzit câteva vorbe care m-au uns la suflet și mi-au sintetizat cele rostite până acum: „drumul spre Iad este pavat cu intenții bune. Drumul spre Rai este pavat cu fapte bune”.

     Doamne ajută !